Evanghelia
Luca 8,
26-39
În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în
ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileei. Şi, ieşind pe
uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care
de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia,
ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea
Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu
Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului
necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea; şi era
legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând
legăturile, era dus de demon în pustie. Şi l-a întrebat Iisus,
zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni
mulţi intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în
adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte.
Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit.
Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a
aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce
s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Atunci
au ieşit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus
şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg
la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat.
Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi
L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece
de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Atunci El, intrând în
corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii
îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând:
Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.
Şi el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut
Iisus.
Sf. Luca al Crimeii –
despre vindecarea demonizatului din tinutul Gadara si despre
posibilitatea de demonizare a crestinilor prin patimile
lumii
“Ati auzit astazi pericopa evanghelica despre
vindecarea demonizatului din tinutul Gadara.
Oare se intalneau asemenea oameni doar in
timpurile vechi? Nu exista demonizati si in timpurile noastre? Ba
sigur ca da! Cauzele multor boli sufletesti nu sunt cunoscute nici
macar de psihiatrii cei mai invatati. Nu se cunoaste cauza nebuniei
lor violente. Dar pentru mine este clar ca in randul celor nebuni,
violenti, exista si demonizati. Cu toate acestea, exista multi
oameni pe care nimeni nu-i numeste nebuni si care, totusi, pe buna
dreptate, pot fi numiti demonizati.
Fiindca cine este demonizat? Demonizatul este un
om stapanit de duhurile rele. Despre demoni, despre conducatorul
lor, satana, este scris in Sfintele Scripturi. Insusi Domnul Iisus
Hristos a vorbit despre ei si de multe ori i-a izgonit din oameni.
Auziti cuvintele lui Hristos:
Cand duhul cel necurat iese din om, umbla prin
locuri fara de apa, cautand odihna; si, negasind, zice: ma voi
intoarce la casa mea, de unde am iesit; si venind, o afla maturata
si impodobita; atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri mai rele
decat el si, intrand, locuieste acolo, si se fac cele de pe urma
ale omului aceluia mai rele decat cele dintai (Luca 11,
24-26).
Dupa cum puteti observa, Domnul Iisus Hristos a
afirmat ca demonii intra in om si, parasindu-l la un moment dat, se
pot intoarce din nou.
Cum sa nu credem in existenta diavolului,
demonilor, atunci cand stim ca satana a ajuns la o astfel de
indrazneala incat l-a ispitit pe Domnul Iisus Hristos, dupa postul
Lui de 40 de zile in pustie? Tot din Sfanta Scriptura aflam ca
satana, stapanitorul acestei lumi, este intotdeauna printre noi, in
jurul nostru, si impreuna cu el sunt legiuni intregi de
slujitori.
Satana este dusmanul neamului omenesc si, in
nemasurata lui rautate, incearca sa ne piarda, sa distruga din
inimile noastre credinta in Domnul Iisus Hristos si sa ne supuna
voii lui. Intotdeauna, neincetat si el, si toti ingerii lui ne
urmaresc si ne chinuiesc.
Sunt multi oameni care, din pricina faptelor si
gandurilor lor, din pricina lipsei lor de credinta in Dumnezeu,
devin lacasuri acestor duhuri rele de sub tarie. Inimile lor
servesc adapost demonilor. Fiindca stiti ca printre noi traiesc
unii pe care nu-i costa nimic sa ucida un om, care isi petrec
intreaga viata in jafuri, betie, desfranare. Ei sunt adapost
demonilor, ei sunt demonizati.
Istoria ne-a aratat un om despre care suntem
indreptatiti sa spunem ca in el s-au adapostit nu una, ci mai multe
legiuni de demoni. Am vazut un asemenea om decazut, un astfel de
monstru, un astfel de slujitor al satanei, care nu a avut egal in
istoria omenirii. Voi stiti despre cine vorbesc – este cel care a
inceput de curand un razboi extrem. Pentru ca in sufletul lui
traiesc legiuni de demoni, care cer rauri, mari de sange omenesc.
Locuiesc in el cei mai rai si mai periculosi demoni – demonii
mandriei, ai dispretului de oameni, ai urii, ai preainaltarii de
sine.
Dar ce vom spune despre noi, crestinii? Suntem
lasati in pace de demoni? Eu vorbesc anume despre crestini, vorbesc
despre noi, care credem ca exista satana si duhurile rele de sub
cer.
Oare rareori aceste puteri demonice isi fac loc in
inimile noastre? Permanent, in fiecare zi, in fiecare ceas patrund
in ele. Fiindca este multa rautate in inimile noastre si mult
dispret pentru semeni.
Este oare putina mandrie in noi, cuvinte si
simturi intinate, care ii supara pe apropiatii nostri? Oare sunt
printre noi oameni care, dupa ce s-au rugat in biserica, se intorc
acasa si incep sa faca zile fripte apropiatilor
lor?
Exista, spre rusinea noastra, unii care sunt
capabili de hotie, de desfranare, care lasa acces liber puterii
demonice – oricarei pofte si placerilor. Locuiesc in sufletele lor
demonii exact ca si in sufletul nefericitului demonizat din tinutul
Gadara.
Dar sa nu vorbim despre ei – cei care pot fi
numiti unelte demonice. Vom vorbi despre cei care nu fura, nu
desfraneaza, nu vorbesc urat, nu se supun patimilor, despre cei
care duc o viata aparent nepatata, care sunt devotati unei profesii
folositoare omului, de exemplu trateaza oamenii. Despre ei vom
vorbi.
De curand a venit la mine o tanara fata de
profesie medic; nu a venit ca un episcop, ci ca la un profesor,
pentru vindecare.
– Ei bine, spuneti-mi: care este
problema?
– Pai sa vedeti, sunt neurastenica, ma supara
neurastenia.
– Dar in ce consta neurastenia
dumneavoastra?
– Nu am liniste; plang intotdeauna, sunt
irascibila, cea mai mica observatie la serviciu ma scoate din
sarite, imi pierd stapanirea de sine si plang, plang fara oprire de
la orice maruntis.
Eu, ca medic, stiu ce este neurastenia si pentru
mine este clar ca nu poate fi vorba de asa ceva. Incep sa analizez
starea ei sufleteasca, o intreb despre toate, aflu care ii sunt
interesele: chirurgia, un pic literatura, un pic
arta.
Ii raspund:
– Deci traiesti doar cu chirurgia? Este prea
putin. Dumneavoastra faceti primii pasi in chirurgie, dar eu am
parcurs cale lunga, am ajuns la glorie in domeniul ei si va voi
spune ca acest lucru pentru mine nu este important, nu este
semnificativ.
Exista ceva infinit mai important. Sufletul omului
este adanc fara de capat. Au existat si exista oameni care au atins
mari inaltimi ale sufletului, ale gandului si sentimentului. Au
existat mari asceti crestini care si-au petrecut toata viata in
rugaciune neincetata si in post. In fata acestor mari asceti se
descopera deschis astfel de taine ale vietii duhovnicesti, care ne
sunt complet necunoscute noua, oamenilor simpli, obisnuiti.
Inaltimea vietii lor duhovnicesti era atat de mare, incat ei, la
fel ca si Apostolul Pavel si Cuviosul Serafim de Sarov, au fost
inaltati inca din viata pana la al treilea cer si au vazut ce ii
asteapta pe toti sfintii in viata vesnica.
Au existat mari asceti care au scris lucrari
teologice profunde, cu care ne hranim ca si cu o hrana
duhovniceasca pretioasa. Toata viata lor au trait-o in Dumnezeu,
dispuneau de o bogatie nepretuita – unitatea sufletului. Sufletul
lor era concentrat la Dumnezeu.
Au fost si altii – mari oameni de stiinta,
filosofi – care si-au tait viata cercetand natura si sufletul. Este
remarcabil ca astfel de ganditori si-au petrecut viata asemenea
pustnicilor. De exemplu, Kant, Descartes, toata viata si-au trait-o
in singuratate. Kant a trait mult timp in oraselul Koenigsberg si
cunostea doar drumul spre universitate, unde a fost profesor, si
spre fotoliul sau, unde reflecta.
Traim noi asa oare? Suntem ocupati cu gandul la
suflet, cu gandul la problemele importante pe care urmeaza sa le
rezolvam – cele privitoare la viata noastra, la comportamentul
nostru? Nu! Noi suntem ocupati cu activitatile casnice si cu cele
de serviciu, cu goana dupa distinctii, dupa bunastare, dupa o viata
indestulata, iar cerintele sufletului ne sunt straine. Nu numai ca
nu cauta oamenii unitatea sufletului, ci mai degraba cauta
imprastierea lui; cauta sa fuga de propriile lor suflete, incearca
sa inabuse toate aspiratiile sufletului, merg la cinema, se dedau
distractiilor de tot felul.
Ei nu au nevoie de unitatea sufletului, ci de
imprastierea lui. Ei nu suporta singuratatea, ci au nevoie mereu de
compania oamenilor de nimic, asemenea lor. Se distreaza, merg in
ospetie, vorbesc fara rost banalitati, vorbesc obscenitati si
flecaresc, joaca carti si prin aceasta isi distrag inima si
gandurile de la ceea ce este cel mai important, mai inalt si mai
sfant.
Asa s-a petrecut si cu aceasta fata despre care
v-am povestit. De ce plangea mereu si era irascibila? Pentru ca
sufletul ei nu cunostea linistea, pentru ca sufletul ei era
flamand.
Unul dintre invatatorii Bisericii din secolul al
II-lea, Tetulian, a spus niste cuvinte uimitor de adevarate si de
profunde: “Sufletul omului este crestin dupa natura sa”. El
inseteaza dupa hrana duhovniceasca, curatie si sfintenie, inseteaza
dupa Hristos. Sufletul dupa natura sa este crestin si, daca nu se
hraneste cu hrana duhovniceasca, atunci se abate asupra acestui
suflet nefericit o foame spirituala grea. Si precum omul flamand,
lipsit de hrana, devine din ce in ce mai iritat, la fel si acesti
oameni care flamanzesc duhovniceste se irita; varsa usor lacrimi
din ochi, nu au liniste si nu pot uita de sine, fiindca sufletul
lor – “crestin dupa natura sa” – inseteaza dupa hrana
duhovniceasca, iar ei nu-i pot oferi o asemenea
hrana.
Este si aceasta una din formele de demonizare, e
drept, intr-o mai mica masura.
De ce atunci oamenii devin
demonizati?
Omul locuieste intr-un anumit mediu social.
Gandurile lui, dorintele, faptele, intelegerea lumii sunt
determinate, in mare masura, de influenta mediului care-l
inconjoara. Stiti voi ca daca un om sanatos se va afla timp
indelungat langa un bolnav de tuberculoza si va respira acelasi
aer, si el insusi se va infecta? La fel ne molipsim si noi de la
cei bolnavi de gripa sau de vreo boala
contagioasa.
Asa se intampla si in viata spiritula. Daca omul
traieste intr-o atmosfera plina de tentatii, de necinste, de
pervertire, de patimi omenesti nestapanite, daca traieste intr-o
atmosfera de prostie si de vulgaritate, atunci nu poate ramane
neafectat de aceasta atmosfera. In fiecare zi respira acest aer
otravit, in care misuna duhurile rele de sub cer. Si se
imbolnaveste sufletul nefericit si singur devine adapost
demonilor.
Ce sa facem noi? Unde sa fugim de aceasta
atmosfera grea si aducatoare de moarte? Unde este refugiul nostru?
Unde este apararea noastra impotriva demonilor, a duhurilor rele de
sub cer? La toate intrebarile dificile cautati mereu raspuns in
Sfanta Scriptura.
Cititi Psalmul 61 si veti gasi acolo
raspunsul:
Oare nu lui Dumnezeu I se va supune sufletul meu?
Ca de la El imi este mantuirea. Fiindca El este Dumnezeul meu,
Mantuitorul meu si ocrotitorul meu, si mai mult nu ma voi
clatina.
Iata unde este refugiul nostru, iata unde este
antidotul la acea otrava pe care o primim din mediul
inconjurator!
Daca vom fi ocupati sa fim de folos celor din jur,
intotdeauna incercand sa tindem spre curatie si sfintenie, traind
in iubire fata de Dumnezeu si fata de oameni, atunci nu vom mai fi
unealta demonilor. Atunci demonii, care traiesc in fiecare dintre
noi, cu rusine vor fi obligati sa paraseasca inima
noastra.
Si atunci cand va iesi duhul necurat din inima
noastra, el va merge prin locuri pustii, cautand liniste. Dar
uneori, se intampla ca din nou se intoarce si gaseste inima noastra
maturata si ingrijita, pregatita pentru a-l primi din nou. Pentru
ca permitem cu multa usurinta necuratiei si rautatii sa intre in
inimile noastre.
Si iata, daca el, venind, gaseste inima maturata
si ingrijita, atunci merge si ia cu cine alte sapte duhuri, mai
rele ca dinsul, si, o data intrate, locuiesc in el si se fac pentru
om cele din urma mai rele decat cele de la
inceput.
Sa nu se intample nici unuia dintre noi o astfel
de nenorocire! Sa nu gaseasca duhurile rautatii de sub cer intrarea
la noi, in inimile noastre, sa nu se faca ele adapost
demonilor!
Sa fie inimile voastre curate si sfinte!
Amin.
12 noiembrie 1944″
(Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura
Sophia, Bucuresti, 2010)
Sursa: Cuvantul Ortodox
