Să nu vă întristaţi precum ceilalţi care nu au
nădejde. (I Tesaloniceni 4, 13)
În ce chip ne poate aduce mângâiere cuvântul lui
Dumnezeu? Cum ar putea să ne tămăduiască rănile? De bună seamă că
în alt fel decât ne-ar putea mângâia cuvintele omeneşti! Cuvântul
lui Dumnezeu nu ne propune nicio distracţie, nu ne ţine departe de
necazuri, nu ne oblojeşte rănile aducând peste ele uitarea. Nu!
Mântuitorul nu ne dă porunca să ne uităm suferinţele. Ne dă însă
îngăduinţa de a plânge. El însuşi a lăcrimat la mormântul lui
Lazăr. Dar nu ne îngăduie să ne întristăm, ca unii cărora nu le-a
rămas nicio speranţă. Tocmai această speranţă este El, Mântuitorul,
Care ne-a fost trimis nouă de sus, pentru a ne face să ne
îndepărtăm de cele pământeşti şi să ne îndreptăm privirea spre
Domnul, acolo unde este comoara noastră şi unde trebuie să căutăm
mângâiere şi bucurie.
Prietenii noştri care s-au mutat într-o lume mai bună nu
se vor mai întoarce niciodată la noi, nu ne va mai fi dat să le
vedem chipul drag aici pe pământ, să le auzim glasul, dar ştim că
încheierea unei vieţi aici pe pământ nu înseamnă sfârşitul. Moartea
nu este decât o trecere la o viaţă desăvârşită şi în aceasta ne
găsim mângâiere şi nădejde. Deşi ei nu se vor mai întoarce la noi,
vom merge noi la ei, atunci când Domnul ne va chema la Sine. Avem
de străbătut un drum lung, suntem chemaţi să ne ducem truda până la
capăt, încă nu ne-am învrednicit de marea linişte, i-am mai rămas
datori Domnului cu câte ceva. Suntem obligaţi să ne îndeplinim
menirea ce ni s-a dat aici, pe pământ. De-abia după aceea vom
putea să ne bucurăm în ceruri de fericita sărbătoare care nu va
avea sfârşit. Să ne acceptăm cu bucurie povara, să ne-o ducem
conştiincios până la capăt, chiar şi cu preţul lacrimilor şi al
unui chin istovitor: „Cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne
stă înainte” (Evrei 12,1); să aşteptăm cu răbdare chemarea pe care
Dumnezeu ne-o va face la patria cea veşnică. Ce fericire va fi
atunci, când ne vom afla în lumina iubirii Sale şi vom fi mereu
împreună cu Domnul!
Voi, fraţilor, cei ce suferiţi acum, chiar nu găsiţi
alinarea în această nădejde vie? Lacrimile să vă împăienjenească
ochii într-o asemenea măsură, încât să nu mai fiţi în stare să
vedeţi această luminoasă zare?
Mergeţi la El şi veţi găsi mângâiere şi pace!
Cunoscându-vă slăbiciunea vă va linişti cu privirea Lui iubitoare.
Braţele Sale rămân mereu deschise înaintea voastră, grăbiţi-vă să
vă apropiaţi de ele şi veţi găsi apărare de toate strâmtorările şi
de toată frica. Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeul mângâierilor care
vă cheamă la El şi care este gata să reverse asupra voastră, a
nevrednicilor şi neputincioşilor, pacea şi bucuria, al căror Izvor
este. Primiţi cu smerenie şi dragoste crucea care v-a fost dată,
purtaţi-o cu răbdare. Nu mai este mult până la fericita clipă când
Mântuitorul vă va chema la linişte, acolo unde nu vor mai fi nici
lacrimi, nici boală, nici suspinare.
Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte
de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia,
2008
