Românii sunt cunoscuți pentru multitudinea de tradiții și obiceiuri legate de sărbători. Acestea s-au transformat de-a lungul timpului, îmbogățindu-se în urma contactelor avute cu alte populații. Orașele din Valahia erau centre multiculturale, în care românii locuiau alături de germani, maghiari, evrei, greci, armeni, bulgari, turci și alte naționalități. O parte dintre tradițiile și obiceiurile acestor comunități au fost împrumutate de români, care le-au adaptat și adăugat celor moștenite de la strămoșii lor.

Genovezul Franco Sivori, aflat în slujba domnitorului Petru Cercel, a lăsat o mărturie interesantă despre obiceiurile pe care le-a observat la București în anul 1583: „Sosise Crăciunul, care în această țară se sărbătorește în chip deosebit. Oamenii își fac daruri unul altuia, iar toți dușmanii se împacă. Și toți cei mai de seamă din țară și mulți chiar dintre cei mai mici în rang vin la curtea principelui pentru a i se închina, aducând daruri, care un lucru, care altul. La rândul său, [domnitorul] dăruiește veșminte tuturor curtenilor, dregătorilor, slujbașilor și oștenilor, care se ridică la 1500 de inși, fiecăruia după treapta sa, unora țesături de mătase, altora stofe de lână. Oamenii de acolo stau în ajunul Crăciunului în biserică la slujbe, ajutând la cântat preoții, care țin de ritul ortodox vechi. A doua zi principele dă veșminte și mâncare tuturor cerșetorilor din oraș. Apoi întreaga boierime și poporul întâlnindu-se se sărută unul cu altul și petrec toate aceste zile în ospețe, sărbătorire și cântece, după obiceiul lor. Adeseori se îmbată, nesocotind acest lucru – după cât am văzut – drept păcat. Aceeași solemnitate are loc apoi de Paști”.

Secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Anton-Maria Del Chiaro, tot italian, originar din Florența, a consemnat și el obiceiul de a dărui cadouri cu ocazia Crăciunului, în jurul anului 1710. „De Crăciun”, povestea Del Chiaro, „demnitarii aduc la Curte, în semn de omagiu, daruri, constând din covoare persane sau potire turcești, cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori în filigrană. Ceremonia înmânării darurilor lui Vodă e întovărășită de discursul logofătului, care, în numele tuturor, luând ca temă un pasaj din Evanghelie referitor la sărbătoarea Crăciunului, urează Principelui și familiei sale toate fericirile pentru binele patriei, guvernată de el cu dreptate și părintească milă. După discurs, boierii sărută pe rând mâna Voievodului, care le mulțumește în puține cuvinte, asigurându-i de dorința sa de a guverna patria ca părinte și nu ca stăpân, după care ceremonia ia sfârșit”. Del Chiaro a povestit și despre alte tradiții ale sărbătorilor de iarnă: „De Crăciun, de Anul Nou și de Bobotează, casele sunt cutreierate de servitorii Curții, cu urări de sărbători fericite și strângând bacșișuri; călăreți cu harapnicele, rândași de grajd cu țesalele, cei de bucătărie cu mici piulițe și piluge, în sfârșit darabani, trâmbițași, cobzari și alți muzicanți, creștini și turci, astfel că trebuie ținută sau ușa încuiată, sau punga deschisă”. Ceea ce nu i-a fost pe plac italianului a fost un joc cu măști „respingătoare” la care a fost martor. El se arăta uimit de faptul că această reprezentație era „tolerată și în casele boierești”, arătând că „acțiunea e reprezentată de 2 personaje, unul cu un plisc de barză, cu care ține tactul muzicii, ca un fel de castaniete și sărind din când în când pe spatele celuilalt, care poartă o mare barbă falsă. Primul e cloanța, iar al doilea, cel cu barba, e unchiașul”.

Cei doi autori citați au fost martori doar la obiceiurile practicate în preajma domnitorului și a boierimii. Despre tradițiile bucureștenilor de rând aflăm de la călători străini care au ajuns aici începând din anii 1840. Aceștia, ca și cei are au poposit în orașul de pe râul Dâmbovița în următoarele decenii, au remarcat în special obiceiurile de a merge cu Steaua și cu Vicleimul sau Irozii.

Francezul Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini, secretar al guvernului provizoriu din timpul Revoluției de la 1848, nota: „Crăciunul dă azi prilejul unui spectacol reînnoit din Evul Mediu și care are ca obiect de a reprezenta nașterea lui Iisus. […] Un copil poartă o stea enormă, pictată și decupată; el este urmat de magi îmbrăcați oriental; escorta este formată din soldați romani, ținând lănci în mâna dreaptă. Fiecare individ este înarmat cu câte o făclie și cortegiul se plimbă prin oraș, din poartă în poartă, din casă în casă, recitând colinde, un fel de balade religioase, care amintesc de Crăciunul nostru străvechi”.

Pastorul german Rudolf Neumeister nota în jurnalul său că „pentru sărbătoarea Crăciunului, copii străbat orașul cu o stea luminoasă și se opresc la toate casele unde li se dă de pomană”. El mai nota că „în seara de Crăciun am stat, bineînțeles, lângă un pom de Crăciun, și doresc să notez că acest obicei german străvechi s-a împământenit în cursul anilor și în multe familii românești”. Împodobirea bradului a fost adoptată treptat de bucureșteni, întâi de cei bogați, apoi de majoritatea populației. Pomul de Crăciun era ornat cu panglici sclipitoare, lumânări colorate, jucării și dulciuri. Însă nu toți erau încântați de acest obicei. „Bucureștii s-au prefăcut, s-au reînnoit, s-au schimbat, nu mai sunt ce au fost odinioară. S-au lepădat de sărbătorile patriarhale, frumoase, mistice și au împrumutat de la nemți pe Christbaum al lor, care nu se potrivește și nu se va potrivi niciodată cu obiceiurile și datinile noastre”, scria un jurnalist.

În a doua parte a secolului al XIX-lea, bucureștenii se pregăteau de Crăciun făcând o curățenie generală în gospodărie, înnoindu-și hainele și preparând felurile de mâncare pentru masa festivă. Foarte populare erau cârnații și plăcintele românești, sarmalele și baclavalele turcești, cozonacii bulgărești și caltaboșii ungurești. Spre deosebire de locuitorii satelor, care găseau în gospodărie ingredientele necesare, mulți dintre bucureșteni erau nevoiți să le cumpere, astfel că pentru băcăniile din oraș aceasta era cea mai profitabilă perioadă. O mare plăcere pentru bucureșteni în preajma sărbătorilor era plimbarea cu sania trasă de cai.

Cu colindul veneau mai întâi corurile Mitropoliei, bisericii Domnița Bălașa și operei Teatrului Național. Apoi, își amintea ziaristul Constantin Bacalbașa, „de pe la ceasurile 10 din seară, începea să răsune Bucureștiul de strigătele ascuțite ale colindătorilor, în noaptea ajunului. Pe vremea aceea colindătorii erau copiii din mahalale, copiii oamenilor săraci cari ieșeau ca să aducă acasă, acolo unde erau vetrele mai reci și inimile mai pustii, tot ce puteau aduna, ca mere, nuci și covrigi. Centrul comercial era mai rece și mai puțin primitor de astfel de manifestațiuni tradiționale; însă cu cât de depărtai către margine, răsuna tot mai des cântatul cristalin al copiilor: «Bună dimineața la moș ajun! Ne dați? Ne dați?». Fără să cred în magia datinilor, am ascultat și aud și astăzi cu plăcere acest cântat prevestitor de ceva nedeslușit, dar care în totdeauna înduioșează”.

Bacalbașa mai povestea că, într-o iarnă din anii 1870, „ne-am adunat mulți, eram aproape patruzeci, dar nu’mi aduc aminte de nici unul. Știu numai că printre noi era și Alexandru Macedonski. Tot ciocnind paharele prin casele pe unde trecusem, am ajuns destul de amețit la locuința surorilor Laura și Smărăndița B., unde întreaga familie era adunată. Am fost primiți cu brațele deschise. Drept mulțumire am vărsat un pahar de vin peste mâneca d-șoarei Laura, care, în camizolă albă, făcea onorurile casei”. Tot el își amintea că „după colindă venea Crăciunul cu toate stelele, vicleimurile și balurile mascate. Trecând vremea toate obiceiurile au degenerat. Mai târziu băieții cu steaua ori cu vicleimul nu mai erau de cât niște țigănuși și alți derbedei din pleava mahalalelor, care intrau prin curți ca să fure. Apoi biata datină a devenit o meserie pentru exploatatorii perverși. Oare-cari țigani profesioniști formau cete de copii pe care îi încorporau în grupuri, îi învățau câteva cântece de stea și îi urmăreau la distanță. Când copii ieșeau dintr’o curte, antreprenorul era lângă ei și le lua tot ce încasaseră. Bine înțeles, copiii erau plătiți în mod derizoriu, cu câțiva gologani pe noapte”. Cetele care plecau cu Vicleimul se băteau între ele atunci când se întâlneau și au provocat nenumărate scandaluri în oraș. De aceea, în 1896, municipalitatea a interzis acest obicei, dar el a continuat încă mulți ani. Vicleimul era o scenetă pentru care cetașii se costumau în Irod, cei trei magi și alte personaje. Obiceiul a fost împrumutat și adaptat tot de la germani.

Tot în legătură cu anii 1870, Victor Bilciurescu povestea că „iarna, cu varietatea atracțiilor ei, strângea pe toți membrii căminului în jurul vetrelor înroșite de dogoarea jarului din ele, în așteptarea Crăciunului aducător de mese suculente, de clinchetul clopoțeilor dela sănii, de colinde, de stele și vicleimuri, de urările de An Nou aducător de daruri pentru cei vârstnici și de jucării și dulciuri pentru copii”. Profesoara irlandeză de limbi străine Maude Rea Parkinson descria atmosfera de sărbători din jurul anului 1900 astfel: „Cu ceva timp înainte de Crăciun, băieții din diferite coruri bisericești colindă străzile, cântând la fiecare poartă, așa cum fac și colindătorii noștri, și duc cu ei un stindard mare în formă de stea. Cum acesta are în spate o luminiță, se vede frumos pe strada întunecată. Bineînțeles, colindătorii se așteaptă să fie răsplătiți și nu se întâmplă prea des să fie dezamăgiți, pentru că românii sunt miloși și darnici”.

Dramaturgul Alexandru Davila ne povestește cum a decurs împodobirea celui dintâi brad la Teatrul Național, în primii ani ai secolului XX: „Când eram director general al Teatrelor, introdusesem, în Teatrul nostru Național și în lumea noastră Ortodoxă, un obiceiu străin: Pomul de Crăciun. […] Direcția cumpără un brad mare, câteva duzini de lămpi electrice colorate, un coș de mere, un coș de nuci, un coș de turtă dulce, migdale, stafide, acadele etc., două cărticele de foi de aur și argint (fals); fel de fel de ornamente și de fleacuri (ca beteală de aur și de argint (fals), vată presărată cu borax (aceasta având pretenția să simuleze zăpada), și cadouri, cadouri, cadouri. […] Cu o zi înainte, un roiu de zâne frumoase și îndemânatice (actrițele Teatrului Național) împodobeau bradul și agățau cadourile de crăcile verzi. […] Mașiniștii înțepeneau bine bradul într’un hârdău mare, plin cu pământ, și, în seara de Crăciun, după reprezentație, pomul se aducea pe scenă; i se punea contactul electric și, deodată, toți copiii strigau: A.a.a.a.a.! E inutil să spun că, în seara aceea, toți actorii și toate actrițele, cu sau fără rol în piesa care se jucase, veniseră la Teatru și că toată lumea se îmbulzea să facă, cel puțin, act de prezență. Sfârșitul ceremoniei se ghicește: un jaf îngrozitor”.

Mai târziu, în anii interbelici, împodobirea bradului devenise deja un obicei pe care mai toți îl urmau. Din Occident venise și imaginea modernă a lui Moș Crăciun, cel cu barbă albă și îmbrăcăminte roșie, care aduce cadouri copiilor cuminți. Bucureștenii se înghesuiau prin marile magazine, cum era celebrul „La vulturul de mare cu peștele în ghiare”, pentru a cumpăra cele mai noi și populare jucării, ornamente de sezon, articole vestimentare, bijuterii sau produse cosmetice, pe care să le ofere în dar celor dragi.

Andrei Popescu

Bibliografie:
*** Bucureștii vechi. Documente iconografice, Atelierele „Cartea Românească”, București, 1936.
*** Călători străini despre țările române, vol. III, Editura Științifică, București, 1971.
*** Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. V, Editura Academiei Române, București, 2009.
„Ilustrațiunea română”, 24 decembrie 1933.
„Realitatea ilustrată”, 18 decembrie 1935.
Constantin BACALBAȘA, Bucureștii de altădată, vol. I, Editura Ziarului „Universul”, București, 1927.
Victor BILCIURESCU, București și bucureșteni de ieri și de azi, Editura „Universul”, București, 1945.
Alexandru DAVILA, Din torsul zilelor, vol. I, Editura „Oltenia”, București, f.a.
Anton-Maria DEL CHIARO FIORENTINO, Revoluțiile Valahiei, Editura Viața Românească, Iași, 1929.
Maude REA PARKINSON, Douăzeci de ani în România (1889–1911), Editura Humanitas, București, 2014.
Radu Anton ROMAN, Suflet candriu de papugiu, vol. II, Editura Noi Media Print, București, 2007.
Lelia ZAMANI, Oameni și locuri din vechiul București, Editura Vremea, București, 2008.

„Oameni și locuri din trecut” este un blog partener al proiectului „Scriem istoria ta”. Puteți solicita realizarea unor articole pe teme de interes pentru dvs. (atâta timp cât ele se potrivesc cu tematica blogului) folosind formularul de contact de pe site-ul scriemistoriata.com. Dacă doriți să sprijiniți blogul, o puteți face cumpărând cărțile „Călătorind prin istorie, alături de strămoși” sau „Petre P. Carp la Țibănești” și achiziționând e-book-ul „How to Find Your Ancestors from Bucharest”. Detalii despre aceste volume puteți afla dând click pe imaginile de mai jos. Puteți, de asemenea, să împărtășiți articolele cu prietenii sau rudele dvs., ajutând astfel blogul să ajungă la cât mai multe persoane. Vă mulțumim!