Evanghelia
Luca 7,
11-16
În vremea aceea S-a dus Iisus într-un oraş numit
Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor
mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un
mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din
oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă
de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-Se, S-a atins
de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule,
ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a sculat în sus şi
a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a
cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a
ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul
Său.
Sfântul Nicolae Velimirovici
– Predica la învierea fiului
văduvei din Nain
În vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate
numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă
mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un
mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime
mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de
ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu,
iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic,
scoală-te. Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi
l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe
Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a
cercetat pe poporul Său”. (Luca 7, 11-16)
Mulţi şi-au dat singuri numele de „Salvatori al
omenirii", dar cine dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că
ar putea scăpa omenirea de moarte? Mulţi învingători au fost, în
istorie, dar câţi dintre ei au biruit moartea? Mulţi regi de pe
pământ şi-au numărat cu milioanele supuşii, dar între ei cine şi-a
numărat drept supuşi ai săi şi viii, şi morţii?
Nimeni înafară de Unul singur, Domnul nostru Iisus
Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul
Nou, ci este Lumea Nouă şi Ziditorul ei. El a arat câmpia celor vii
şi câmpia celor morţi şi în amândouă a semănat sămânţa vieţii.
Morţii sunt pentru El ca şi cei vii, viii ca şi cei morţi. Moartea
nu este o oprelişte pentru împărăţia Sa. A călcat-o în picioare şi
a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte
peste veacuri până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a
uitat şi a văzut că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea
trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea
trupească. Pe mulţi îi vede vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în
trupuri vii. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu
pot să-l ucidă” (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea
trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea
sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte săvârşit fie
înainte de moartea trupească, fie în ceasul ei, fără ca între
moartea trupului şi a sufletului să fie vreo
legătură.
A străbătut cu vederea Sa timpul cum străbate
fulgerul norii şi a văzut stându-I înainte suflete, suflete ale
celor care au murit de mult şi suflete care se vor naşte.
Prorocului Iezechiel i s-a arătat în vedenie o vale plină de oase
moarte, şi nu a ştiut, până ce Domnul nu i-a dezvăluit, dacă oasele
acestea pot fi aduse sau nu la viaţă. „Fiul omului, vor învia
oasele acestea?” L-a întrebat Domnul. „Iar eu am zis: Dumnezeule,
numai Tu ştii aceasta” (Iezechiel 37, 3). Hristos nu s-a uitat la
oasele acestea moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul şi oasele
sunt doar veşmânt şi armură pentru suflet. Veşmântul îmbătrâneşte
şi se zdrenţuieşte ca o haină roasă de purtare, dar Dumnezeu îl va
înnoi şi va îmbrăca iarăşi în el sufletul dus
odată.
Hristos a venit ca să alunge frica cea veche din
oameni, dar şi ca să aducă o frică nouă: frica de păcat. Frica
veche era frica de moartea trupului; frica nouă va să fie frica de
moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascuţit-o şi a
întărit-o. Frica de moartea trupului îl face pe om să cheme în
ajutor lumea. De frica de moarte, omul se proţăpeşte în lume, se
agaţă de lume, se întinde în lume, doar doar să-şi lungească
permisul de rezidenţă întrînsa, doar doar şederea să-i fie cât mai
lungă şi cât mai dulce. „Nebune!” i-a spus însă Domnul bogatului
sărac sufleteşte, „În această noapte vor cere de la tine sufletul
tău; şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). A spus
Domnul că omul care se teme pentru trup dar n-are grijă de suflet
este nebun. Şi a mai spus încă: „Viaţa cuiva nu stă în prisosul
avuţiilor sale” (Luca 12,15). Dar în ce stă ? În Dumnezeu stă, care
dă viaţă sufletului prin cuvântul Său, şi prin suflet
trupului.
Prin cuvântul Său, Mântuitorul a înviat şi învie
sufletele păcătoase, suflete care au murit mai înainte de moartea
trupească. Şi a făgăduit să învie şi trupurile celor care au murit.
Prin iertarea păcatelor, prin învăţătura Sa şi prin preacuratul Său
Trup şi Sânge a înviat morţii şi îi învie şi astăzi. Iar că, la
sfârşitul veacurilor, va învia morţii, a arătat nu numai prin
cuvinte ci şi prin fapte, înviind pe unii din moarte încă în vremea
vieţii Sale pământeşti şi înviind El însuşi. „Adevărat, adevărat
zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25).
Mulţi din cei morţi au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu şi s-au
sculat la viaţă. Unul din ei ni se înfăţişează în Evanghelia de
astăzi.
În vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate
numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă
mulţime”. Acestea se întâmplau la foarte scurtă vreme după minunata
tămăduire a slugii sutaşului roman din Capernaum. Grăbindu-Se a
face cât mai mult bine spre pilda credincioşilor Lui, Domnul a
pornit din Capernaum pe drumul ce duce la Muntele Tabor. Acolo,
dincolo de munte, pe povârnişurile Hermonului, stă până astăzi
satul Nain, pe atunci o cetate întărită cu zid. Iisus era însoţit
de ucenici şi de o ceată mare de oameni, care văzuseră multele
minuni din Capernaum şi aşteptau acum să vadă şi să audă şi mai
multe, pentru că ceea ce săvârşea Hristos nu se mai văzuse şi nu se
mai auzise până atunci în Israel, iar cuvintele Sale curgeau
asemeni unor râuri de lapte şi miere.
„Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată
scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi
mulţime mare din cetate era cu ea.” De-abia ajunsese la porţile
cetăţii, când a întâlnit alaiul de îngropare care ieşea din cetate.
S-a întâlnit Domnul cu slujitorul; Dătătorul de viaţă s-a întâlnit
cu moartea. Cel mort era un băiat, cum vedem din cuvântul lui
Hristos care i-a spus: „Tinere”, precum şi din faptul că l-a dat
mamei lui după ce l-a adus înapoi la viaţă. Mama trebuie să fi fost
dintr-o familie bogată şi nobilă, de vreme ce împreună cu ea venea
un alai atât de mare.
„Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi
i-a zis: Nu plânge!” Desigur că alaiul venea după această mamă
îndurerată nu numai pentru că ea făcea parte dintr-o familie de
vază ci şi pentru că lovitura primită era deosebit de grea. Femeia
îşi pierduse singurul fiu. Durerea tuturor celor de faţă trebuie să
fi fost mare, iar jalea generală sporea lacrimile şi deznădejdea
nefericitei mame. Cu toate că toţi aşteptăm ca durerea să ne fie
împărtăşită de cei din jur când moartea ne smulge pe cineva drag,
părtăşia celorlalţi la durerea noastră nu ne împuţinează cu nimic
suferinţa. Când cei slabi mângâie pe cei slabi, slabă e şi
mângâierea.
Pe cei adunaţi împrejurul unui trup mort îi
încearcă un simţământ ascuns, nedat pe faţă, şi acest simţământ
este ruşinea. Oamenii nu numai că se tem de moarte, dar le e şi
ruşine de ea, iar ruşinea aceasta este o dovadă — o dovadă chiar
mai puternică decât frica — a faptului că moartea e urmarea
păcatului. Aşa cum bolnavul se ruşinează să-i arate doctorului rana
sa ascunsă, tot astfel şi oricine are conştiinţă se ruşinează cu
arătarea mortalităţii sale. Ruşinea de moarte dovedeşte obârşia şi
destinul nostru de nemurire. Animalele se ascund când mor, de parcă
şi lor le-ar fi ruşine cu moartea. Cât de puternic trebuie să fie
deci acest simţământ în fiinţele cuvântătoare! De ce folos ne sunt
toate strigătele, toate deşertăciunile noastre, toată cinstea şi
lauda, când simţim că vasul nostru pământesc se sfărâmă? Atunci ne
cuprinde ruşinea, atât pentru că vedem cât de slab e acest vas, cât
şi pentru că ne dăm seama de nebuneasca deşertăciune cu care l-am
umplut toată viaţa, deşertăciune a cărei mireasmă, după ce murim,
se va răspândi din el nu numai peste pământ, ci şi spre cer. Căci
esenţa sufletului răspândeşte în trup şi suflet fie mireasmă, fie
duhoare, după felul în care suntem şi noi, şi după felul lucrurilor
cu care ne-am umplut viaţa — mireasma cerului sau duhoarea
păcatului.
Domnului îi e e milă de cei deznădăjduiţi. Îi e
milă de slăbiciunea noastră. „Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă
de ele, că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor”
(Matei 9, 36). Câtă vreme oile îl văd pe păstor, nu sunt nici
abătute, nici împrăştiate. Dacă L-ar avea oamenii mereu înaintea
ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniţi, nici rătăciţi. Unii îl
văd, unii caută să-L vadă, alţii însă sunt orbi faţă de El şi îşi
bat joc de cei care îl caută. Aşa se rătăcesc oamenii şi o iau care
încotro, fiecare fiindu-şi propriul său păstor.
Dacă s-ar teme oamenii de Dumnezeu măcar pe
jumătate aşa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte.
Domnului i-a fost milă de acea biată mamă. „Nu plânge!” i-a spus. A
citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise şi
singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate să fie
cineva singur când Dumnezeu e cu el? Poate omul să aibă o însoţire
mai strânsă decât cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi
decât ne sunt mama şi tatăl, şi fraţii, şi surorile, fiii şi
fiicele? El ne dă rude, şi tot El le ia de la noi, dar de părăsit
nu ne părăseşte; ochiul Său nu osteneşte a ne veghea, dragostea Lui
nu se schimbă niciodată. Străpungerea morţii ne uneşte şi mai
strâns cu Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel viu.
Nu plânge! Cu aceste cuvinte mângâie Domnul mama
îndurerată. Le spune Unul care nu crede, cum cred mulţi dintre noi,
că sufletul băiatului mort a coborât cu el în mormânt la
despărţirea de trup; le spune Cel care ştie totul despre sufletul
băiatului mort, Cel care are în puterea Sa acest suflet. Cu
aceleaşi cuvinte căutăm şi noi să mângâiem jalea celor îndureraţi,
chiar dacă şi inimile noastre sunt pline de
lacrimi.
Dar înafară de compasiunea noastră nu le putem
oferi îndoliaţilor nimic spre mângâiere. Puterea morţii într-atât a
întrecut puterea noastră încât de-abia ne mai târâm, ca nişte gâze,
în umbra ei. Iar când îngrămădim pământ deasupra unui trup, ne e de
parcă deaupra noastră înşine îngrămădim ţărână în întunecimea
gropii. Hristos nu-i spune femeii: „Nu plânge!” ca să ne arate că
nu trebuie să plângem când ne moare cineva. Şi El a plâns când a
murit Lazăr (Ioan 11, 35). A plâns şi pentru cei ce aveau să sufere
la căderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei
ce plâng: „Că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Nimic nu-l
linişteşte şi nu-l curăţă pe om mai mult decât lacrimile. În
predania ortodoxă despre mântuire, lacrimile sunt cel dintâi mijloc
de curăţire a sufletului, a inimii şi a minţii. Şi nu numai pe
morţi avem să-i plângem, ci şi pe cei vii, şi mai ales pe noi
înşine, aşa cum îndeamnă Domnul pe fiicele Ierusalimului: „Nu Mă
plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri” (Luca
23,28).
Sunt însă lacrimi şi lacrimi. Apostolul Pavel îi
îndeamnă pe tesalonicieni: „Să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care
nu au nădejde” (I Tesalonicieni 4, 13), ca păgânii şi ca cei fără
Dumnezeu, care îşi plâng morţii ca pe nişte pierduţi. Creştinii
să-şi plângă morţii lor nu pentru că i-au pierdut şi nu mai sunt cu
ei, ci pentru că au murit în păcate, iar plânsul lor trebuie să fie
legat cu rugăciunea către Dumnezeu, ca să li se ierte celor morţi
păcatele şi să intre ei, cu mila Lui, în împărăţia cerurilor.
Creştinul trebuie să plângă şi pentru sine însuşi din pricina
păcatelor, şi cu cât mai des, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au
credinţă şi nădejde, ci dimpotrivă, ca unul care are credinţă în
Dumnezeul cel viu şi nădejde în mila Lui şi în viaţa
veşnică.
Dacă lacrimile ne sunt, în înţeles creştin, de
atâta folos, de ce spune Domnul acelei mame: Nu plânge? Aici e cu
totul altceva. Femeia plângea ca cineva care nu are nădejde; şi nu
plângea pentru păcatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru
pierderea copilului, pentru păruta lui nimicire, pentru veşnica
despărţire de el. Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor şi
al morţilor. Nu are de ce să plângă nimeni cu El de faţă! Când
fariseii i-au cerut socoteală Domnului pentru faptul că ucenicii
Lui nu postesc ca cei ai lui Ioan, Domnul a răspuns: „Puteţi, oare,
să faceţi pe fiii nunţii să postească, câtă vreme Mirele este cu
ei?” (Luca 5, 34). Poate, aşadar, să plângă cineva când este cu el
Dătătorul-de-Viaţă, în a Cărui împărăţie nu sunt morţi, ci numai
vii? Dar nefericita văduvă nu-L cunoştea nici pe Hristos, nici
puterea lui Dumnezeu. Îşi jelea singurul copil cu bocete
deznădăjduite, ca toţi iudeii — şi ca toţi păgânii — care n-au avut
niciodată credinţa în învierea morţilor, sau având-o vreodată, au
pierdut-o.
Durerii ei ieşite din minţi, izvorâte din
neştiinţă, i-a spus Domnul: „Nu plânge!” Nu i-a spus aşa cum mulţi
zic celor ce jelesc: „Nu plânge!” în înţelesul că lacrimile nu
ajută la nimic. „Nu plânge! Plânsul tot nu-l aduce înapoi! Aşa a
fost să fie; şi noi vom merge pe aceeaşi cale.” Iată toată
mângâierea, mai bine zis lipsa de mângâiere, pe care o putem aduce
altora, şi care nu mângâie pe nimeni. Dar altceva vrea să spună
Hristos când zice: Nu plânge! „Nu plânge, pentru că sunt Eu aici.
Eu sunt păstorul tuturor oilor, şi nici una nu poate să fie ascunsă
undeva unde să nu ştiu Eu. Fiul tău nu a murit în felul în care
crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a despărţit de trup. Eu am putere
asupra sufletului său aşa cum am putere şi asupra trupului. Pentru
durerea ta, care vine din neştiinţă, şi a tuturor celor din jurul
tău, am să unesc iarăşi sufletul băiatului cu trupul, am să-l aduc
la viaţă; nu atât pentru el, cât pentru tine şi pentru toţi oamenii
aceştia, ca să cunoaşteţi că Dumnezeu veghează asupra oamenilor şi
că Acela Eu sunt, Mesia şi Mântuitorul lumii”. Iată cu ce înţeles a
spus Hristos mamei: „Nu plânge!” A spus şi a trecut la
faptă.
„Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei
ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”
A atinge morţii sau lucrurile dimprejurul morţilor era socotit de
Lege necurăţie, şi era oprit. Această oprelişte îşi avusese rostul
ei câtă vreme Dumnezeu şi viaţa erau cinstite în Israel mai presus
de orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a
împuţinat, şi cu ea şi preţuirea vieţii omeneşti, multe aşezăminte,
printre care şi acesta, au ajuns superstiţii, şi au căpătat
întâietate asupra marilor porunci. Aşa stăteau lucrurile, bunăoară,
şi cu tăierea-împrejur a trupului, şi cu odihna de Sabat. Duhul
acestor legi se pierduse, iar în locul duhului rămăsese a fi
zeificată forma deşartă a Legii. Hristos a restaurat duhul şi viaţa
acestor legi, însă inimile întâi-stătătorilor iudei, păstrătorii
Legii Vechi, erau atât de învârtoşate şi pline de întuneric încât,
dacă Hristos a vindecat un bolnav în ziua sâmbetei (Ioan 5, 16), ei
au vrut să-L ucidă. Pentru ei Sabatul era mai presus de om, mai
presus chiar şi decât Fiul lui Dumnezeu! Domnul însă nu S-a uitat
la mânia lor; El a căutat mai departe să arate, în orice
împrejurare, că viaţa şi mântuirea sunt mai de seamă decât
tradiţiile şi obiceiurile. Şi în împrejurarea de faţă iarăşi a vrut
să arate aceasta, întrucât S-a atins de racla unde zăcea băiatul,
împtriva Legii. Dar minunea învierii săvârşite de Domnul a fost
atât de răvăşitoare încât bătrânii evreieşti au rămas fără grai şi
nici n-au mai putut să scoată vreun cuvinţel de
împotrivire.
„Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Iisus a poruncit
băiatului în numele Său, iar nu cum au făcut profeţii Ilie şi
Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort. Aceia
erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut
Fiul Lui. Cu puterea Sa îi porunceşte Domnul băiatului să se
întoarcă la viaţă, să se ridice din patul morţii. Ţie îţi zic. Cu
aceste cuvinte — pe care Domnul nu le-a mai rostit altădată când a
înviat morţii — a vrut să arate că a săvârşit fapta numai prin
dumnezeiasca Sa putere. Că are putere asupra morţilor ca şi asupra
viilor. De asemenea, minunea nu s-a făcut ca răspuns la credinţă,
cum s-a întâmplat la învierea fiicei lui Iair; nici nu se aştepta
cineva din convoiul de înmormântare la o minune, aşa cum a fost la
învierea lui Lazăr. Nu; minunea s-a săvârşit numai cu cuvântul cel
puternic al lui Hristos.
„Şi s-a ridicat cel mort şi a început să
vorbească, şi l-a dat mamei lui”. Făptura a auzit glasul
Făcătorului şi I-a ascultat porunca. Aceeaşi putere dumnezeiască ce
a insuflat pulberii suflare vie, şi a făcut din pulbere om,
lucrează acum aducând viaţă pulberii moarte, făcând sângele să
curgă, ochii să vadă, urechile să audă, oasele şi carnea să se
mişte. De acolo de unde se afla, sufletul băiatului mort a auzit
glasul Stăpânului şi într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să
împlinească porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului său. Tânărul
s-a ridicat din raclă şi a început să vorbească. De ce a început să
vorbească îndată? Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel
de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în trupul
băiatului şi l-a ridicat din raclă. Trebuia să audă cu toţii glasul
şi vorbele tânărului, ca să nu rămână vreo îndoială cu privire la
faptul că el însuşi s-a întors cu adevărat la
viaţa.
Tot de aceea Domnul l-a luat pe băiat şi l-a dat
mamei lui. De vreme ce mama lui l-a cunoscut şi l-a luat şi l-a
îmbrăţişat, toată îndoiala i-a părăsit pe privitori. De asemenea,
Domnul l-a dat mamei lui ca să-i arate că este un dar, aşa cum a
fost şi când l-a născut. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă
viaţa omului din mâna Sa; El ia de mână pe fiecare om zidit şi-l dă
acestei vremelnice vieţi pământeşti. Domnul l-a luat pe băiat de
mână şi l-a dat mamei sale ca să-i arate că nu în zadar i-a spus:
„Nu plânge!” I-a spus ştiind că are s-o mângâie cu adevărat, nu
numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai şi auzise de multe ori
spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu adevărat
mângâietoare.
În sfârşit, Domnul a mai vrut şi să ne înveţe că,
atunci când săvârşim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi
înşine, cu luare-aminte şi din toată inima, nu prin alţii, nu fără
grijă, nu plictisiţi şi nu ca şi cum abia am aştepta să scăpăm
odată de corvoadă. Vedeţi câtă dragoste şi frumuseţe este în
fiecare cuvânt şi în fiecare mişcare a Mântuitorului. El ne arată
şi în această împrejurare, ca şi în toate celelalte, că nu numai
orice dar al lui Dumnezeu e desăvârşit, ci desăvârşit este şi
chipul dăruirii.
„Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe
Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a
cercetat pe poporul Său”. Hristos le-a alungat frica de năluci şi
de vrăjitorii, dar frică tot a mai rămas în ei. Dar frica aceasta
este bună: este frica de Dumnezeu, care-l face pe om să-L laude şi
să-L slăvească pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele
proroc pe care Dumnezeu îl făgăduise israeliţilor încă din vremea
lui Moise (Deuteronom 18, 18). Poporul acesta nu era în stare să se
ridice la înţelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot
era bine pentru ei, aşa întunecaţi şi asupriţi de străini cum se
aflau, să creadă cel puţin că Hristos este un proroc mare. Măcar să
fi ajuns şi capii Ierusalimului la înţelegerea aceasta de rând, ei
care văzuseră minunile lui Hristos! Atunci poate s-ar fi dat înapoi
de la grozava lor crimă. Dar fiecare face ceea ce-i stă în fire:
Hristos a adus celor morţi viaţa, iar capii evreieşti au luat viaţa
de la Cel Viu. El era iubitorul de oameni, iar ei ucigaşii de
oameni — şi de Dumnezeu. El era Făcătorul de minuni al binelui, iar
ei făcătorii de minuni ai răutăţii.
Dar până în sfârşit, răii aceştia nu au putut să
ia viaţa nimănui, ci doar pe sine s-au lipsit de viaţă. Căci toţi
prorocii pe care i-au ucis au rămas vii la Dumnezeu şi între
oameni, pe când ei au rămas ascunşi ca şerpii în umbra acestor
proroci, prin generaţii, ca să primească osândă şi să fie anatema
din neam în neam! Când L-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos L-au
ucis, ci pe sine.
Iar Cel care atât de lesne învia pe alţii a înviat
El însuşi din morţi, şi S-a arătat în cer şi pe pământ ca Lumina
cea mare care nu poate fi stinsă, ci tot mai mult se înteţeşte, tot
mai mult străluceşte. Noi toţi în această lumină vieţuim. Şi
această Lumină a luminilor se va arata încă o dată, curând, şi o
vor vedea toţi viii şi toţi morţii. Şi va fi aceasta la sfârşitul
veacurilor, la capătul istoriei omeneşti, când Iisus Domnul nostru
vine să judece toţi oamenii care au trăit pe pământ, de la Adam
până la sfârşit. Atunci se va vedea încă o dată, în plinătatea lui,
adevărul cuvintelor Mântuitorului: „Adevărat, adevărat zic vouă, că
vine ceasul, şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului
lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia”. Minunea învierii
fiului văduvei din Nain a fost săvârşită şi din milă faţă de o mamă
îndurerată, dar şi pentru credinţa noastră în obşteasca înviere din
morţi, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăţilor, în bucuria
bucuriilor. Slavă şi laudă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună
cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția
a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București,
2006, p. 510-518).
Sursa: Doxologia
