Evanghelia
Ioan 4,
5-42
În vremea aceea a venit Iisus în oraşul Samariei,
ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui
Iosif, fiul său. Şi era acolo puţul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit
de călătorie, şedea lângă puţ; şi era cam pe la al şaselea ceas.
Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis:
dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere
hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, care eşti iudeu, cum
ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru
că iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns
şi i-a zis: dacă cunoşteai harul lui Dumnezeu şi cine este Cel care
ţi-a zis, dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat
apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi şi
puţul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu eşti
mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puţul acesta
şi a băut dintr-însul el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus
i-a răspuns şi a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din
nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai
înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el
izvor de apă curgătoare pentru viaţa veşnică. Atunci femeia a grăit
către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici
să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi şi cheamă pe
bărbatul tău şi vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am
bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci
bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat; aceasta
adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu eşti
prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi
ziceţi că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar
Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea, când nici pe
muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă
închinaţi la ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ce ştim, căci
mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea şi acum a venit, când
închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr, căci Tatăl astfel voieşte să fie cei ce se închină Lui. Duh
este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în
duh şi în adevăr. A zis femeia către Dânsul: ştim că va veni Mesia,
căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă
toate. Iisus i-a răspunss: Eu sunt, cel care vorbesc cu tine. Dar
atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie;
însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi, sau despre ce vorbeşti cu
dânsa? Atunci femeia şi-a lăsat găleata s-a dus în oraş şi a zis
oamenilor: veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am
făcut. Nu cumva aceasta este Hristos? Deci au ieşit din oraş şi
veneau către Dânsul. În timpul acesta ucenicii Lui Îl rugau zicând:
Învăţătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare
pe care nu-o ştiţi. Deci ucenicii se întrebau între ei: nu cumva
I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este
să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul
Lui. Oare nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul?
Iată, zic vouă: ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele că sunt
albe, gata pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi
adună rod în viaţa de veci, ca împreună să se bucure şi cel ce
seamănă şi cel ce seceră; căci aici se adevereşte zicerea că: altul
este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să
seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi
intrat în munca lor. Iar din oraşul acela mulţi dintre samarineni
au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a
spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la Dânsul,
samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile
şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi
ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înşine
am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul
lumii.
Părintele Dumitru Stăniloae
- „Numai ce iese din inimă merge în
inimă”
Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui
se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV,
24).
Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea
acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca
răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea
mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau
iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau
samarinenii.
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe
femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează
când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A
spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui
Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc,
deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi
spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se
află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne
poate auzi şi primi rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la
rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului,
pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile,
la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu
exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar
din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e
prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de
pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru
păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul
nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi
puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin
casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui
pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne
înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape
este” — spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni IV, 15) şi „în El
trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte XVII,
28).
Pe de o parte, această putinţă şi datorie de
a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie
măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta
uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria
şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa
ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din
zi.
Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună
samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă,
ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem
închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o
învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui
Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr” — a
spus Mântuitorul.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de
înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot
înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină
numai câte ceva din bogatul lor
conţinut.
Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt
părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două
cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este
opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de
jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat
de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai
preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri
şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui
Hristos — spune Sfântul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim fiinţa
noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele
bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui
Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale
exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru,
inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu
prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale
sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus
oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este
o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi
în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari,
pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim
fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos
al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele
fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi
întărindu-ne spre cele bune, adică
sfinţindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare
ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări
externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu
buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele
dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu
Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce
ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la
ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt
reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm
celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i
acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor
chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de
respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este
în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când
atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă
la Cel Căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de
câte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în
rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi
pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus:
numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă
nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la
inima lui Dumnezeu şi la inima celor din
jur.
Cine se roagă cu gândul concentrat, cu
sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de
cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu că Duh e pretutindeni şi deci şi
în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între
învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între
trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu
duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu
duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui
Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că
prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura
iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea
noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de
afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte” (Romani VIII, 28). Duhul
vine în ajutor neputinţelor noastre în
rugăciune.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în
adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim
cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în
rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales
credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite.
Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere
oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate,
lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un
interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea
îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a
izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare
ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de
vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru
îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea
lui.
Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită
iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că
acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi
iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat,
asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie;
că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un
drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de
Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a
iubirii.
Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem.
Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea
puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem
mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a
copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna
înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea
noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în
biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie
împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii
de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră
la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu
toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură.
Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios şi
credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună
înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om
un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul
altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim
şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este
Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în
duh”.
Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne
dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii”, cum
spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. IV,
3).
Rugându-ne „în duh şi în adevăr”, vom putea
să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea
aceluiaşi Sfânt apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos,
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu
voi cu toţi” (II Corinteni XIII).
(Pr. Prof. D. Stăniloae, Glasul Bisericii,
nr. 5-6/1966, pag. 377-380)
Sursa: Doxologia
