E fascinant cum doar în România gunoaiele sunt neperisabile. Știu că mi-am promis mie însămi că nu voi mai scrie despre politică, dar aici e vorba de o întâmplare amuzantă ce a rămas cumva coaptă în amintirea mea de om timpuriu.

Se făcea că eram mică. Super, super mică. În 96 când Ciorbea a devenit Prim-Ministru aveam 7 ani și deja începeam să înțeleg una alta. Știam că omul ăla cărunt cu barbă de țap era președintele țării și era foarte important pentru noi, ăștia de trăiam în restul țării. Că el decidea dacă ne mergea bine sau rău. Nu o să uit niciodată cum stăteam eu și îl ascultam pe Constantinescu cum vorbea către națiune. Mi se părea atât de molâu, de plictisitor. Vroiam desene dar îl ascultam pentru că știam că e important ce spune. Și de fiecare dată când își termina discursurile care pentru un copil ca mine păreau interminabile, mă gândeam în sinea mea: ”ce Președinte prost avem”. Și ...