Evanghelia
Luca 10, 38-42; 11,
27-28
În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o
femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o
soră, ce se numea Maria, care şezând jos, lângă picioarele lui
Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ
mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a
lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus,
răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de
multe; dar un singur lucru trebuie. Maria însă şi-a ales partea cea
bună, care nu se va lua de la ea.
Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor,
ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele
care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa
este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc pe el.
Sfântul Teofan
Zăvorâtul– Adormirea Maicii lui Dumnezeu
– nădejde a trecerii la viaţa veşnică.
În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat
Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare,
pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai
apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în
Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea
chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a
o dobândi.
Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele
veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se
pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi
primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica
lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit
această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei
să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi
apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată
eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după
moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.
Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea
făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de
acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti,
Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu
strige:
Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din
nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată
şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru
1-3)
Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează
Apostolul Pavel. Nădejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit
trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al
tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor
care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut
această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi
iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în
nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta
lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte
încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12,
26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la
slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat
aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să
întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi
simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1,
11).
Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii
care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe
pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată
apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi
împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să
adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi
de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în
împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin
nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în
lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe
toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea
înainte.
Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea
înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile
prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că
va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim.
2, 12; Apoc. 21, 7).
Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos
Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a
ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o
avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o
asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem
creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la
cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită:
„Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna
că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi
de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa
cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului,
atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în
viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a
împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea
singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea
– acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noastre
duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru.
Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul
său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi
dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când
casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu
poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de
plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului
în pofida tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita
râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în
pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se
poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu
are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără
Dumnezeu.
Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade,
câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate
acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi,
nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre
mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să
te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin
împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în
ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e
binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte:
cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea
bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din
partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în
bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui
vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când
ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a
Dumnezeu.
În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să
purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea.
Nădejdea, la rândul său, aprinde şi mai mult râvna de a plăcea lui
Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta
întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc
şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele
lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde – şi însuşi
Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire
poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu
nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a
slavei?
Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul
acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu
multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi
râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca
astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7).
Amin!
De ce este numită „adormire” moartea Maicii
lui Dumnezeu?
Cum să ne pregătim pentru ieşirea din această
viaţă în aşa fel încât s-o întâmpinăm nu numai fără frica
necazului, ci chiar cu bucurie?
Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei
noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta
a fost însă moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată,
asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită
„adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în
legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a
descoperit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus
Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace,
lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit,
după istovirea trupului de către ostenelile
zilei.
Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea
noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră,
iar noi suntem copiii ei. Ea merge înainte, noi avem datoria să o
urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Adormire noi, care
prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne
îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu
sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi
fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri
tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi
ce se cere din partea noastră în acest scop?
Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest
sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa
obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu
numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt
legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută
nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi
plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această
dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom
întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de
bucurie... Si anume:
1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup
şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e
pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ,
ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu
uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate,
ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul
de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când
el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge
spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face
popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când
inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom
avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.
Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau
chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare
sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât
de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie.
De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu
dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in
împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa
cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra
lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste
curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a
tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi
ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate
mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem
împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire
liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem
să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul
şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui
Dumnezeu.
2. Însă nu doar împătimirile pământeşti pot
tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât
acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde
trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător,
ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi
văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a
făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu
atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze
înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul
dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!”
Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.]
pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică
moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să
fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel
încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin
pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca
poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar
pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea
inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a
nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se
întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi
chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se
pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept,
îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului,
Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul
păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din
vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe
pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea
că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi
măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără
cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea,
altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata
să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către
Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar
fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al
cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat
fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi
tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi
păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijloci pentru el
Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre
asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine,
toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe
voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se
pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…
3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări
sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la
pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom
întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu
bucurie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e
umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au
în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece
presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje
mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe
de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de
alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe
lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu
numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea
Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se
desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei
Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor
(unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei)
şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi
să îi dea putinţa de a vedea frumuseţea feţei Lui… în locaşurile
cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa
pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel
robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade
în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca
pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum
poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la
nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar
cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti
şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gustând
dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va
pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi
din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat
dintr-o cameră înăbuşitoare.
Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri
liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim
în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi
înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea
din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de
căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele
bune.
Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele
nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur:
faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi
chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi
proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din
această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru
a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin
curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest
scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va
întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în
pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de
slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18).
Amin!”
Referinta: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”,
Editura Sophia, Bucuresti, 2009
Sursa: Cuvantul Ortodox
