Spuneţi-mi ceva despre iubirea de sine.
Iată ce vă spun: în măsura în care omul se leapădă de
iubirea de sine, în aceeaşi măsură sporeşte în fapte bune, se
înduhovniceşte şi se apropie de Hristos. De obicei, când este vorba
de sine, omul îşi strică întotdeauna cântarul, adică măsura; îşi
face lui mai multă dreptate, îşi alege partea cea mai bună, cea mai
mare, cea mai frumoasă: plânge pentru sine mai mult decât pentru
altul şi se bucură de sine mai mult decât pentru altul. Hristos,
însă, a răstignit pe cruce iubirea de sine, dându-Şi viaţa pentru
noi.
Dintre oameni, puţini sunt aceia care îşi răstignesc
patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt mulţi care se
angajează să trăiască viaţa duhovnicească, dar nu ajung până la
răstignire, pentru că nu renunţă total la iubirea de sine, adică la
egoism. Or, fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără
părăsirea păcatelor, nu putem să vedem pe Hristos, nu ne putem
mântui.
(Ne vorbește Părintele Cleopa, volumul V, ediția a II-a,
Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp.
58-59)
Sursa: Doxologia
