| Autor: Danijela Oluic (OrthPhoto) |
Esenţa nevoinţei
creştine constă într’o necontenită stare înaintea Absolutului
Dumnezeu. Aceasta ne încântă mintea, întreaga noastră fiinţă; însă,
de asemenea, dureros ne sfâşie. Noi, cei chemaţi la fiinţă dintru
„nimic”, în hotarele Pământului nu ne slobozim de condiţionare şi
relativism întru toate. Călăuziţi de cuvântul Domnului, creştem,
dar creşterea ni se pare nesuferit de înceată: aceasta, din
durerea de a ne vedea nesloboziţi de ucigaşa putere a păcatului din
lăuntrul nostru. Istovitoarea nesiguranţă nu arareori ne
chinuieşte: nu putem fi desăvârşit de siguri că gândul nostru,
imboldul inimii noastre, fiecare dintre lucrurile noastre intră
deplin în sfântul şuvoi al celei mai nainte de veci voiri a
Sfântului Sfinţilor. Cu îndurerate lacrimile inimii cerem:
„Facă-se voia Ta pe pământul inimii mele, precum se săvârşeşte din
veac în ceruri în Fiinţa Ta”. Dar noi nu suntem în putere a
cuprinde cele pentru care ne rugăm. Şi deci, dacă eu nu cuprind
această viaţă a Tatălui nostru, atunci nu pot fi niciodată deplin
sigur că sunt mântuit. Gândul Lui, al Tatălui, peste măsură
depăşeşte mintea mea. Dacă rămân aşa cum sânt, nici eu însumi nu
voi putea petrece cu El în vecinicie, dar
niciEl
întru mine. Iar după ieşirea mea, afla-mă-voi oare dintr’o dată în
neputinţa de a primi împărăţia? Vedem cu ce rugăciune s’a rugat
Hristos în Ghetsimani. Dacă Lui i-a fost atât de greu să-şi
împreuneze voia cu voia Tatălui, atunci eu unde mă voi afla? Într’o
astfel de sfâşiere - şi nădejde, şi agonie - se scurg zilele, anii,
zecile de ani, întreaga
viaţă.
Sunt totuşi şi fericite clipe când
Duhul lui Dumnezeu se pleacă spre noi; atunci o nepământească
îndulcire umple inima şi mintea. Iar aceste clipe dau puterea
înălţării pe urmele iubitului lisus: „Ce-ţi este ţie de oricare
altul? Tu urmează mie” (v. Io. 21: 22). Şi se linişteşte duhul
într’o neîndoielnică nădejde: vine ceasul când toate durerile mele
întru care se naşte noua viaţă vor fi uitate, pentru bucuria
intrării noastre întru cele de apoi, întru nestricăcioasă împărăţia
Tatălui.
Răstimpurile celor mai încordate
suferinţe ale duhului nostru, dincolo de hotarele acestei lumi se
prefac înlăuntrul nostru întru temei al neclătitei vieţi. Datori
suntem a face tot ce este în puterea noastră, până la sleirea
putinţelor noastre, pentru a rămâne în paza poruncilor lui Hristos
pentru dragoste, în atmosfera urii fratricide ce nici o clipită,
nicăieri, nu se curmă. Dragostea, care este, ca să zicem aşa,
esenţa Dumnezeieştii vecinicii, în acest veac nu poate să nu sufere
(v. Fap. 26: 23). Şi cu cât mai adânc chinul nostru, cu atât mai
puternică nădejdea că cele dorite duhului nostru se vor săvârşi; că
dorirea noastră, Domnul nu o va trece cu
vederea.
Sursa: Taina vieţii creştine, Arhimandritul
Sofronie; Ed. Accent Print, 2014.
