Evanghelia
Luca 8,
41-56
În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele
Iair, care era mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele
lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o
fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se
ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de
doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată
avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi vindecată,
apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus
şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit:
cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau,
Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile
Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel
care s-a atins de Mine? Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine
cineva, căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine. Atunci
femeia, văzând că n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând
la picioarele Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care
pricină s-a atins de El şi cum că s-a tămăduit numaidecât. Iar
Iisus i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi
în pace. Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa
mai-marelui sinagogii şi a zis acestuia: a murit copila ta; nu mai
osteni pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te
teme; crede numai şi se va mântui. Şi, intrând în casă, n-a lăsat
pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Iacob, pe Ioan,
pe tatăl copilei şi pe mama ei. Ci plângeau toţi şi se tânguiau
pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a murit, ci
doarme. Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit. Atunci El,
scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a strigat, zicând:
copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi
a poruncit Iisus să-i se dea ei să mănânce. Şi au rămas uimiţi
părinţii ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a
întâmplat.
Sfântul Nicolae Velimirovici
- Vindecarea fiicei lui
Iair
Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi
care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus,
Îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de
doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El,
mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea
curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de
nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate,
s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui
ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi
tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule,
mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel
ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva.
Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia,
văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a
spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a
tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta
te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de
la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe
învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede
numai, şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să
intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe
tatăl copilei şi pe mama. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru
ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de
El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o
de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a
întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce.
Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună
nimănui nimic”.
Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să
strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe
să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când
o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează
amândouă.
Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o
pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă înafară este
doar o imagine a ceea ce se petrece înăuntru. Toată natura cea
efemeră e ca un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm
faţă de înţelegerea sufletească. Sufletul e conştiinţa trupului,
iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de
suflet, sufletul primeşte viaţă şi vedere. La fel se întâmplă cu
trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină,
căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare.
Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.
Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură,
magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare, şi toate
acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un
trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet
despărţit de Dumnezeu.
E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un
suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă lumină şi flacără, magnetism
şi electricitate, cu puterea vieţii? Este cineva în adâncul şi
largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să
se scoale şi să umble şi să vorbească? Trebuie să fie, altfel
soarele şi pământul, iarna şi primăvara, magnetul şi electricitatea
şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră fără
realitate, un vis fără conştienţă. Trebuie să fie, altfel Domnul
nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A venit ca să le
arate oamenilor conştiinţa şi realitatea; să le arate că toată
firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar
icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul
celor spuse de soare şi pământ, de iarnă şi de primăvară, de
magnetism şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură,
făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care
ei încă nu au citit-o până la capăt.
El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de
la care sufletele moarte îşi primesc lumina şi căldura, mişcarea şi
puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte
înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi
vedere, surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire,
nebunilor minte, leproşilor curăţire şi tuturor bolilor
vindecare.
Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în
atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază. În
vremea aceea, „Iată a venit un bărbat, al cărui nume era lair şi
care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus,
îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de
doisprezece ani, şi ea era pe moarte”. În care vreme? Când s-au
întâmplat acestea? În vremea când Domnul s-a întors peste mare în
corabie din ţinutul gadarenilor, unde curăţase doi oameni de
demoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind
aceste mari minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, să
săvârşească o a treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp
foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de
pe pământ în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă
întru bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem
lumina (Ioan 12, 35).
Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor,
foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a
Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra
demonilor şi stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din
aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare.
Ce-i mai greu: să potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să
vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii? Toate trei sunt la
fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de
uşoare pentru Hristos. Oricare din aceste minuni ai încerca să
pătrunzi, simţi, cu frică şi cutremur, atotputernica suflare ce a
făcut, în început, lumea. „A zis Dumnezeu... şi a fost aşa” (Facere
1, 11).
Acest Iair este numit la Matei „dregător", iar
Marcu şi Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii,
mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi
naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru
el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă,
nelămurită, în viaţa de după moarte. Mai mult, pentru un om cu
întâietatea lui, lovitura era îndoită: odată durerea de părinte, şi
apoi ruşinea şi umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de
pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a
venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând: „Fiica mea a murit de
curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei 9,
18).
De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe
moarte, iar Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea
aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair.
Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât
este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe
neaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul
care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare
decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o casă e în
flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa!” Dar casa încă nu e
scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la
vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte, se vede mai departe
din cele rostite la venirea slujitorilor lui
Iair.
Iair avea, într-o măsură, credinţa în Hristos, dar
această credinţă a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a
sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos
să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea
aceasta, şi doar Îl ruga: „zi numai cu cuvântul şi se va tămădui
sluga mea” (Matei 8), Iair L-a chemat pe Domnul să vină la casa lui
şi să-şi puna mâna Sa deasupra fiicei care murise. Credinţa lui,
aşadar, avea ceva trupesc întrînsa: „Pune mâna Ta peste ea”. Iair
cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea
cuvântul lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă
glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii
îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat
n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi
mâna! Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe
îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă credinţa
acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra
unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune
care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai
mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se
tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de
Hristos într-un chip anume. Domnul Şi-a întins mâinile pe Cruce, ca
să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de
oriunde şi oricum ar veni ei.
Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos
înainta împreună cu mulţimile spre casa lui Iair: „Şi, pe când se
ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece
ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei,
şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la
spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea
sângelui ei”. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos la
întoarcerea din Gadara şi acum se îmbulzea pe lângă Dânsul. Pentru
că se zice: „S-a adunat la El mulţime multă” (Marcu 5, 21). Toţi
voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete
duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În această mulţime se
afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea. Curgerea de sânge a
unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o umilinţă.
Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de
ruşine, de necurăţie! Această făptură căutase vindecare şi dăduse
pe doctori şi pe leacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni şi nimic
nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru
valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ei pe
pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de
la o zi la alta într-un chin şi o necurăţie fără leac. Aşa ni se
pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de
grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost
spre mântuire şi spre mai marea lui Dumnezeu
slavă.
„Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face
sănătoasă” (Matei 9, 21), îşi spunea femeia, făcându-şi cu greu loc
prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de mare era credinţa
acestei femei! Se încrezuse până atunci şi în doctorii pe la care
umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese şi
credinţa în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are
putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi
necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei şi
autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să
apără în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar
fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni?
Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care
suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat
pe la spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe
furiş.
„Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat”. Dar cum
şi-a dat ea seama că i s-a oprit curgerea sângelui? A simţit în
trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care
roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit
femeia până atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când
s-a atins de haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu
l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele. S-a
pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere
întunecoasă de lumină.
Nu a fost aceasta singura împrejurare când un
bolnav s-a vindecat numai la atingerea hainei lui Hristos. Ni se
spune în alt loc că mulţi căutau să se atingă de poala hainei Lui;
şi câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea
minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a
săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în anii vestirii
mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în
preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale
sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie". Cum s-a schimbat,
tainic, întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice
minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în
credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul şi sângele
Său! De negrăit este acest lucru, de necuprins, de nepătruns !
Femeia aceasta nu s-a atins de trupul Lui, ci doar de haină, şi
îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse ridica nici
un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la doctori
după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-au dat
nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată, care
nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o umbră de
tulburare. Iată deplinătatea şi desăvârşirea darului care este de
sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1,
17).
„Şi a zis lisus: Cine este cel ce s-a atins de
Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au
zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu
zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar lisus a zis: s-a
atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din
Mine”. De ce întreabă Domnul? El ştie bine cine s-a atins de El,
după cum ştie şi că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate
credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru
totdeauna şi în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca
Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă
tuturor.
Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu
cu inimă curată şi mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa
femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul
lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine
oamenilor şi când ei nu-şi arată credinţa. Cerând omului credinţă,
Dumnezeu îi dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare.
Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de
bunăvoie ceva spre mântuire? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai
puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui
de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru
el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii,
Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair; să-i arate
acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi
să-şi puna mâna peste copila moartă. El are putere să vindece în
orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin
atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca şi de aproape, în
drum ca şi în casă.
Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca
să primească laude de la ei — toată lauda omenească este ca nimic
înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască adevărul, şi să
folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe
care îl primeşte omul, de la Dumnezeu însuşi îl primeşte şi cu voia
lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala
femeii fără ştirea lui Hristos, fără puterea Lui nemijlocită. Este
aceiaşi putere vie şi voitoare care lucrează şi prin icoane şi
moaşte întru binele credincioşilor. Credinţa creştină nu are nimic
de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin
sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui
viu nu lucrează fără ştirea Lui.
La fel stau lucrurile cu toate mijloacele
pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele.
Dumnezeu nu stă departe de leacuri şi ape cum nici Hristos nu stă
departe de haina Lui. Oricine ia leacuri şi bea ape minerale cu
aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de
haina lui Hristos, se va vindeca. Iar cine ia, leacuri şi ape fără
Dumnezeu, rareori se vindecă. Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca
acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca şi el
să ajungă să cunoască şi să slăvească puterea Lui. Domnul l-a
tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici
credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă
Dumnezeu vindecare şi bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a
spus celui tămăduit: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte
ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19). Mulţi în
gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos şi se atingeau de
El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi
sfială, a primit ajutor. La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care
se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor, Sfânta Cruce sau
Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece
care Îl atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini
de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta.
Cine are ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să
audă!
„Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând
şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză
s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis:
îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”. Din
glasul şi din vorbele lui Hristos femeia şi-a dat seama că El îi
ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi
cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse
taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui
Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea
Atotputernicului. Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea
căutase să ascundă, tremura şi înaintea Atotştiutorului. I se
dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa
Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea
s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odată cu boala. În locul
ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui
Hristos.
Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o
părinteşte, spunând: „Îndrăzneşte, fiică”! Oare este pe lume
mângâiere mai dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele
Domnului Celui fără de moarte? El îi dă îndrăzneală, numind-o
fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu.
Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie
ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe
sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte
dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceşte. Femeia
aceasta se născuse din nou, şi cu trupul şi cu sufletul. Cu trupul,
pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse
sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi
atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.
„Credinţa ta te-a mântuit”. Aceste cuvinte sunt şi
de încurajare şi de învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat
smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi
dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, şi dacă nu
Şi-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat
necontenit pământul sub pasul Lui? N-ar fi luat toată lumea foc la
cuvântul Său? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă? Cine ar fi
îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă? Cine I-ar fi auzit
glasul fără să se spulbere? Dar de aceea a luat Domnul trup de om,
ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat
oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe
seama credinţei lor.
Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea
lui Iair s-a înrăutăţit: „Şi încă vorbind El, a venit cineva de la
mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe
învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede
numai, şi se va izbăvi”. Acum se vede bine că, la vremea când Iair
venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu
murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea spune că era
ca şi moartă. „Nu mai supăra pe învăţătorul”. Hristos era socotit
un învăţător, şi era numit ca atare, de către cei ce nu simţeau
dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul! Mai
înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o
înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: „Nu te teme”. Oricum,
lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copila,
totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru
care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi să-l faci: Crede
numai. Ai văzut acum, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce
poate să facă Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul
curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să
aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede
numai, şi se va izbăvi.
Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu
El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei
şi pe mamă. Cinci martori ajung. Şi la curţile pământeşti ajung doi
martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai
târziu şi martorii Schimbării la Faţă de pe Tabor şi a luptei Sale
din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte
de a pătrunde şi purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia
trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de
Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel
ucenicii să aibă încredere unul în altul. Mai târziu, la învierea
fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi
de faţă. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila
lor moartă avea să fie de faţă la învierea sufletelor lor. Cine,
mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc
prin fiică?
Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce
plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că „toţi plângeau şi
se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci
doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit”. Matei şi Marcu lărgesc
tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi,
după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare şi
„plângeau şi se tulburau mult” (Marcu 5, 38). Iair era un om de
vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În afară de cântăreţii
şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de
rude, prieteni şi vecini care plângeau din toată inima după copila
dusă aşa de timpuriu.
De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit,
ci doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit? Mai
întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a
murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât
batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că
moartea, de faţă cu El pe acest pământ, şi-a pierdut boldul şi
puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu
este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este
trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; şi un singur Domn este, şi
al acestei vieţi, şi al celeilalte. Pentru omul legat prin viaţă de
trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă despărţirea radicală
de viaţă. Când o maşină rămâne în pană pe drum, călătorii rămân şi
ei în pană, neputând să meargă mai departe singuri. Acesta e felul
de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi
văd că, dacă maşina se împotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă
acolo în drum şi merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut şi
maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe
călători să-i aducă înapoi, ca să meargă mai departe cu ea? La fel
e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se
întoarce la el. Iar că pe bună dreptate a asemănat Domnul moartea
cu somnul, neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin
învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile în
mormânt, precum şi prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe
Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au
întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor şi plăcuţilor lui
Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea fiicei lui
Iair.
Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a
luat cu el martorii potriviţi? „Iar El, scoţând pe toţi afară şi
apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te!” Cei ce
umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit,
erau încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era
nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea şi vor vedea cu
ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa acestui
întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai
apostolilor Săi. Felul de a lucra în toate minunile Sale, era
aducerea omului la descoperire şi uimire prin înţeleaptă pronie şi
iconomie vădită în fiecare amănunt. Scoţându-i pe toţi afară din
odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână în ea aceştia
şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă. Nu se ascunde —
sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului? Când
într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai
departe cu cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă,
deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor.
Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti" ai zilelor noastre: umbre
fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri —
ochi, urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină,
măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace
demult. Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta
ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos,
Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică iarăşi la
viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu
citează înseşi cuvintele, în aramaică, rostite de Domnul când a
atins copila cu mâna Sa: „Talita cumi!”, care înseamnă acelaşi
lucru: „Copilă, scoală-te!”
Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit
aceste cuvinte? „Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a
poruncit să i se dea să mănânce.” Iată că moartea e doar un vis! Şi
duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese
acolo unde merg duhurile celor morţi. Cu atingerea şi cu cuvintele
Sale, Domnul a săvârşit două minuni: mai întâi a restaurat trupul
şi apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în trupul teafăr.
Dacă nu i-ar fi tămăduit trupul, de ce folos ar fi fost să se
întoarcă duhul fetei la trupul bolnav? Ar fi însemnat să se
întoarcă la boală şi apoi iar la moarte. O astfel de înviere pe
jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă
daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci
daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu
amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i
vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă. Aşa şi aici: a
întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie
teafăr şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce,
ca să se vadă bine că fata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt
Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5,
42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit şi cu trupul.
Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De
aceea ea s-a sculat, a umblat, a mâncat. Ştia Domnul cu ce neam
necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă,
odată cu minunea, şi dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se
vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni
altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu
putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât
de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi
necredincios!
Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a
poruncit să nu spună nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a
vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de
toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna
afară şi să strige în gura mare minunea care s-a săvârşit, ci se
cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea
Dumnezeului celui viu revărsându-şi cu căldură recunoştinţa. Vestea
se va duce de la sine, nici o grijă! Nu trebuie, în aceste clipe
înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria
voastră către Dumnezeu.
Astfel, vindecând pe femeie de curgerea sângelui
şi înviind copila moartă, Domnul Şi-a dus mai departe lucrarea de
vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea,
pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea
mărunţişurilor trecătoare şi a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea
este mai mult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a
trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti şi sufleteşti îşi
au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floare de mac are
într-însa otravă, aşa şi curiozitatea poartă într-însa un venin
tare care distruge şi sufletul şi trupul. Dumnezeu nu a făcut lumea
ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască. Spune
înţeleptul rege: „Ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se
umple de câte aude” (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat
femeia de curgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din
curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu
credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor
da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc
morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul
merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care
sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer
ajutorul?
Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii
pământului, ca să meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea şi
puterea? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura
vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum
anume se va duce vestea învierii sufletului şi trupului tău.
Dumnezeu are telefoanele şi telegrafurile Sale mai repezi decât îşi
deschide omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi. El ştie cel mai
bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a
făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de
comunicaţie! El stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care
umplu spaţiul şi timpul. Tu aminteşte-ţi numai ce datorie ai către
Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, şi grăbeşte-te să-i aduci
mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl
şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Doxologia
