Din
experienţa mea personală aş da următorul sfat: când te găseşti în
fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful
muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este
mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în
fundul prăpastiei apelezi
la
rugăciune,
caizvor
de
putere,
însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea. Aceasta nu
înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de
prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puţin
adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în
decursul unei
vieţi.
Este important să
avem această armă, care este rugăciunea nesofisticată, fără
pretenţii, fără sfinţenie, care,
însă,
te sfinţeşte prin
sfinţenia
ei,
prin care simţi că nu mai eşti singur, prin care simţi că te
însoţeşte în primejdie, că te însoţeşte în boală, că-ţi întinde o
mână. Este suficient ca tu să fii
receptiv.
Zilele trecute mă
întreba un foarte rafinat intelectual, pe care l-am întâlnit la
Cluj: „Ce se întâmplă cu experienţa mea de fiecare zi? Eu sunt un
om de rând. Întâlnirea mea cu Dumnezeu poate să fie permanentă?”
I-am spus: „Depinde de dumneata, nu depinde de Dumnezeu. El este
întotdeauna gata. Important e dacă tu, ca om, ai suficiente antene
pentru El sau dacă
devii
receptiv la
Dumnezeu”.
Iată, de exemplu, o
floare a câmpului: dimineaţa roua pluteşte în aer, iar floarea,
dacă îşi deschide cupa, primeşte roua, dar dacă nu şi-o deschide,
nu o primeşte. Roua există şi este gata să roureze, important fiind
ca sufletul omului, asemenea unei
flori,să
se deschidă către
Dumnezeu.
Dacă se deschide, întâlnirea dintre Dumnezeu şi om prin rugăciune,
prin contemplaţia mistică şi prin trăirea adâncă, duhovnicească are
loc şi devine un unicat în viaţa
omului.
(Mitropolit
Bartolomeu
Anania,
Rugăciunea, izvor de
putere în încercările
vieţii,
Editura Doxologia, 2013, pp.
37-38)
Sursa:
Doxologia
