Evanghelia
Matei 8, 28-34; 9,
1
În vremea aceea, când a trecut Iisus dincolo, în
ţinutul Gherghesenilor, iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care
ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să
treacă pe drumul acela. Şi iată au început să strige şi să zică: ce
ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de
vreme ca să ne chinuieşti? Şi era departe de ei o turmă mare de
porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi
afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a
zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci; şi
îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe ţărm în mare şi s-a
înecat în apă. Atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au
povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi.
Îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L,
L-au rugat să plece din ţinutul lor.
Şi intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi
a venit în oraşul Său.
Sfântul Nicolae Velimirovici
– Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii
porcilor
Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor,
L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte
cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată,
au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul
lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne
chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar
demonii îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma
de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în
turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare
şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în
cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată
cetatea a ieşit în întâmpinarea lui lisus şi, văzându-L, L-au rugat
să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, lisus a trecut şi a
venit în cetatea Sa”.
Oamenii săvârșesc nedreptate împotriva lui
Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să
se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic: „Să nu mai
pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!" Bieţi
oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi
văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără
stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis
gâtlejul şi fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide
graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească. Dacă
buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi
de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L. „Adevărat vă spun:
dacă voi tăceţi, pietrele vor striga” (Luca 19, 40). De-ar tăcea
toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas. Dacă oamenii ar
şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe
cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip. Atunci nisipul ar fi omenire
şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea
mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea
nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2). Aşa vorbeşte Văzătorul şi
Psalmistul. Dar voi, oameni, cum vorbiţi? Voi ÎI treceţi cu dispreţ
sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas!
Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi
oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi
la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut,
nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. Atunci
Dumnezeul Cel Viu a deschis graiul demonilor, ca să-i ruşineze pe
oameni prin mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Demonii mai răi decât
pietrele şi mai fără de preţ decât nisipul au dat glas mare
înaintea Fiului lui Dumnezeu în vreme ce oameni din preajma Lui
tăceau muţi. Iar dacă cei mai căzuţi de la Dumnezeu au fost siliţi
să-L mărturisească, cum n-o să facă acest lucru piatra cea fără de
vină, care se supune orbeşte voii lui Dumnezeu?
Dumnezeu le dă oamenilor învăţătură nu doar prin
cerul plin de îngeri şi împodobit cu stele, nu doar prin pământul
acoperit cu făpturile din mijloc ale lui Dumnezeu, dar încă şi prin
demoni — ca să dea păgânilor, care atât de uşor găsesc drumul spre
iad, prilejul de a se ruşina şi de a se înălţa, scăpându-şi
sufletele din abis, din foc şi din chin.
Aleşii care-L însoţeau pe Domnul în drumurile Sale
se arătaseră slabi în credinţă, de aceea Mântuitorul îi duce
într-un ţinut foarte păgânesc, ca să-i ruşineze şi să le dovedească
necredinţa prin ceea ce avea să se întâmple. Ceea ce s-a întâmplat
este înfăţişat în Evanghelia de astăzi.
„Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor,
L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte
cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”.
Gherghesa şi Gadara erau cetăţi din ţinuturile păgâne de dincolo de
marea Galileii. Erau două din cele zece cetăţi care stătuseră
odinioară pe ţărmurile acestei mări. La Marcu şi la Luca, în loc de
Gherghesa e pomenită Gadara, ceea ce nu înseamnă altceva decât că
cele două cetăţi erau foarte aproape una de alta, şi că cele
istorisite s-au petrecut undeva între ele. Evangheliştii Marcu şi
Luca pomenesc de un îndrăcit, pe când Matei vorbeşte de doi. Marcu
şi Luca pomenesc doar pe unul din acei doi, pe cel mai
înfricoşător, care băgase spaima în întreg ţinutul, iar Matei îi
pomeneşte pe amândoi, pentru că pe amândoi i-a vindecat Domnul. Că
unul dintre cei doi era mai cunoscut decât ceilalţi se vede din
Evanghelia Sfântului Luca, care spune că îndrăcitul era un bărbat
din cetate, aşadar mai cunoscut decât celălalt, sătean pesemne. Din
cuvintele Sfântului Luca se vede de asemenea că îndrăcitul avea
demon de multă vreme, ceea ce înseamnă că, fiind bolnav ani în şir,
ajunsese să fie bine cunoscut prin partea locului. Din povestirea
lui Luca e limpede că acesta era mai înfricoşător şi mai dezlănţuit
decât celălalt, pentru că ni se spune că era legat în lanţuri şi în
obezi, păzindu-l, dar el, sfărmând legăturile, era mânat de demon
în pustie (Luca 8, 29). Acesta e deci motivul pentru care
Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc un singur bărbat, deşi erau
doi. Şi noi facem de multe ori la fel astăzi când povestim un
incident oarecare; pomenim, de pildă, doar pe şeful unei bande de
răufăcători care au fost prinşi. Când a fost prinsă banda împreună
cu şeful ei, spunem că a fost capturat cutare şi cutare şef al unei
bande de tâlhari. La fel fac şi cei doi Evanghelişti. După cum
Marcu şi Luca întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt,
descriind pe cel mai bolnav dintre nebuni, tot aşa Matei
completează pe Marcu şi pe Luca în alte amănunte, spunând că
îndrăciţii erau doi.
Aceşti îndrăciţi trăiau în morminte, şi ieşeau de
acolo ca să cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza în oameni pe
câmp şi pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea
locului unde sălăşluiau ei. Păgânii îşi aveau cel mai adesea
mormintele la marginea drumului, si nici la iudei acest lucru nu
era o raritate. Mormântul Rahilei e la marginea drumului dintre
Ierusalim şi Betleem. Mormântul lui Manase e la drumul spre Marea
Moartă. Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi, diavolul îşi făcea
din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru că
trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai răutăţi
şi stricăciuni. Ei sunt lipsiţi de orice bine. De unul din cei doi
se spune că nu mai punea haină pe el. Odată cu goliciunea trupului,
şi sufletul îi era gol de orice lucru bun, de orice dar
dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi încât nimeni nu putea să
treacă pe calea aceea.
„Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este
nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte
de vreme ca să ne chinuieşti? În urletul diavolilor, lucrul de
seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groaza
lor, strigă tare aceasta. Să se ruşineze cei care îl privesc pe
Domnul în faţă fără a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc, dar
nu-L mărturisesc deschis.
[Zigaben zice: „De vreme ce ucenicii săi şi
poporul L-au văzut om, trebuie să vină diavolii să-I proclame
dumnezeirea”.] E drept că dracilor nu le place să-L arate pe
Hristos Dumnezeu, pentru ei nu-i nici o fericire, cum ar fi pentru
omul care găseşte o comoară şi strigă nevenindu-i să-şi creadă
ochilor, ori cum a fost cu Apostolul Petru care a strigat cu
bucurie: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei
16,16); dar aceştia (îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire,
văzând în faţa lor pe Judecătorul. Au strigat numele care îi
cutremură de frică, numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din
inimile oamenilor. Au strigat chinuiţi şi disperaţi, şi numai
groaza le-a smuls acest strigăt.
„Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este
nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” întreabă demonii. Ce
legătură avem noi cu Tine? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite? Ce
învoire este între Hristos şi Veliar? (II Corinteni 6,15). Nici
una. Şi de aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor,
întreabă pe Hristos de ce a venit la ei: Ai venit aici mai înainte
de vreme ca să ne chinuieşti? Ei aşteaptă ceasul judecăţii şi
chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singură apariţia lui Hristos în
faţa lor este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât
este lumina pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen. În lipsa lui
Hristos dracii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni
aducându-i pe-o treaptă cu vitele şi îngrozesc împrejurimile încât
nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.
De faţă cu Hristos sunt nu numai dezgustător de
îngroziţi, ci se târăsc, cum se târăşte orice tiran înaintea
judecăţii. Acum încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită în
adâncuri: Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.
„Să nu le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar
fi trebuit să meargă. Aşa este stăpânirea şi puterea lui Hristos.
Adâncul este adevăratul lor sălaş, locul lor de chin. Despre
căpetenia tuturor demonilor profetul a spus: „Cum ai căzut tu din
ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii... Şi acum, tu te
pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 12,15),
unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Din pricina păcatelor, cu
îngăduinţa lui Dumnezeu demonii sunt dezlegaţi între oameni. Nu-i
aşa că-i mai uşor pentru ei între oameni decât în adânc? Câtă vreme
sunt între oameni, ei îi chinuie pe oameni; când sunt în adânc nu
se au decât pe ei pentru chinuire. În chin sunt şi când sunt
printre oameni, dar atunci chinul lor e uşurat de chinul
celorlalţi.
Diavolul e distrugătorul trupului, „un ghimpe în
carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin
trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea
omului, până le devorează cu totul, le schimonoseşte şi le goleşte
de curăţia şi frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere şi
dreptate, de dragoste şi de credinţă, de dorinţă de bine şi de
nădejde în bine. Apoi se proţăpeşte în om ca pe un tron al său, îi
apucă toate firele sufletului şi trupului în mâinile sale şi omul
ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-L călăreşte diavolul,
fluier prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin care sfâşie
diavolul. Aşa erau îndrăciţii descrişi în Evanghelie. Nu se spune
că aceşti oameni L-au văzut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus
pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au făcut demonii
dintr-înşii. Oamenii aceia parcă nici n-ar fi existat: două momâi
mânate cu biciul de diavoli. A vindeca astfel de oameni era ca şi
când i-ai fi înviat din morţi, şi încă mai mult de-atât; pentru că
un om mort, având doar sufletul despărţit de trup, câtă vreme
sufletul este în mâna lui Dumnezeu, Dumnezeu îl poate întoarce din
nou trupului restaurând viaţa. Dar starea acestor oameni stăpâniţi
de demoni era mai rea decât moartea, pentru că sufletele lor
fuseseră furate şi înrobite de demoni şi se aflau cu totul în mâna
demonilor. Trebuia ca sufletele să le fie mai întâi smulse de la
demoni, demonii izgoniţi şi apoi sufletele întoarse oamenilor. Iată
de ce minunea vindecării acestor îndrăciţi este deopotrivă cu
învierea morţilor, dacă nu chiar o întrece!
„Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne
chinuieşti?” Îl întreabă demonii pe Hristos. Ei ştiau că îi
aşteaptă chinul la sfârşit. O, de-ar şti păcătoşii că şi pe ei îi
aşteaptă chinul, nu mai puţin decât îi aşteaptă pe demoni! Demonii
ştiu că la sfârşit neamul omenesc, nutreţul lor de căpetenie, le va
fi smuls din mână iar ei vor fi aruncaţi în adâncul întunecat unde
se vor sfâşia şi se vor devora numai unii pe alţii. Marele Profet a
spus despre căpetenia demonilor: „va fi azvârlit departe de
mormântul tău (adică de trupurile oamenilor înrobiţi) ca o ramură
fără de preţ... ca un hoit călcat în picioare” (Isaia 14, 19). Şi
Domnul însuşi a adeverit: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând
din cer” (Luca 10, 18). Şi toţi oamenii vor vedea la sfârşit, când
păcătoşii vor fi aruncaţi ca un fulger în „focul cel veşnic, care
este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,
41).
Pe când demonii se rugau de Hristos cu frică şi
cutremur, o turmă mare de porci, ca la două mii (Marcu 5, 13),
păşteau liniştiţi pe deal. Demonii L-au rugat pe Iisus: „Dacă ne
scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”. Adică: Nu ne azvârli în
adânc, ci măcar trimite-ne în trupurile porcilor. Dacă ne scoţi
afară... Nu zic: afară din om; nici măcar nu pomenesc de om,
într-atât era acesta de mort pentru dânşii. Din toate făpturile din
univers, nici una nu este atât de urâtă şi de pizmuită de demoni ca
omul. Mântuitorul dimpotrivă, apasă asupra cuvântului „om”: „Ieşi
duh necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8). Demonii nu vor să plece
din om; lor le-ar fi plăcut la nesfârşit să stea în om decât să
meargă în porci, pentru că de ce folos le erau lor porcii ? Pe când
pe oameni demonii îi pot face să fie ca porcii, ba chiar mult mai
rău ca porcii, cu porcii ce pot face? Oricum, chiar atunci când se
află în porci, sau în orice altă vieţuitoare, răutatea lor se
întoarce tot împotriva omului. Prin porci ei vatămă mai departe pe
oameni; dacă nu altfel, măcar înecându-i pe porci şi dându-le
astfel prilej oamenilor să se supere pe Dumnezeu. Astfel, ca să
scape de adânc, aleg să intre în porci.
„Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de
porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a
pierit în apă”. Demonii i-ar fi putut împinge şi pe acei doi
nefericiţi să se înece în mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea
lui Dumnezeu să facă aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori,
ca cei ieşiţi din minţi să se zdrobească aruncându-se de la mare
înălţime, sau să se înece, sau să se spânzure, sau să se azvârle în
foc. Demonii cei răi îi împing să facă aceasta, scopul lor fiind nu
numai să distrugă viaţa, ci să ucidă sufletele şi în lumea aceasta
şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se întâmplă de
asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie, să-i păzească pe
oameni de o astfel de moarte.
De ce a trimis Iisus duhurile rele în porci? Le-ar
fi putut trimite în arbori sau în stânci; de ce tocmai în porci? Nu
ca să-i asculte pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni. Unde sunt
porci, acolo-i necurăţie, iar duhurilor necurate le place
necurăţia; şi unde nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar
unde-i puţină, ei îi adaugă, şi în curând puţinul se face mult.
Când intră într-un om curat, repede îngrămădesc într-însul
necurăţie porcească. Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în
mare, Domnul a vrut să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva
puterilor diavoleşti e lăcomia, şi prin aceasta să ne amintească
postul. Ce au de-a face rapacitatea şi lăcomia cu porcii? Vedeţi
numai cu ce repeziciune puterile diavoleşti au biruit porcii, i-au
dus la pierzanie! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi,
care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o
sporesc, ci slăbiciunea, şi trupeşte şi
duhovniceşte.
[Vasile cel Mare, în Cuvântul X despre post spune:
„Pe câte ştiu, doctorii nu le prescriu bolnavilor bucate alese, ci
post şi înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa mai
cu înlesnire corabia încărcând-o cu poveri, sau încărcând-o uşor,
cu chibzuinţă?”]
Lacomii sunt lipsiţi de caracter, slabi înaintea
oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor
pentru diavoli să-i mâne să se înece în marea morţii
duhovniceşti.
Mai avem încă o învăţătură limpede: cât de
cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o ţine în frâu.
Demonii sălășluitori în numai doi oameni, au năruit şi au înecat în
câteva clipe două mii de porci. Dar până a venit Hristos Dumnezeu
i-a oprit — ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui; apoi le-a dat
drumul, ca să arate puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi
îngăduit, demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe
pământ ceea ce au făcut cu porcii. Dar Dumnezeu iubeşte neamul
omenesc. Dragostea Lui fără margini ne ţine în viaţă şi ne păzeşte
de cruzii şi cumpliţii noştri duşmani.
Se vor întreba unii, întâi dacă nu-i pare lui
Dumnezeu rău de atâta mulţime de porci, apoi cum vor suferi oamenii
din acea cetate asemenea pierdere. Numai diavolul îl duce pe om la
astfel de gânduri! Nu cumva este el mai milos decât Hristos? Dar
oare ce sunt porcii altceva decât iarbă călcată în picioare? Dacă
nu păgubeşte Dumnezeu de pe urma crinilor de pe câmp, care azi sunt
mai strălucit îmbrăcaţi ca regele Solomon, iar mâine sunt scrum, de
ce ar plânge după porci? Poate îi e mai greu să zidească porci
decât crini sălbatici? Dar unii iarăşi vor zice: nu-i vorba de
frumuseţe, ci de folos. Dar oare îi sunt mai de folos omului porcii
când i se îngraşă trupul decât când i se luminează sufletul? „Voi
sunteţi cu mult mai de preţ decât vrăbiile” (Matei 10, 31), spune
Domnul oamenilor. Atunci, nu-s oamenii mai de preţ decât porcii,
fie ei şi două mii? Să chibzuiască fiecare la sine însuşi şi la
preţul pe care-l are, şi se va încredinţa repede că învăţătura
primită de oameni prin acea faptă a fost ieftin plătită. Era
imperios necesar ca neamul omenesc cel tocit să vadă mai întâi cât
de necurat este diavolul şi apoi cât de mare este puterea lui. Nici
un cuvânt de pe pământ nu ar fi putut arăta mai bine acest lucru
decât nebunia şi decât înecarea porcilor în clipa când au intrat în
ei demonii. Ce cuvinte i-ar fi putut încredinţa pe păgânii
locuitori ai Gherghesei si Gadarei dacă această înfricoşătoare
dovadă — dar nu dovadă, ci revelaţie! — nu i-ar fi trezit din
somnul păcatului şi nu i-ar fi făcut să cunoască adâncul în care
demonii, aşa cum i-au târât pe porci, îi târau şi pe ei fără milă?
Ce altceva i-ar fi putut povăţui mai bine la credinţa în Hristos
Cel Atotputernic?
Dar vedeţi ce s-a întâmplat mai departe:
„Păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele
întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în
întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din
hotarele lor”. Porcarii şi locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de
spaimă. S-au înfricoşat (Luca 8, 35). Vedeau toţi ce nu mai
văzuseră şi nu mai auziseră niciodată: Nebunul care pătimise atâta
amar de ani, stă la picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la
minte. Paznicii şi apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase
Hristos pe cei doi îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase
de frică în faţa Lui, cerşindu-I îngroziţi să-i trimită în porci
dacă nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum după aceea duhurile
rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră în
adâncurile mării. Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe cei
doi, care abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi şi
curăţiţi. Teferi acum, ei privesc faţa Domnului care le stă cu
linişte înainte, de parcă nu tocmai ar fi săvârşit o minune, minune
mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul muntele Gherghesei şi
l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea târgoveţii Gherghesei
nu ţin minte decât un lucru: că li s-a prăpădit turma de porci şi
n-o s-o mai vadă înapoi niciodată. În loc să cadă în genunchi şi să
mulţumească Domnului că a salvat două suflete, ei jelesc pierderea
porcilor! În loc să-L roage să le fie oaspete, ÎI roagă să plece
cât mai repede. În loc să laude pe Dumnezeu, plâng pentru
porci.
Să nu ne grăbim să osândim dragostea acestor
ghergheseni pentru porcii lor, mai înainte să privim societatea
zilelor noastre şi să vedem câţi iubitori de porci numără cetatea
noastră, cărora asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de
viaţa semenilor lor. Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar şi
între cei care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei
care ar pregeta să ucidă doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor
cu două mii de porci. Sau vedeţi dacă sunt mulţi între
dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape viaţa
a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni mai
înainte de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula gherghesenii din
mormânt astăzi şi ar prinde să numere, mare mulţime de cei ce
gândesc asemenea lor ar afla în creştina Europă! Ei măcar L-au
rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când popoarele
Europei dea-dreptul ÎI alungă. Şi de ce ÎI alungă? Ca să rămână ele
singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii.
Întrega întâmplare, de la început la sfârşit, are
un tâlc mai adânc. Toate cele spuse ajung ca să fie învăţătură,
îndemn şi îmbărbătare pentru toţi cei ce se simt în trup ca în
mormânt; care îşi dau seama de lucrătura puterilor demonice în
patimile care apasă asupra lor ca nişte lanţuri de fier, târându-i
în adâncul pieirii; care, cu toate acestea, îşi dau seama ce preţ
are omul: sufletul lui e mai mult decât toţi porcii, şi vitele, şi
ţarinile şi averile din lume; care caută vindecare şi pe
Vindecătorul bolilor lor, cu preţul a tot ceea ce
au.
„Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în
cetatea Sa”... Întreaga istorie se încheie cu aceste cuvinte.
Hristos nu le-a spus nimic gherghesenilor. Ce să le mai spună dacă
minunea nu le-a fost de-ajuns? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere.
La ce bun să aduci la supunere nişte morminte? A coborât în tăcere
colina, a intrat în corabie şi a plecat de la dânşii. Ce blândeţe,
ce răbdare, ce înălţime dumnezeiască! Ce victorie deşartă pentru
Cezarul care a scris Senatului: „Am venit, am văzut, am învins!”
Hristos a venit, a văzut, a învins — şi a tăcut. Păstrând tăcere a
înveşnicit biruinţa Sa. Să înveţe păgânii, dacă vor, din pilda
smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu sila.
Cine-L primeşte, primeşte viaţă veşnică; cine-L alungă rămâne cu
porcii în veşnica îndrăcire şi moarte.
O, Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne
pe noi păcătoşii, vindecă-ne şi ne mântuieşte! A Ta fie slava şi
lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă
şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Sursa: Doxologia