Evanghelia
Luca 10, 38-42; 11,
27-28
În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o
femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce
se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta
cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi,
apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a
lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și
răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru
multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea
cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El
acestea, o femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit
este pântecele care Te-a purtat şi fericit este pieptul la care ai
supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt și cei ce ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.
Pr. Ilie Cleopa -
Predică la Acoperământul Maicii
Domnului
Părinţilor, fraţilor şi iubiţi
credincioşi,
Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a duminicii de
astăzi este una din cele mai scurte Evanghelii de peste an. Are
numai patru paragrafe, adică patru versete, dar această
dumnezeiască Evanghelie, deşi e atât de scurtă, cu atât este mai
înaltă şi aduce Bisericii lui Hristos cea mai înaltă şi mai
desăvârşită învăţătură pentru mântuirea sufletelor
omeneşti.
În Evanghelia de astăzi se cuprinde toată
mântuirea omului, pe scurt, căci ea ne învaţă iubirea de
vrăjmaşi.
Nici un învăţător de lege de mai înainte n-a adus
în lume o învăţătură aşa de desăvârşită pentru mântuirea oamenilor,
precum cea cuprinsă în Evanghelia de astăzi, care este adusă de
Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeul
şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru noi, păcătoşii şi
pentru a noastră mântuire.
Noi ne gândim că e cu neputinţă a se duce la
îndeplinire cu lucrul învăţătura Evangheliei de astăzi. Dar nu
este aşa; nu este deloc aşa. Bunul Dumnezeu şi Preasfântul
Mântuitor niciodată n-a spus vreo învăţătură în lume care să nu se
poată împlini de oameni. Căci El, fiind Dumnezeu desăvârşit, ştie
adâncul neputinţei firii omeneşti.
Şi cum a început El să înveţe această învăţătură a
iubirii de vrăjmaşi? Prin cuvintele: „Precum voiţi să vă facă
vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea lor” (Luca 6, 51). Iată cât
de mare adevăr şi cât de mare dreptate se găseşte
aici.
Omule, vrei tu ca altul să-ţi fure locul tău? Sau
să te ocărască, sau să te necinstească, sau să-ţi clătească lucrul
tău, sau să se răzbune, sau să-ţi facă alt rău? Deci, dacă nu vrei,
nu fă nici tu altuia! Eu nu vreau ca altul să mă vorbească de rău.
Deci nu trebuie să-l bârfesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să mă
duşmănească; deci nu trebuie să-l duşmănesc nici eu. Eu nu vreau ca
altul să fure din grădina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu
de la altul. Eu n-aş vrea să-l batjocorească sau să-l necinstească
cineva pe copilul meu, sau pe mine să mă ocărască în public – să nu
fac nici eu aşa! Eu n-aş vrea niciodată, când mă duc undeva, să mă
treacă cineva cu vederea, ci aş vrea să-mi zică bună dimineaţa, să
mă cinstească şi să-mi dea atenţie; deci să fac şi eu tot
aşa!
Iată măsura dreaptă pe care n-o poate tăgădui
nimeni: ce voiesc să-mi facă altul, să-i fac şi eu lui şi atunci
se păstrează toată dreptatea lui Dumnezeu şi dragostea caldă de
aproapele.
Şi după ce a arătat Mântuitorul această dreptate
şi această cumpănă a Evangheliei, a trecut la o învăţătură şi mai
desăvârşită, adică să iubim nu numai pe prieteni, ci şi pe oricare
om, fie chiar şi pe vrăjmaşi.
Căci auziţi ce zice: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă
iubesc, ce dar este vouă? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi
iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar
este vouă? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut
celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce dar este vouă? Că
şi păcătoşii păcătoşilor dau cu împrumut, ca să primească înapoi
întocmai” (Luca 6, 32-34): adică, aceia dau împrumut, dar cu
condiţia să li se dea înapoi întocmai cât au
dat.
Auziţi: „şi păcătoşii păcătoşilor”! Cine sunt
aceştia? Când a zis „păcătoşii păcătoşilor” a arătat şi alt fel de
păcătoşi, nu numai pe acei care se află în legea
darului.
Păcătoşi suntem noi, care greşim după ce am
cunoscut voia lui Dumnezeu, iar păcătoşii despre care vorbeşte
aici Mântuitorul sunt aceia care n-au cunoscut pe Dumnezeu,
păgânii, care fac toată fărădelegea fără mustrare de conştiinţă,
căci nu au lege.
Deci aceia fac păcat chiar atunci când dau cu
împrumut la vecinii lor sau la alţii, dar cu condiţia să li se dea
înapoi tot atât, să nu lipsească nimic din măsura lor. Dar noi,
când dăm, auzi ce trebuie să facem. Se spune în continuare la
paragraful de mai sus al Evangheliei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri
şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în
schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fii Celui Prea
Înalt, că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6,
35).
Iată deci altă învăţătură mai înaltă decât cea de
la începutul Evangheliei de azi. Aceea ne-a spus să facem altora ce
vrem să ni se facă nouă, iar aici a spus ceva mai înalt; a spus nu
numai atâta, ci să faci bine chiar celui care te-a urât, să iubeşti
pe acela care te duşmăneşte pe tine.
Şi Apostolul ne învaţă în chip asemănător,
sfătuindu-ne că nu se biruieşte rău cu rău, ci răul se biruieşte
cu binele (Romani 12, 21).
Dar noi, păcătoşii, zicem: dar eu cum să
binecuvântez sau cum să-l iubesc pe acela care mă ocărăşte şi mă
bate şi mă vatămă şi pururea mă ponegreşte? Cum să-i fac eu bine
aceluia? Deci zicem că-i cu neputinţă aceasta. Că nu pot eu să-l
mai iubesc pe acela care mi-a dat o palmă, sau m-a ocărât, sau mi-a
luat ceva, sau m-a batjocorit, sau m-a vorbit de rău faţă de
altul.
Da, aşa este: noi nu putem, pentru neputinţa
noastră. Dar să nu credeţi că lucrul este în orice fel cu
neputinţă. Lucrul este cu putinţă prin Dumnezeu, Care ne stă
pururea într-ajutor, dacă noi ne silim. Cu puterea noastră nu putem
face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu – toate se
pot.
Căci zice Mântuitorul: „Toate sunt cu putinţă
celui ce crede” (Marcu 9, 23). Dacă porunca aceasta înaltă n-ar fi
împlinit-o nimeni, nici în legea darului, nici mai înainte de ea,
am putea socoti această învăţătură peste putinţă. Păgânii şi alte
popoare necreştine spun că este cu neputinţă ca să iubim pe cel ce
ne face rău. Dar noi n-avem dreptul să zicem
aceasta.
Iată, încă în legea veche David iubea pe Saul şi
când spunea că acesta a căzut la pământ, că-l muncea duhul cel
necurat – care era duhul epilepsiei – şi-l trântea jos, David
mergea la vrăjmaşul său Saul, la Saul care îl prigonea şi căuta
să-l omoare, se ducea şi-i cânta psalmi. Şi duhul cel rău, auzind
puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se liniştea. Nu mai
spumega, nu se mai dădea cu capul de pământ, nu-l mai muncea
diavolul, căci trebuia să fugă, izgonit de David, care venea şi
cântând psalmi, îl izgonea.
Dar Saul ce făcea? Când se scula de jos, întreba
unde-i David şi punea mâna pe suliţă, să-l omoare. Şi de trei ori
a lovit cu suliţa în perete, socotind să-l omoare pe David. Auzi pe
cine voia Saul să-l omoare? Pe doctorul lui! David îl făcea
sănătos, izbăvindu-l de diavolul care-l muncea fără odihnă, iar el
se lupta cu binefăcătorul lui, ca să-l omoare! Întreba unde-i
David, voind să-l ucidă, că la aceasta îl îndemna duhul zavistiei
şi răutatea din inima lui.
Dar David şi-a arătat dragostea faţă de vrăjmaşul
său şi cu alt prilej. Când dormea Saul în pustiul Zif şi oştirea
lui dormea cu dânsul, David – care era prigonit de Saul de
patru-cinci ani – a găsit pe Saul în peşteră, unde dormea el şi
ostaşii săi. Şi Abişai, un general din oastea lui David, îl
sfătuia: „Acum Dumnezeu a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale;
îngăduie-mi deci dă-l pironesc de pământ cu
suliţa”.
Dar auzi ce spune David: „Să nu-l ucizi, căci
cine îşi va ridica mâna asupra unsului Domnului şi va rămâne
nepedepsit?” (I Regi 26, 7-10). Că Saul era uns al
împărăţiei.
S-a dus David la capul lui Saul şi i-a luat numai
suliţa şi ulciorul cu apă, ca să ştie că a fost aproape de el şi a
plecat pe un deal mai departe, de unde a început a striga către
Abner, generalul lui Saul: „Hei, de ce nu păzeşti pe împăratul
vostru?”. S-au sculat şi generalul şi ceilalţi şi au început a se
întreba: „Măi, cine strigă? David, pe care-l urmăreşte împăratul în
muntele Hachila şi în pustia Zif şi în atâtea părţi, ca să-l
omoare”. Da – striga David – „şi am fost în peşteră; iată suliţa
lui Saul în mâna mea, iată ulciorul din care bea apă! Am fost la
capul lui, dar n-am vrut să-l omor”.
Şi a auzit Saul că David a fost lângă dânsul şi că
i-a cruţat viaţa zicând: „Mă tem de Dumnezeu să fac rău celui ce
vrea să-mi ia viaţa”. Şi aşa David, înainte cu vreo mie de ani de
Sfânta Evanghelie, a împlinit Evanghelia de astăzi, adică a iubit
pe vrăjmaşul său.
Saul îl căuta cu patru mii de ostaşi pe David în
toate părţile Palestinei ca să-l omoare, să-i ia viaţa, iar acela,
când l-a avut în mâna lui, i-a cruţat viaţa, zicând: „Nu, Doamne
fereşte, nu-i voi face vreun rău, că este unsul Domnului!”. (I Regi
26, 11-16). Vezi dragostea de vrăjmaşi împlinindu-se încă înainte
de legea darului?
Dar Moise nu tot aşa a făcut? Poporul cârtea
împotriva lui şi se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu,
abătându-se la idolatrie. Iar el, când a văzut că Dumnezeu i-a
spus: „Eu mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de
cerbice. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i
pierd...”, a zis: „O, Doamne, rogu-mă acum, de vrei să le ierţi
păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea
Ta, în care m-ai scris” (Ieşirea 32, 8-9,
31-32).
Adică vreau să mor mai bine eu decât să piară ei,
cu toate că ei m-au amărât şi au cârtit împotriva mea şi puţin a
lipsit să nu mă ucidă cu pietre la Rafidim, pentru că i-am scos
din Egipt.
Iată dar cum porunca evanghelică de azi, care ne
pare cu neputinţă nouă, păcătoşilor, au împlinit-o totuşi alţi
aleşi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani înainte de venirea
Mântuitorului în lume.
Dar arhidiaconul Ştefan, uşa mucenicilor, cea
dintâi cale a lui Hristos care a mers în urma Lui, cum a murit?
Aceia îl ucideau pe el cu pietre, iar el, făcând rugăciuni, a
îngenuncheat; şi când îl loveau bolovani mulţi, unul după altul,
până l-au zdrobit, el, văzând că se sfârşeşte, a zis cu glas
mare: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! Doamne, nu le socoti lor
păcatul acesta. Şi zicând acestea, a adormit” (Faptele Apostolilor
7, 59-60). Şi aşa sluga cea bună după Stăpânul Hristos s-a
dus.
Vedem multe pilde de acestea, pe care nu este timp
să le povestim; multe pilde avem – şi în Vechiul şi în Noul
Testament – care dovedesc că mulţi aleşi ai lui Dumnezeu au
împlinit Evanghelia de astăzi cu desăvârşire, încă din
vechime.
Apostolii ce spun? Când erau huliţi şi prigoniţi,
răspundeau prin vorbire de bine şi mângâiere. Şi nici unul – zice
– nu se răzbuna cu rău, ci biruiau răul cu binele. Deci împlineau
această poruncă a Evangheliei.
Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
îndeplinit-o mai înainte de toţi cei din legea darului. Căci, când
era pe Sfânta Cruce răstignit, se ruga pentru aceia care îi
băteau cuie în mâini şi picioare, şi zicea: „Părinte, iartă-le
lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Deci Mântuitorul şi cu
cuvântul şi cu fapta ne-a învăţat că putem să iubim pe
vrăjmaşi.
Dumnezeu, dacă n-ar face acest lucru cu oamenii şi
cu popoarele de pe faţa pământului, n-ar mai lăsa nici un om pe tot
globul.
Oare cum plouă El peste toate popoarele
pământului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum plouă El peste
creştinii care sunt numai cu numele creştini şi-L răstignesc în
toată clipa cu fărădelegile lor? Îl înjurăm, Îl batjocorim, Îl
hulim, ne abatem la necredinţă, la ură; cum plouă peste noi?! Ar
trebui să plouă numai în grădina celui ce-L cinsteşte pe El, ar
trebui să răsară soarele numai peste cel drept, iar la ceilalţi, la
păcătoşi, să fie întuneric. Dar nu e aşa.
Dumnezeu fiind prin fire preabun şi preamilostiv,
răsare Soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi şi plouă şi
peste drepţi şi peste nedrepţi.
Dacă Dumnezeu S-ar judeca cu oamenii şi dacă ar
aduce mânie în toate zilele pentru păcatele noastre, ar trebui să
stăm mereu fără să răsară soarele şi fără să avem picătură de apă
pe faţa pământului, pentru că toţi şi în toată vremea suntem
vrăjmaşii lui Dumnezeu, pentru că nu împlinim poruncile Lui, ci-L
urâm şi ne împotrivim voii Lui.
Dar Dumnezeu nu face aşa şi nu ţine socoteală de
păcatele noastre. În bunătatea Lui cea nemărginită, acoperă cu
mila şi dragostea Sa toate neputinţele şi răutăţile şi fărădelegile
lumii.
Dar poate va zice cineva: „Dumnezeu poate face
acestea, că este Dumnezeu Atotputernic, dar eu sunt om şi după
legea firii, eu nu pot să-l iubesc pe cel ce mă urăşte. Da, nu
putem noi, dar poate Dumnezeu. Şi noi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu
şi dacă rămânem întru el, putem face pururea acest
lucru.
Căci zice: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru
voi..., căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5).
Dacă ne rugăm Prea Sfântului şi Prea Bunului Dumnezeu, El ne ajută
şi nouă ca să iubim pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne
fac rău, să binecuvântăm pe cei ce ne vatămă pe
noi.
Pentru că dacă Dumnezeu a făcut aceasta fiind fără
de păcat, noi, păcătoşii, nu trebuie oare să ne iubim unul pe
altul şi să ne purtăm sarcina unul altuia? Dar – zice Sfântul
Maxim Mărturisitorul: „Poate nu poţi să iubeşti pe vrăjmaşul tău
când te simţi nedreptăţit de dânsul, poate aceasta nu o poţi face
deocamdată. Dar măcar taci, rabdă şi roagă-te lui Dumnezeu! Măcar
nu te răzbuna pe el şi măcar în suflet poartă cu înţelegere
neputinţa acestuia în vremea lui de tulburare. După aceea te vei
ruga cu lacrimi lui Dumnezeu şi-ţi va da ţie dar şi putere să-l
iubeşti din toată inima pe cel ce ţi-a făcut rău. Dar întâi şi
întâi te roagă”.
Sunt cinci feluri de dragoste. În Evanghelie se
vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, de iubirea aproapelui. Sfântul
Maxim spune că sunt cinci feluri de iubiri şi din cele cinci, două
sunt bune, una mijlocie şi două de lepădat. Cele două bune sunt: să
iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată
puterea şi să iubim pe aproapele ca pe noi
înşine.
O altă iubire este dragostea cea firească, pe
care o au părinţii pentru copii şi copiii pentru părinţi şi pe care
o au fraţii şi surorile şi rudeniile după trup între ei, adică de
origine firească. Aceasta nu este de condamnat, adică nu trebuie să
o ocolim, dar nici nu câştigăm mare lucru din ea, fiind firească
şi sădită de Dumnezeu în om.
Apoi mai sunt două feluri de iubiri: cea
trupească, când cineva iubeşte pe altul cu patimă şi cea însoţită
cu iubirea de argint, când cineva iubeşte pe altul că-i dă bani
sau îi dă altă avere. Acestea sunt pătimaşe şi sunt de lepădat. Ba
chiar şi cea mijlocie este de condamnat atunci când e exagerată
(Filocalia II, „Suta a doua a capetelor pentru dragoste”, cap. 9,
10)... .
Ne spun Sfinţii Părinţi: „Caută la firea ta, omule
şi dacă voieşti să-ţi facă altul bine şi să-i fie milă de tine când
eşti tulburat şi ispitit şi necăjit, să-ţi fie şi ţie milă de
altul, deopotrivă cu tine. Şi el e om şi el e ispitit şi el are
necazuri şi el are ispite şi el are diavoli care îl asupresc şi el
are patimi înăuntru şi în afară şi el e tulburat de duhuri şi
ispite; deci să nu-l urâm, că şi tu mâine vei avea aceleaşi
încercări. Şi aşa vom învăţa dragostea de aproapele, dacă vom
socoti cele ale firii, că suntem adică de o fire cu dânsul şi că nu
putem să-i stăm în ajutor nici o clipă fără harul şi mila lui
Dumnezeu”.
Dar să privim spre noi şi spre porunca Evangheliei
de astăzi. Dacă noi nu numai că nu iubim pe cei ce ne fac rău, nu
numai că nu binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, nu numai că nu dăm
cu împrumut la acela de la care trebuie să nu ne gândim să luăm
înapoi, ci căutăm să ne răzbunăm numaidecât asupra celui ce ne-a
făcut rău, atunci nu mai suntem fiii lui Dumnezeu, ci fii urgiei
şi ai mâniei lui Dumnezeu. Căci avem în mintea noastră gândul de a
ne răzbuna pe cel ce ne-a făcut rău.
Atunci nu mai este duhul lui Dumnezeu în noi şi
nici nu mai este dragostea lui Iisus Hristos în inimile noastre, ci
suntem nişte tâlhari, nişte ucigaşi de bună voie, chiar dacă n-am
face ucidere, o dată ce pândim să ne răzbunăm cu răutate asupra
fratelui şi căutăm să dărâmăm slava lui, sau cinstea lui, sau
orice din cele ale lui, care sunt date de Dumnezeu; suntem ucigaşi
mai înainte de a face ucidere. De ce? Căci ucidem slava şi
cinstea lui, averea lui şi altele ca acestea.
De aceea bine a spus dumnezeiescul Evanghelist
Ioan că cel ce urăşte pe fratele său, acela ucigaş de om este,
chiar dacă n-a ucis cu mâna sau cu băţul, căci cu gândul îl urăşte
şi caută să se răzbune şi pândeşte pe fratele său să-i facă vreun
rău. El este un ucigaş în inima sa şi de-l va găsi moartea aşa, vai
şi amar! Că ucigaş este şi cu ucigaşii va avea
parte.
Dacă a murit cineva întunecat la inimă şi nu a
iertat pe fratele său, nu poate să primească iertare în ziua
judecăţii şi în ceasul morţii, căci zice Domnul că de nu vom ierta
noi din inimă greşelile fratelui nostru, nici Tatăl nostru Cel din
cer nu ne va ierta nouă greşalele noastre (Matei 18, 35; Marcu 11,
25-26).
Nu a zis să spui numai din buze: „Dumnezeu să te
ierte”. Căci auzi pe dumnezeiescul Evanghelist Matei: „De nu veţi
ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre…” (18,
35).
Deci, nu-i de ajuns să zici numai atât: „Dumnezeu
să te ierte”, dar inima ta să fie plină de zavistie şi de mânie;
aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă, că i-a zis lui
Samuel la alegerea lui David, când proorocul credea că Dumnezeu va
alege pe fratele acestuia, Eliab, văzându-l cât este de voinic şi
frumos: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii
lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se
uită la inimă” (I Regi 16, 7).
Deci, să ştiţi că nu putem zice Tatăl nostru, nu
putem zice „şi ne iartă nouă, Doamne, păcatele noastre”, dacă în
inima noastră avem un pic de ură pe cineva. În zadar ne rugăm, că
Dumnezeu la inimă se uită.
Dacă avem ură pe vecinul şi pe fratele nostru, în
zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de
zavistie, de răpire şi de toată râvna cea rea.
Deci, să ne silim cu inima noastră, să o convingem
că trebuie să iubim pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui
Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru şi abia atunci să avem
îndrăzneală în rugăciunea noastră către
Dumnezeu.
Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul
Isaac Sirul: „Sămânţă pe piatră este rugăciunea celui ce are
mânie asupra fratelui său”. Ai semănat pe piatră; se prinde? Aşa e
rugăciunea noastră când ne rugăm lui Dumnezeu, dacă avem ură şi
răutate asupra fratelui. Nu se prinde sămânţa pe piatră, nici
cuvintele rugăciunii noastre nu au îndrăzneală la Dumnezeu, atâta
vreme cât avem ură pe cineva.
Aşa, fraţii mei, să ne rugăm Prea Sfântului
Dumnezeu şi Prea Sfintei Lui Maici, să ne ajute să iubim pe fraţii
noştri din inimă. Dacă nu, suntem departe de adevărul Evangheliei
şi dragostea lui Iisus Hristos nu petrece în
noi.
Şi după ce a spus Mântuitorul aşa, a adăugat la
urmă: „Deci fiţi voi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”.
Auzi unde ne trimite?! Să luăm pildă pe Dumnezeu! Dacă El plouă
peste drepţi şi peste nedrepţi, dacă face să răsară soarele Său şi
peste cei buni şi peste cei răi şi dacă pe cei drepţi îi iubeşte
pentru dreptate şi pe cei păcătoşi îi miluieşte pentru mila Sa cea
negrăită, să fim şi noi aşa!
Pe toţi să-i miluim, pe toţi să-i iertăm, de toţi
să ne fie milă. Zice Sfântul Maxim în capetele pentru dragoste:
„Vrei să te asemeni cu Dumnezeu? Să iubim pe cei drepţi pentru că
sunt drepţi, dar şi de cei păcătoşi să-ţi fie milă, cum I-a fost
Mântuitorului, Care a venit să cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi la pocăinţă”.
Fariseii zic: „Iată că Învăţătorul vostru mănâncă
şi bea cu vameşii şi cu desfrânatele şi cu tâlharii!”. Şi eu le
spun: Da, a venit să iubească pe cei drepţi, dar nici de păcătoşi
n-a fost fără grijă, ci a purtat grijă de mântuirea lor, că I-a
fost milă. I-a fost milă lui Dumnezeu şi de cei păcătoşi şi de cei
drepţi. Că noianul milostivirii Lui este peste
tot.
Deci aşa să fim şi noi: pe cei drepţi să-i iubim
pentru dreptate, iar de cei păcătoşi să ne fie milă, că-i robit de
satana, e robit de vrăjmaşul nostru cel nevăzut, de diavolul de
care se teme toată suflarea. E om neputincios şi el are în firea
sa durere şi gânduri şi întristare şi frică şi mânie şi neputinţe
şi înrăire de gânduri – fel de fel de
neputinţe.
Dacă-i om neputincios şi dacă îl vedem că-i
păcătos, noi suntem din altă fire? Suntem şi noi din acelaşi lut,
plini de păcate şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Şi dacă aşteptăm
să ne miluiască şi pe noi Cineva din ceruri – Dumnezeu – să ne fie
milă şi nouă de vrăjmaşii noştri.
Dacă vedem aşa de multe neputinţe şi dacă Dumnezeu
priveşte la noi deşi avem milioane şi milioane de neputinţe pe care
noi nu le cunoaştem şi pe toate le leagă şi pe toate le vindecă şi
cu roua milei Sale ne aduce la pocăinţă şi nu voieşte să ne
pierdem, ci până în ceasul cel mai de pe urmă ne aşteaptă să ne
întoarcem, să ne pocăim ca să dobândim împărăţia cea veşnică a Lui,
să ne fie milă şi nouă de fratele, aducându-ne aminte că şi el e om
şi mai ales greşeşte din neputinţă şi din neştiinţă şi din
slăbiciunea inimii şi din răutatea satanei.
Căci aşa cum greşim noi, aşa greşeşte şi el. De
aceea să ne fie milă unuia de altul, să purtăm sarcina unul altuia,
ca să împlinim Legea lui Hristos, adică legea dragostei care ne
porunceşte iubirea de vrăjmaşi.
Iubiţi credincioşi,
...Astăzi Biserica lui Hristos cea
dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului.
Sărbătoare mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot
creştinul.
Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul
acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea
împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un împărat creştin şi a
făcut mult bine Bisericii lui Hristos.
De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei
lui să se facă o minune ca aceasta. Se făcea o priveghere de toată
noaptea spre Duminică la Biserica din Vlaherne, care se afla pe
malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică
era multă lume adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a
venit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zicea
nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul
Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât toată
lumea.
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în
biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte,
adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra
norodului în biserică şi a văzut pe Maica Domnului că ţinea un
omofor, adică un brâu aşa cum e omoforul la
arhierei.
Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele
şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de
toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa
fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan
Evanghelistul.
Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând aşa:
„Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă
numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea
neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii
Domnului, icosul 10).
Stând aşa Sfântul Andrei şi având mintea curăţită
prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie:
„Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă
poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ şi auzi cum se roagă
pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în
biserica aceasta?”.
Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi
Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului, deodată a
dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o
vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica
Domnului a fost în biserică în noaptea aceea, la priveghere şi a
acoperit poporul cu dumnezeiescul ei
acoperământ.
Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la
Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine,
sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică
Acoperământul Maicii Domnului.
Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii
Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările
ei.
Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă
făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă
mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica
Domnului.
Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi
dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a
înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să
fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare
decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de
toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi
că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea
aceasta până astăzi.
Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a
Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai
prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din
ceruri. Avem o mamă duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se
roagă pentru toate popoarele de pe faţa pământului, dar mai cu
seamă pentru popoarele creştineşti.
Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea
pururea cinstită şi preanevinovată şi mai presus decât toată
făptura, când se dezlănţuie pe faţa pământului războaie între
popoare şi răutăţi, Maica Domnului mijloceşte în genunchi înaintea
Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-I fie
milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau
nevinovaţi.
Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu
plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul
Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului
şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă
păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se
roagă: „Doamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au
amărât, Doamne, ştiu că merită pedeapsă, ştiu că merită să-i
risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar
întinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa omului, adu-Ţi aminte
că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc din răutatea
diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila
Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe
pământ.
Când pornesc din port vapoare încărcate cu
bogăţii mari şi cu mult popor, pe oceane şi pe mări şi se ridică
furtuni mari, tulburări ale stihiilor şi este cu neputinţă să mai
scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce
ruga ei peste acea corabie în care se roagă în genunchi, unul, cu
credinţă.
Şi iată că acel unul – cum spune Sfântul Efrem –
salvează prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice:
„Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredincioşi, sunt
trufaşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari, sunt
negustori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar iată
că înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu
ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă,
că am copii mici şi nu are cine să-i
îngrijească”.
Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru
rugăciunile acelei văduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îşi
întoarce mânia Sa, se liniştesc valurile mării, face să răsară
din nou soarele şi ajunge corabia cu bine la
liman.
Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel
de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boli trimite Dumnezeu pentru
păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi
surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce
scăpare.
Nimeni nu are putere să aducă sănătate lumii,
decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună,
cade iar în genunchi şi se roagă: „Doamne, trimite sănătate şi fă
văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de
pe văduve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul,
că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin
rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi
molima şi orice altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când
nici doctorii nu mai ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia
răniţi, cu atâţia care transmit boală. Iar Maica Domnului se
străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i
mângâie.
S-au zidit în lume închisori şi sunt atâtea boli
pentru oamenii care au greşit lui Dumnezeu, că zice: „Cel ce
păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile
doctorului” (Iisus Sirah 38, 15).
Aşadar şi boala şi temniţa sunt pentru că am
mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştie şi atunci, undeva în
temniţele acelea, pe cei care poartă lanţuri la mâini şi la
picioare şi se chinuie şi văzând că n-au altă nădejde, îşi
îndreaptă gândurile lor către Prea Curata, Prea Sfânta Maica
Domnului, Fecioara, izvorul milei şi al îndurării: „Maica Domnului,
scoate-mă de aici; am greşit, ne rugăm Ţie. Tu poţi să dai un gând
bun stăpânirii care ne-a robit aici, căci Tu poţi să-i
îmblânzeşti pe stăpânitori; scoate-ne de aici, că e greu. Dă
drumul la tot deţinutul” – cum s-a întâmplat în ţara
noastră.
Cine a făcut această milă şi îndurare? Maica
Domnului, Prea Curata şi Prea Sfânta Maică a milei. Ea le-a dat
conducătorilor ţării gând bun şi dragoste, încât i-a eliberat, cu
condiţia să fie cuminţi de acum înainte. Aşa a făcut Maica Domnului
cu cei de la închisori, cu cei din boli, cu cei de pe mare şi cu
toţi de pe uscat.
Dar să vedem ce va mai face Maica Domnului în
viaţa noastră.
În casele unora, după cum vine la urechea noastră,
este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc
fraţii, se bat, se judecă, se ceartă –
neorânduială.
Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în
familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna
pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur
într-o cameră şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte
casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi şi
dă-le înţelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit
iuţirea, tulburarea, dorinţa de răzbunare şi s-a liniştit familia.
De cine? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât
mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheamă în
ajutor.
Dar avem şi ceata monahilor şi monahiilor care duc
mare război contra firii. Căci spune dumnezeiescul Scărar: „Monahul
este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte”.
Călugărul este un ostaş al lui Dumnezeu care se luptă cu firea sa
până la ultima suflare.
Firea cere mâncare şi el se luptă să postească;
firea cere somn, el priveghează; firea dă îndemnul la lucruri
deşarte, el se luptă să păzească curăţia şi nici cu mintea să nu
greşească lui Dumnezeu; firea cere răzbunare, avere sau slavă, el
se luptă pentru smerenie, pentru sărăcie şi pentru gânduri de
umilinţă şi cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, aşezăminte
călugăreşti, 1855).
În războiul nevăzut al fiecărui suflet de
creştin şi mai cu seamă al monahilor, cea mai mare ajutătoare şi
ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei şi a milostivirii. El
se roagă Mântuitorului să-l izbăvească de toate patimile trupeşti:
„Doamne, nu-mi lăsa în primejdie fecioria, depărtează gândurile
necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul
să-Ţi greşesc, pentru că am auzit că se poate preacurvi chiar numai
în gând”. Şi atunci, Maica milostivirii linişteşte ispitele
acelui călugăr sau călugăriţe şi le dă gând liniştit, gând curat în
inimă şi aşa este slava şi mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste
cei ce duc viaţă curată şi în feciorie. Ea este pururea grabnică
ajutătoare şi pentru monahi şi pentru monahii şi pentru tot
creştinul care are sfântul şi dumnezeiescul
botez.
Dar, fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă,
când fiecare din noi avem să trecem pragul acestei vieţi. Va veni
moartea azi, mâine, poimâine; nu ştim când vine ziua aceea. Vai de
noi şi de noi în vremea morţii! Spaima va fi mare, căci satana –
cum se arată în Războiul nevăzut – toată viaţa luptă să ne ducă
prin păcate la iad, la veşnica muncă, dar niciodată nu dă el atâta
luptă ca în vremea morţii.
Să se ştie că patru sunt asupririle cele mai
primejdioase cu care ne dă război vrăjmaşul în vremea morţii.
Întâi este războiul împotriva credinţei; al doilea, împotriva
nădejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava deşartă şi cu
mândria; al patrulea, cu nălucirile cele de multe feluri şi
prefacerile slujitorilor nedreptăţii în îngeri de
lumină.
Şi ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip
trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri şi grele
ispite din vremea morţii.
Şi iată cum: când vrăjmaşul va începe a ne da
război cu mincinoasele lui apucări prin gânduri de necredinţă în
mintea noastră, atunci trebuie să ne tragem înapoi degrabă, de la
minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tată al
minciunii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe tine, fiindcă
destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfântă a
lui Hristos!”.
Şi să nu dăm loc în inima noastră gândurilor
necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: „De se va
sui peste tine duhul celui puternic – adică al vrăjmaşului –, să
nu-ţi laşi locul tău”; şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce
îndoială în ce crede Biserica, nu-l băga pe el în seamă şi să nu
răspunzi lui. Ci văzând minciuna şi viclenia lui, fereşte-te
foarte de el. Iar dacă eşti puternic în credinţă şi în gând, şi
voieşti să faci pe vrăjmaşul de ruşine, răspunde lui: „Biserica
crede adevărul”.
Şi de-ţi va zice ţie: „Ce este adevărul?”, zi lui:
„Acela pe care îl crede Biserica”; şi pururea fii în gând cu
rugăciunea către Mântuitorul nostru Iisus
Hristos.
Iar când ne va război cu deznădejdea, să ne aducem
aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să
moară pentru noi, păcătoşii. Când ne va război cu slava deşartă
şi mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă, şi să punem
toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu.
Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea păcatelor
şi a răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui
Dumnezeu, căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul
sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre
Dânsul” (Psalmii 33, 21).
Iar dacă ne vor da nouă război cu nălucirile şi
prefacerile lor în chip de îngeri de lumină, să stăm tare
întemeiaţi în smerenia cugetului nostru şi să zicem:
„Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în întunericul vostru, că mie nu îmi
trebuie vedenii! Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui
Dumnezeu şi de milostivirea Lui”.
Şi chiar de ai cunoaşte că multe din semnele
arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele şi
goneşte-le departe de la tine cât poţi. Şi să nu te temi că nu
place lui Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere a ta ce o
faci, socotindu-te nevrednic de acele vedenii.
Căci dacă vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El ştie
să te curăţească prin ele şi nu-I va părea rău dacă tu le goneşti.
Pentru că Cel ce dă dar celor smeriţi, nu îl ia pe el de la dânşii
pentru lucrurile ce le fac unii ca aceştia din
smerenie.
Aşadar, ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt
armele cele mai de obşte pe care obişnuiesc vrăjmaşii noştri
draci a le unelti împotriva noastră în ceasul cel mai de pe urmă al
morţii.
Şi fiecăruia îi dă război după plăcerile şi
patimile la care îl cunoaşte că este supus mai
mult.
Şi să nu uiţi a cere cu toată inima în ceasul
acela ajutorul rugăciunilor Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici a
lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te va izbăvi şi va aduce
peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Prea Puternicului
Dumnezeu! Amin.
Sursa: Doxologia
