Părintele Paisie a vorbit adeseori despre
isihie și grija plină de neliniște a omului contemporan. Faptul că
omul contemporan a învățat să trăiască în zgomot reflectă întocmai
acest lucru. Spune: „Astăzi toți s-au învățat să trăiască în
zgomot. Vezi, mulți copii vor muzică rock în timp ce citesc. Adică
pe ei îi odihnește mai mult să citească cu muzică, decât în
liniște. Se odihnesc în neliniște, fiindcă există neliniște
înlăuntrul lor. Peste tot este zgomot”. Învățându-se cu zgomotul,
omul contemporan duce mereu, pretutindeni o asemenea viață
zgomotoasă. „Duhul lumesc cel neliniștit al epocii noastre a
distrus, din nefericire, cu așa-zisa lui civilizație, chiar și
locurile sfinte cele liniștite, care odihnesc și sfințesc
sufletele. Omul neliniștit nu se liniștește niciodată. N-au lăsat
nicăieri vreun loc liniștit. Chiar și sfintele locuri le-au făcut
azi...”.
În alt loc scrie:
„Cel neliniștit chiar și în pustie va duce starea lui de neliniște.
Mai întâi de toate sufletul va trebui să
dobândească
liniștea
lăuntrică
în neliniștea exterioară
pentru a se putea liniști în liniștea pustiei”. Oamenii
contemporani care trăiesc cu acest duh de neliniște îl transmit mai
departe prin tot ceea ce fac. Spunea Gheron: „Atunci când lucrează
cineva cu liniște își păstrează pacea și își sfințește întreaga zi.
Din păcate, n-am înțeles că atunci când lucrăm ceva prea repede
dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu
este sfințită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe și să
fim într-o continuă neliniște. Căci aceasta este o stare
diavolească. Lucrul de mână care se face în liniște și cu rugăciune
se sfințește și sfințește și pe cei care îl folosesc. Atunci are
sens ca mirenii să ceară lucru de mână de la monahi ca
binecuvântare. În timp ce lucrul făcut cu grabă și nervozitate
transmite această stare diavolească și celorlalți. Treaba grăbită,
făcută cu neliniște, este caracteristica oamenilor celor mai
lumești. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare prin
lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă ați ști cât de mult
influențează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar și
lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoșător
lucru!
Rezultatul muncii
omului este pe potriva stării în care se află atunci când o
face.
Dacă este nervos, se
mânie și înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de
cântă, de rostește Rugăciunea, se sfințește lucrul său. Unul este
lucru diavolesc, iar celălalt
dumnezeiesc”.
Omul stăpânit de o
grijă plină de neliniște nu poate
simți
dragostea lui
Dumnezeu.
Spune Părintele Paisie: „Când un copil se joacă și este absorbit de
jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl său este alături și-l
mângâie. Dar dacă-și va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama.
Tot astfel și atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea
lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu
risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri
deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te
obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost, iar după
aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea
rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o
Cain”.
După ce atrage de
multe ori atenția în cadrul convorbirilor asupra lipsei de liniște,
a liniștii lăuntrice ce îl caracterizează pe omul contemporan,
vădindu-i, desigur, grija plină de frământare, îi îndrumă pe oameni
să agonisească atmosfera sfintei isihii. Îi sfătuiește să nu-și
cheltuiască viața fără rost. Spune:
„Nu
vă risipiți timpul fără
folos,
fără să-l valorificați în cele duhοvnicești, pentru că veți ajunge
să vă sălbăticiți mult și nu veți mai putea lucra cele
duhovnicești. Veți dori să vă îndeletniciți numai cu treburi sau să
discutați sau veți urmări să aflați subiecte de vorbă ca să vă
aflați în treabă. Prin neglijarea rugăciunii și a îndatoririlor
duhovnicești, vrăjmașul ne ocupă înălțimile noastre duhovnicești și
ne războiește atât trupește, cât și prin gânduri. (...) și la
mireniinsist
mult asupra
simplității,
pentru că multe din cele ce se fac nu sunt de trebuință și îi
mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare și nevoință. Strig mereu:
«Simplificați-vă
viața și stresul va
fugi».
Cele mai multe divorțuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe
treburi, multe lucruri și astfel se amețesc. Lucrează amândoi, tata
și mama, și își lasă copiii de izbeliște. Osteneală, nervi – din
probleme mici, scandaluri mari – apoi divorț fără justificare.
Acolo ajung. Dar dacă și-ar simplifica puțin viața, ar fi și
odihniți, și veseli. Acest stres este o
catastrofă.”
Chiar și munca de
fiecare zi trebuie făcută în așa fel încât să ne păstrăm inima
liberă pentru cele duhovnicești și să I-o dăruim lui Hristos.
Spune: „Să nu vă dați toată ființa, toată puterea dimpreună cu
mintea voastră celor materiale. În felul acesta omul devine
închinător la idoli. Pe cât puteți, nu vă dăruiți inima treburilor;
să dați numai mâinile și
mintea.
Să nu vă dați inima
lucrurilor stricăcioase,
nefolositoare.
Căci după aceea cum va
sălta inima pentru Hristos? Când inima este la Hristos, atunci și
treburile se sfințesc, există și o continuă odihnă sufletească
lăuntrică. Un astfel de om simte adevărata
bucurie.
Să vă puneți inima
în valoare! Să n-o
risipiți!”.
(Ierótheos Vlachos, Mitropolitul
Nafpaktosului, Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă
la tradițiile Apusului, traducere din limba neogreacă de
Protosinghel Teofan Munteanu, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp.
342-345)
Sursa: Doxologia
