Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea
simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și
neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu,
este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniștiti
chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții
nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor
liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese
stresul lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi
sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la psihiatri
și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește
psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici
existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putință
ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de
neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă
nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte,
cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei
adevărate, i se îndepărtează toata neliniștea și-i vine mângâierea
dumnezeiască, și astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la
spitalul sau cabinetul de boli psihice și le-ar fi citit bolnavilor
pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toți cei ce ar fi crezut în
Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al
vieții.
Oamenii încearcă să se liniștească cu calmante sau cu
teorii yoga, și nu vor adevărata liniște, care vine atunci când se
smerește omul și care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor.
Și turiștii care vin din țări străine și umbla pe drumuri, prin
soare, căldură, praf, prin atâta zăpușeală, gândește-te cât suferă!
Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere
această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniți de ei înșiși, de
ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și
supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic – atunci să
știm că-i lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt
chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile lumești nu-i împlinesc
sufletește; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogați care au
de toate și nu au copii, și tot se chinuiesc. Se plictisesc de
somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiți de toate. “În
regulă“, îi zic unuia, “daca ai timp liber, fă-ți cele
duhovnicești. Citește un Ceas, citește puțin din Evanghelie“. “Nu
pot“, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital și mângâie un
bolnav“. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Și de ce sa fac
aceasta?“. “Du-te și ajută vreun sărac de prin vecini“. “Nu, nu mă
multumește nici aceasta“, spune. Să aibă timp liber, să aibă o
grămadă de case, să aibă toate bunătățile și să se chinuiască!
Știți căți astfel de oameni există? Și se chinuiesc până ce li se
strâmbă mintea. Înfricoșător! Și dacă nici nu lucrează, ci își trag
veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiți
oameni. Dacă ar avea cel puțin un serviciu, ar fi mai
bine.
Viața de astăzi, cu necontenita e alergatură, este un
iad. Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să
se afle aici, la cealaltă acolo, și așa mai departe. Și ca să nu
uite ce au de făcut, și le notează pe toate. Cu atâta alergătura,
tot este bine că își mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși
nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în
apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat
spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer
numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află liniște și
aleargă mereu.
Bine că există viața de dincolo. Dacă oamenii ar fi
trăit veșnic în viața aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare,
dat fiind felul în care și-au făcut ei viața. Cu neliniștea asta de
acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi
trăit un mare iad. “Zilele anilor noștri șaptezeci de ani, iar de
vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât
aceștia, osteneală și durere.“ (Ps.89, 10-11). Șaptezeci de ani
sunt de ajuns ca oamenii să-și căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care
trăiește în America și mi-a spus despre viața de acolo. Lucrează
toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă mașina sa.
Apoi acasă, pentru ca fiecare să se miște liber, trebuie să aibă
patru televizoare. Lucrează și se ostenesc ca să scoată bani mulți,
ca să spună că sunt aranjați și fericiți. Dar ce legătură au toate
astea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniște și într-o
neîncetată alergătura (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un
iad. Ce să faci cu viața într-un astfel de stres? Dacă ar fi
trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aș fi
voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc
pentru viața ce o trăiți, însă vă voi lăsa să trăiți veșnic în
acest fel“, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulți oameni nu pot răbda să trăiască în
astfel de condiții și ies afară în aer liber, fără direcție și
scop. Se adună în grupuri și merg în afara orașelor, în mijlocul
naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alții pentru altceva. Mi
s-a spus despre unii că ies în aer liber și aleargă, ori se suie pe
munți pana la înălțimea de 6000 de metri. Își țin răsuflarea, apoi
o lasă, și iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că
inima lor este strivită de neliniște și caută o ieșire. Am spus
unuia dintre aceștia: “Voi săpați o groapă, o măriți, vă minunați
de groapa ce ați făcut-o și… săriți în ea, prăvălindu-vă în jos, în
timp ce noi săpăm groapa, dar aflăm metale prețioase. Nevoința
noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai
înalt.“
