†
DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI
CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI
CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU
IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Prădat-a
iadul Cel ce S-a pogorât în
iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paşti)
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paşti)
Hristos a
înviat!
Preacuvioși şi
Preacucernici
Părinţi,
Iubiți
credincioși şi
credincioase,
Învierea Domnului
nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruinţă asupra
păcatului neascultării lui Adam, asupra morţii şi asupra iadului,
pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea
sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost
reţinut acolo. Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra păcatului
neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea
(cf.
Facere
3,
Romani
5, 12 şi 14 şi 6, 23),
este prezentată de Sfântul Apostol Pavel
în
Epistola către
Filipeni,
în care se spune că Iisus
Hristos
„S-a
smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă
moarte pe cruce”
(Filipeni
2, 8). Părintele Dumitru
Stăniloae spune, în acest
sens:
„chenoza Fiului lui
Dumnezeu, prin asumarea firii noastre şi prin acceptarea morţii,
este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu,
cu noi (oamenii), dar şi spre restabilirea comuniunii Sale, ca om,
cu Tatăl şi prin aceasta şi a noastră cu Tatăl, în
El”[1].
De aceea, Dumnezeu
L-a înviat pe Iisus din morţi
şi
„I-a
dăruit Lui nume care este mai presus de orice
nume;
ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt
şi
să mărturisească
toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui
Dumnezeu-Tatăl”
(Filipeni
2,
9-11).
Taina Învierii
Domnului Iisus Hristos
ca
biruinţăasupra
iadului şi asupra
morţii
a fost profețită cu sute
de ani înainte de către psalmistul şi prorocul David
în
Psalmul
15, unde se
spune:
„Nu vei lăsa sufletul
meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă
stricăciunea”
(Psalmul
15,
10).
Sfântul Apostol
Petru, în predica sa din
ziua
Pogorârii Sfântului
Duh
şi a constituirii
Bisericii în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului
nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a fost prezisă
de prorocul David,
care
„mai
înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost
lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut
putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi
suntem martori”
(Fapte
2,
29-32).
Despre
scopul
coborârii Domnului
Iisus Hristos la iad cu
sufletul,
ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă,
zicând:
„Hristos a suferit o
dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei
nedrepți,
ca să ne aducă pe
noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu
care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în
închisoare(în
iad)”
(1
Petru
3, 18-19; vezi
şi
Apocalipsa
1, 18). Aici iadul, ca
închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind
un
spaţiu întunecos în
interiorul pământului, dar şi ca stare spirituală de însingurare şi
suferință a sufletului după moartea fizică a trupului
omului.
Adevărul coborârii
Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în
slujbele ortodoxe din sărbătorile
perioadei
Penticostarului
(de
la
Paşti
până
la
Rusalii)
de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an
liturgic, de peste 150 de
ori[2].
Biruinţa Domnului
Iisus Hristos asupra iadului este menţionată mai ales în
cântările
Canonului Sâmbetei
celei
Mari,
ale
Canonului
Învierii
şi
în
Stihirile
Învierii
din
Săptămâna
Luminată[3].
În
Cuvântul de
învățătură
al Sfântului Ioan Gură de
Aur care se citeşte la slujba din noaptea Sfintelor Paşti este
descrisă biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii şi asupra
iadului, în cuvinte de o rară frumusețe,
astfel:
„Nimeni să nu se
teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea
Mântuitorului;
a stins-o pe ea Cel
ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în
iad;
umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A
primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a
întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce
nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule,
biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos
şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii.
Înviat-a Hristos şi viaţa
stăpâneşte”[4].
Sfânta Scriptură ne
arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit
cu dumnezeirea Sa,
Hristos-Domnul a
predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ţinute în
închisoarea
iadului
(cf.
1
Petru
3, 18-22) din cauza
păcatului neascultării strămoșilor Adam şi Eva, prin care a intrat
în umanitate moartea, ca despărţire a omului de Dumnezeu – Izvorul
vieţii veşnice şi apoi ca despărţire a sufletului de
trup.
Însă, aşa după cum
nu toţi oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul
vieţii pământeşti au crezut în El, tot aşa nici toţi cei aflați în
iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenţei Sale luminoase,
iubitoare şi
preaslăvite[5].
De
altfel,
Sinaxarul
din
Slujba
Învierii,
care se citeşte în
noaptea Sfintelor Paşti, precizează
că:
„pogorându-Se la iad,
Domnul
nu a
înviat
(ridicat)pe
toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El;
şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila în
iad,le-a
slobozit şi a dăruit tuturor
putința
să se urce la
ceruri”[6].
Din acest motiv,
şi
icoana ortodoxă a
Învierii
Domnuluine
prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la
iad,
sfărâmând porțile iadului şi ridicând din moarte şi din iad natura
umană robită de păcat şi de moarte, reprezentată simbolic de
strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam şi
Eva
(pictați fără
aureolă),
şi, totodată, binevestind drepţilor ascultători de Dumnezeu din
Vechiul
Testament
(pictați cu
aureolă),
Evangheliamântuirii
ca biruinţă a lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra
iadului.
Sfânta Scriptură ne
arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la
starea de robie a sufletelor celor decedați, a
fost
„ca
să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe
diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea
în robie toată
viaţa”
(Evrei
2,
14-15).
Astfel, Hristos Cel
răstignit, mort şi înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei morţi
şi peste cei vii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel,
zicând:
„pentru aceasta a
murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi
peste vii”
(Romani
14, 9; vezi
şi
Efeseni
4,
8-10;
Filipeni
2,
7-11).
Despre biruința lui
Hristos Cel răstignit şi înviat asupra iadului şi asupra morţii
vorbeşte şi cartea
Apocalipsei,
în care Hristos-Domnul
spune:
„Eu
sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii
vecilor, şi am cheile morţii şi ale
iadului”(Apocalipsa
1, 18). Explicând această
biruinţă a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că:
„primul
pas al lui Hristos în iad a fost ca
biruitor”[7].
Totodată, el precizează că
„iadul
este existenţa chinuită pe planul eternității. Este deficienţa
spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii
sufleteşti. Este neputinţa spirituală împreunată cu disperarea,
produsă de conştiinţa veşnicei perpetuări a acestei
stări.
E neputinţa iubirii,
a
comuniunii”[8].
Iubiţi fii şi
fiice
duhovniceşti,
De ce trebuie să mărturisim noi adevărul
Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra păcatului,
asupra morţii şi asupra iadului?
Pentru că
iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii,
este mai tare decât păcatul, decât moartea şi decât
iadul,
ca forme de
existenţă egoistă, însingurată şi
nefericită.
În acest sens şi
Biserica Domnului
Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare
decât porțile
iadului
(cf.
Matei
16, 18). De ce? Pentru că
Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă şi veşnică a oamenilor
cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice (cf.
2
Corinteni
13,
13)
Prin Răstignirea şi
Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea
întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării
protopărinţilor Adam şi Eva
(cf.
Facerea
2,
17).
Aşadar, deși din
cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoşilor neamului
omenesc toţi oamenii mor în Adam, totuşi, prin darul ascultării
smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toţi oamenii vor
învia în
Hristos
(cf.
1
Corinteni
15, 22 şi 52). Învierea
tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă
fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi
după judecata finală depinde de credinţa, pocăința şi faptele bune
sau rele săvârșite de om în timpul vieţii sale pe pământ
(cf.
Ioan
5,
28-29).
Iubiţi frați şi
surori,
Invidiat şi prigonit de cărturarii şi
fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi
prezenţa lui Dumnezeu în istorie, trădat şi vândut de ucenicul
robit de patima iubirii de arginţi (Iuda Iscarioteanul), judecat
sumar şi superficial de către Ponţiu Pilat care pierduse simţul
dreptăţii, părăsit şi neînțeles de ucenicii sau prietenii
descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care
S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, a
fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de
rele.
Sfintele Evanghelii
ne arată, însă, că, înainte de răstignire şi
moarte,
Iisus nu a răspuns
la violenţă cu
violenţă,
refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru
(cf.
Ioan
18, 10)
şi
nu a răspuns la
răutate cu
răutate,
ci S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi,
zicând:
„Părinte, iartă-le
lor, că nu ştiu ce
fac”
(Luca
23,
34).
Sfântul Apostol
Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale
smerite şi jertfelnice, Domnul Iisus
Hristos
a biruit şi duhurile
rele
sau necurate
încât
„dezbrăcând (de
putere) începătoriile şi
stăpâniile
(diavoleşti),
le-a dat de ocară în văzul
tuturor,
biruind asupra lor
prin
Cruce”
(Coloseni
2,
15).
Învăţăm din acest
adevăr al biruinţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat că numai cu
ajutorul lui Dumnezeu, numai uniţi cu Hristos prin rugăciune, prin
Sfintele Taine şi prin împlinirea poruncilor Lui în viaţa
noastră,
putem birui şi noi
păcatul, iadul şi pe
diavolul,
ca forme de existenţă egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică
mântuirea şi viaţa veşnică, prin unirea noastră cu Hristos şi cu
Sfinții Lui, în iubirea veşnică a Preasfintei
Treimi.
Când sufletul
omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie şi
de violenţă, atunci el se deschide spre
iad
(cf.
Psalmul
87,
3).Însă,
când sufletul omului se umple de pocăinţă smerită şi iertare
sinceră, de pace şi de iubire milostivă, atunci el se deschide spre
rai.
De aceea, Mântuitorul
Iisus Hristos ne învaţă
că
„Împărăţia lui
Dumnezeu este înlăuntrul
vostru”
(Luca
17,
21).
Credinţa noastră în
biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morţii şi
asupra iadului
ne întăreşte în lupta
noastră cu patimile egoiste individuale sau colective şi în lupta
cu duhurile
răutăţii
(cf.
Efeseni
6,
12),
care produc adesea
deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă şi dezbinare în
familie şi societate, violenţă şi crimă, conflicte de putere şi
războaie în
lume
ş.a.
Prin urmare, bucuria biruinţei Domnului
Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne
cheamă să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi viaţă, să aducem
bucurie în jurul nostru, ajutând, după putinţă, prin cuvânt şi
faptă, pe cei care au nevoie de iubirea şi ajutorul
nostru.
Drept-credincioşi
creștini,
Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017
drept
Anul omagial al
sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor
bisericeşti,
dar şi
Anul comemorativ
Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul
comunismului
pe tot cuprinsul
Patriarhiei
Române.
Comemorarea
Patriarhului
Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul
comunismului
este o datorie morală
faţă de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii şi
religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel
răstignit şi înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a
vieţii. Totuşi, mulți dintre
aceşti
apărători şi
mărturisitori ai
Ortodoxiei
în timpul prigoanei
comuniste au trăit
minunea
transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi
bucurie
spirituală,
simțind astfel că
puterea Crucii sau a
suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi
germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu
Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al bucuriei
veşnice.
Mulţimea
mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului
comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa
lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român
creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când puterile diavoleşti
ale iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au
torturat şi chinuit pe cei aflați în închisorile
comuniste.
Lumina martirilor
trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată
izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii
astăzi.
Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă
îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele
celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri,
astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel
răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de
pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află
printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune şi în
iubire frățească.
Ne rugăm Preasfintei
Treimi ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi
bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul
pascal:
Hristos a
înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de
tot binele doritor,
†
D A N I E
L
Patriarhul
Bisericii Ortodoxe
Române
[1]
Pr. Dumitru STĂNILOAE,
„Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediţia a IV-a, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p.
142.
[2]
Cf. Nikolas P.
VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997,
p. 173.
[3]
Vezi
Slujba
Învierii,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București,
2010, pp. 22, 38,
81.
[4]Slujba
Învierii,
pp. 57-59.
[5]
Cf. Sfântul Chiril al
Alexandriei,
Comentar la 1 Petru
3,
19-20,
PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery…”, p.
188.
[6]Slujba
Învierii,
pp. 44-47.
[7]
Pr. Dumitru STĂNILOAE,
„Iisus Hristos sau restaurarea
omului”,
Opere
complete,
vol. 4, Editura
BASILICA
a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2013, p.
413.
[8]Ibidem.
Sursa: Basilica
