E fascinant cum doar în România gunoaiele sunt neperisabile. Știu că mi-am promis mie însămi că nu voi mai scrie despre politică, dar aici e vorba de o întâmplare amuzantă ce a rămas cumva coaptă în amintirea mea de om timpuriu.

Se făcea că eram mică. Super, super mică. În 96 când Ciorbea a devenit Prim-Ministru aveam 7 ani și deja începeam să înțeleg una alta. Știam că omul ăla cărunt cu barbă de țap era președintele țării și era foarte important pentru noi, ăștia de trăiam în restul țării. Că el decidea dacă ne mergea bine sau rău. Nu o să uit niciodată cum stăteam eu și îl ascultam pe Constantinescu cum vorbea către națiune. Mi se părea atât de molâu, de plictisitor. Vroiam desene dar îl ascultam pentru că știam că e important ce spune. Și de fiecare dată când își termina discursurile care pentru un copil ca mine păreau interminabile, mă gândeam în sinea mea: ”ce Președinte prost avem”. Și câtă dreptate am avut.

Apoi l-am văzut pe Ciorbea și mă gândeam cu mintea mea de copil naiv și prost, de ce nu își aranjează ochelarii? El nu vede că îi stau strâmb pe nas? Am avut o copilărie fericită și amuzantă tocmai din cauza ochelarilor lui Ciorbea. Toată lumea făcea mișto de el și pe bună dreptate, în fond, era al doilea om molâu din Stat. Nu știu cum naiba s-au găsit atunci Constantinescu și Ciorbea dar făceau o echipă perfectă. Lolek și Bolek, varianta tristă. Glumele au continuat, eu am râs în continuare, până într-o zi când m-am enervat că omul ăla nu înțelege odată să își aranjeze naibii ochelarii. Pe atunci nu înțelegeam că nu ochelarii sunt problema și că omul are o problemă de fabricație. Că nu era la latitudinea lui să rezolve acest aspect fizic și că ochelarii lui Ciorbea nu erau șuvița lui Băsescu. Am înțeles mulți, mulți ani după. Dar nu a mai contat. Măcar m-am distrat.

Când îl auzeam pe Ciorbea, eu, mică fiind, mă uitam așa uimită la el și îmi spuneam: ”Măi, omul ăsta nu o să reziste în politică. Conducătorii unei țări trebuie să fie puternici, să fie niște luptători (cât de tare m-am înșelat). Ăsta îi un nime în drum. Sunt șanse mai mari să ajung călugărița decât să reziste mutu ăsta în politică.”

Ce naivă am fost. Uite că Ciorbea, cu ochelarii lui strâmbi, a rezistat eroic. Și oare cât o să mai rămână, mă întreb acum retoric. Cam cât o să mai reziste și Iliescu, adică pe vecie. Pentru că da, se pare că doar în România gunoaiele sunt neperisabile.