Evanghelia
Luca 8,
5-15
Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit
semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut
lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au
mâncat-o. Altă parte a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a
uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul
spinilor şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă
parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod
însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de
auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda
aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi
tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru
ca, văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda
aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de
lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar vine
diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se
mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul,
îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la
o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cea căzută între spini,
aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara
grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă
şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele de pe pământ bun, aceştia sunt
cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi
fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are
urechi de auzit să audă.
Sfântul Nicolae Velimirovici
– Evanghelia
Semănătorului
Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi
semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele
şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi,
răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut
între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a
căzut pe pământul cel bun şi, crescând a făcut rod însutit. Acestea
zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui
îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat
să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în
pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar
pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea
de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul
din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de
pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie,
dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme
de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud
cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile
vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei
ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc
întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să
audă”.
Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un
şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e
trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele
de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi
hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi
duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei
nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu
se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc
caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit
şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că
frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e
ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce
hrăneşte.
Omul se află aşezat în lume ca împresurat din
toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, ore i se arată
în pilde. Dar cine se uită numai cu ochii nu vede altceva decât
valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii,
dar nu inima ei. Ascultă, şi aude glasul firii, dar nu-i pătrunde
graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul
nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul.
Dar duhul găseşte duhul; înţelesul află înţelesul; iubirea simte
iubirea.
Săracă şi tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e
grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea şi va
plânge de durere şi de ruşine. Dar în această aşezare se află
comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi
se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va
ruşina.
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea
pilde din lume — lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe
oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai
ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci
se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri
neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari
sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu
zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe
acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din
viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i
mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii
sălbatici, grâul şi neghina, piatra şi nisipul? Cine, avându-Ie zi
de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele
împărăţiei lui Dumnezeu? Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat,
tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub
simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Toi astfel a luat
Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga
viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul
lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi.
Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma
celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului şi
neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a Lucrătorilor
nelegiuiţi dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor
miezul spre hrană duhului, până ce Domnul nu a luat aceste
întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele
duhovnicesc.
Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta
parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită
după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul
nostru Iisus Hristos, şi sufletul nostru, şi învăţătura
Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a
omului — toate laolaltă.
„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”. Ce
simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat
în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a şi trecut
plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul
iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a
altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru:
semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul
omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe,
peregrinări şi năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a
învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos
a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată şi ca vin Semănător
a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au
semănat şi proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci
din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene
propria Sa sămânţă. Înainte de Hristos au ieşit învăţători
mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume
ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat
sămânţa Sa. Ieşit-a semănătorul. Cum, de unde? Fiul lui Dumnezeu a
ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest
sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit
cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit
cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină.
Sufletele oamenilor simt ţarina sa, şi El iese în ţarina Sa. Lumea
prin El s-a făcut (Ioan 1, 10) şi El a venit în lume, a ieşit în
câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este
adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa şi pretutindeni e primit cu
pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca un slujitor
ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă
străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de
aceea e privit cu neîncredere şi teamă.
„Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost
călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a
căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea
umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au
înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând a
făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit
să audă”. Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc.
Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca să audă
Duhul ce adie în ea, şi de aceea spune Domnul: „Cine are urechi de
auzit să audă”.
Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar
privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran
poate să adeverească, din viaţa lui, că întocmai aşa se întâmplă la
semănat. Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte
acolo la scos pietrele, la smulsul şi la arsul mărăcinilor, la
închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost
spusă pentru ceea ce ştie fiecare, ci pentru ceea ce nu ştie
nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în
ea.
Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele
părţi ale ei înseamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de
lângă drum, altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş.
Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri
şi spini. De ce oare nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo,
de ce o împrăştie şi la drum, şi printre pietre, şi în mărăciniş?
Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i
ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră
multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la
egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să
dobândească putere asupra unui alt om, sau un grup de oameni asupra
altuia, decât mântuirea sufletului. „Ceea ce vă grăiesc la
întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche,
propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 27). Iată ce porunceşte Hristos
ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor.
Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Timotei 2,
4), „nevrând să piară cineva” (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Şi-ar fi
semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar
fi îndreptăţit spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi,
nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător
de pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept şi nici o greşeală nu poate
sta în lumina dreptăţii Sale.
Faptul că se pierd trei părţi din sămânţă nu-i
nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină.
Nici Hristos, nici sfânta Sa învăţătură nu simt de vină că se pierd
atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-şi închină munca
şi dragostea lor sămânţei primite, n-o apără de buruieni, n-o
aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea
secerişului. Dar deşi trei părţi ale ţarinii rămân fără rod,
secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu
prin prooroci: „Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el
nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi
îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55, 11). Chiar dacă unora
cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a
fost semănat în zadar. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă: El poate
să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum,
cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca
talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca pacea adusă
unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: „Şi
dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de
nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi” (Matei 10,
13).
Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind
tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă.
A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.
„Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda
aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele
împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu
vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Atât era de simplă pilda încât
ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După
Matei, ucenicii au întrebat întâi: „De ce le vorbeşti lor în
pilde?” (Matei 13, 10). Luca lasă deoparte această întrebare, şi
pune în loc alta: „Ce înseamnă pilda aceasta?” Hristos răspunde la
imândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl
ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau
oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu
ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi
pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Lor li se putea vorbi
uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici
apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea
pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima
oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus în pilde, dar
vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde” (Ioan 16,
25).
De ce poporului îi vorbeşte în pilde? „Ca, văzând,
să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Adică: Dacă le-ar vorbi pe
faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească şi nu ar
vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi.
Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite
cu urechile trupului. Acest înţeles se desprinde limpede din
Evanghelia de la Matei: „căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud,
nici nu înţeleg” (13, 13). Când Dumnezeu le grăieşte adevărul
duhovnicesc pur, neînveşmântat în pilde şi asemănari cu lumea
pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest
adevăr.
Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume —
lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de
vederea, auzirea şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile
duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor şi
întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul
duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul
dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi
întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească şi
înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor şi de
aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri
trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la fapte
duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna
vederii, auzirii şi înţelegerii lor.
Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a
doua: „Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine
diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se
mântuiască”. Către popor zice: „Unele seminţe au căzut lângă drum
şi au venit păsările şi le-au mâncat” (Matei 13, 4), iar
ucenicilor:„ vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor”. Amândouă
spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum
calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum şi cum o ciugulesc
păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu,
cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept
îngrădeşte aşadar ogorul şi închide drumul prin el, iar omul
înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să
nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă
semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem
năvalei de oameni şi demoni. Atunci sămânţa dumnezeiască se vatămă
şi se distruge, iar cohorta năvălitorilor nu doar o calcă în
picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă
deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată,
înşelătoare de bărbat, şi se face maidan plin de miasme şi drum
care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă —
diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un
suflet gata să-i primească pe ei.
Pe pământ pietros sau în mărăciniş sămânţa are
totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ
pentru că e călcată în picioare de trecători şi spulberată de
demoni. Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet
feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu
trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei
pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun
comentariu la pilda femeii păcătoase.
De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor? O
spune Domnul: „Ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Se vede
preabine de aici că, credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul şi
rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu
— şi nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu
poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui
Dumnezeu stă la pândă diavolul, ca să fure. Fericit cel ce
păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de
preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să calce în picioare şi să
fure sfânta semănătură.
„Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind
cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei
cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Mai
întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă
cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care
vede deodată deschizându-se uşa închisorii şi spunându-i-se: „Eşti
slobod”. Se bucură omul şi dă să plece, dar când îşi dă seama că îl
aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar
rămâne acolo unde se află, cu porţile închise
înainte-i.
O inimă prea dornică să se unească cu pământul e
plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul
lui Dumnezeu creşte mai degrabă în mijlocul furtunii şi al
vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl
înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie,
acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu
care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul
cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte:
cum să dau ce am în mână pentru nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul
lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte
de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede
minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se
pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la
Semănător.
Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi.
Credinţa înverzeşte la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire
şi dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu
străluceşte asupră-le, în marea lui lumină văd că cuvântul lui
Dumnezeu caută sol adânc ca să-şi întindă rădăcina până în adâncul
inimii, al sufletului şi al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da
bucuros lui Dumnezeu săliţa de la intrare, dacă şi-ar putea păstra
pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a
soarelui lui Dumnezeu, când văd ei că nici o încăpere nu poate
rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit
de nevoi sau e prigonit pentru cuvântul lui Dumnezeu — dacă ajunge
în vânt şi furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în
credinţă înseamnă să te făgăduieşti unui stăpân şi să slujeşti
altuia. Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc
diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au
crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui?
„Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul,
dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se
înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu
inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru
răbdare”. Grijile sunt spini, ca şi iubirea de bogăţii şi de
plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi
încolţeşte, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă.
Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creşte numai
acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân
în umbra lui. Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin
bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti,
trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc
mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe şi curate. Apostolul Petru
spune: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi”
(I Petru 5, 7). Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă,
numai una: grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este
grija grijilor şi, purtând-o pe aceasta, toate celelalte se
dezleagă de la sine. Grijile mărunte înăbuşă sămânţa acestei
singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe
care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele
şi o mie de ani pe pământ.
Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă
de la natură şi de la oameni. „Cine se încrede în bogăţia lui, se
veştejeşte” (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar şi
nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale,
ca un cerşetor.
Dar plăcerile vieţii? Nu sunt şi ele spini care
înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu? Dar oare sunt aceste plăceri cu
adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele? Să auzim ce spune
unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care
mărturiseşte despre sine: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o
parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea
s-a bucurat... Apoi m-am uitat... şi iată, totul este deşertăciune
şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecclesiastul 2,
10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept
decât el: „Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima” (Psalm
18, 9); „Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii
mele sunt ele” (Psalm 118, 111); „Bucura-mă-voi de cuvintele Tale,
ca cel ce a aflat comoară mare” (Psalm 118, 162). Adevărata
plăcere, adevărata bucurie, şi bogăţie, şi veselie, stă aşadar în
cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai
o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui
Dumnezeu.
„Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă
curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru
răbdare”. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi
flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41, 1), aşa
trec aceste suflete prin deşertul ars al lumii, căutând să-şi
astâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea
netrecătoare. Când roua şi mana din cer coboară de pe buzele lui
Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie şi cresc
înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin
aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi
trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovănişuri,
nici ciulini, ci numai pământ curat şi bun, pe care o singură
sămânţă creşte: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inima
curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe
hârtie, pentru că hârtia este înafara omului şi poate fi pierdută.
Nici în minte nu-l ţin, pentru că mintea se află la suprafaţa
fiinţei, şi poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în
inima curată şi bună, de unde nu se poate pierde, nici nu se poate
uita, ci unde creşte ca aluatul şi dă în spic ca grâul, veselindu-l
pe om ca vinul şi ungând viaţa lui ca untdelemnul, ca să
strălucească precum soarele.
Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun?
„Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23), a spus
Domnul în marea-i dragoste şi milostivire faţă de oameni. El nu
cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai
puţin, aşa încât să se mântuie cât mai mulţi, cât mai mulţi să
moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de
o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe
când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci
şi de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici
acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel
şi pe sluga cu zece talanţi, şi pe cea cu cinci, făgăduindu-le
aceiaşi răsplată: „Bine, slugă bună şi credincioasă... intră întru
bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are
trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi
deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi
strălucire.
„Cine are urechi de auzit să audă!” Cu aceste
cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat
pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De
două ori a spus aceleaşi cuvinte, şi de amândouă ori a strigat.
Strigă. De ce? Ca să deştepte auzul lăuntric al surzilor; ca să
răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă
toate neamurile până la sfârşitul lumii. „Cine are urechi de auzit
să audă!” strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra
cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui
ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura,
strâmta cale de scăpare din stricădunea şi vâlvătaia lumii. Strigă
ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci
însăşi viaţa. Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o
mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici
nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici
nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Şi strigă la copii. Şi
Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: „Cine are
urechi de auzit să audă!”
Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi
de-viaţă-dătător, Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția
a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București,
2006, p. 519-528)
Sursa: Doxologia
