Evanghelia
Ioan
9,1-38
În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe un om
orb din naştere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El zicând:
Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a
născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii
lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui
Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a
trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis
acestea, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu
tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul
Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat
şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că
era cerşetor, se întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?
Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau că seamănă cu el. Dar
el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis
ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: omul care se numeşte Iisus a
făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul
Siloamului şi te spală. Deci, mergând şi spălându-mă, am dobândit
vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu, le-a răspuns
el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Şi era
într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină şi a deschis ochii
orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit
vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi
văd. Deci, unii dintre farisei ziceau: acest om nu este de la
Dumnezeu, fiindcă nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii ziceau: cum
poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi astfel era
dezbinare între ei. Deci iarăşi l-au intrebat pe cel ce fusese orb:
tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi? Iar el a
răspuns că este prooroc. Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost
orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinţii celui
vindecat de orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a zis: acesta este
fiul vostru, despre care voi ziceţi că s-a născut orb? Atunci
părinţii lui au răspuns şi l-au zis: ştim că acesta este fiul
nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim;
sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în vârstă,
întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea
le-au zis părinţii lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii
se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este
Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinţii lui au
zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul. Deci fariseii au chemat
a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: dă slavă lui
Dumnezeu; noi ştim că omul Acesta este păcătos. El însă a răspuns:
de este păcătos, nu ştiu; eu una şiu, că eram orb şi acum văd. Deci
l-au întrebat iarăşi: ce ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El
le-a răspuns: acum v-am spus vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să
auziţi încă o dată? Nu cumva voiţi şi să vă faceţi şi voi ucenici
ai Lui? Atunci l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul Lui; noi
suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise,
iar pe Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a
zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi
totuşi El a deschis ochii mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă
pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia
Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis
cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la
Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis:
în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au
dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi găsindu-l, l-a
întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a
întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus:
L-ai văzut pe El, căci cel care vorbeşte cu tine, Acela este.
Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat
Lui.
Sfântul Nicolae Velimirovici
- Predică la Duminica a VI-a după Paşti (a
Orbului din naștere)
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu
eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi
care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată
număra, nici minte care să le înţeleagă.
Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în
moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi
a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile, fără să
cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe
Făcătorul de minuni şi să rămână viu?
Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la
soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De
ce nu a coborât soarele pe pămât, în loc să se întruchipeze în
parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn
şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre
întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă
şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui,
împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat
de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de
pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai
exista de loc.
Care dintre muritori ar putea sta lângă soare şi
să rămână viu? Şi soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este
precum întunericul înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar
putea privi pe Dumnezeu care face minuni şi să fie
viu?
Nu-ţi este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să
ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros
, întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar
putea să rămână viu înaintea Lui?
Mai mult decât aceasta: dacă nu ar fi fost
stăvilit în dezvăluirea Dumnezeirii Sale, care dintre oameni s-ar
mai mântui prin voia sa proprie, şi nu prin puterea Dumnezeirii
Sale? Este foarte adevărat că dacă ceva ar fi greu pentru Domnul
Iisus, fără îndoială că ar fi mai greu pentru El să Se înfrâneze şi
să Se stăpânească de la arătarea Dumnezeirii Sale decât să o
descopere.
Aceasta este lămurit pentru că El Se înfrâna cu
preamare înţelepciune să-Şi arate puterea Sa Dumnezeiască, viaţa Sa
pe pământ se afla în armonie desăvârşită cu Dumnezeu şi cu
omul.
Fraţii mei, Hristos ca om nu este o minune mai
mică decât Hristos ca Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt minuni, şi ei
sunt împreună Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrată
prin magie, vrăjitorie sau îndemânare a mâinii; este minunea
înţelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu şi iubirea lui
Dumnezeu pentru oameni.
Domnul nu a făcut minuni pentru a primi laudă de
la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni,
surzi şi muţi şi leproşi, ca să primeasc laudă? Îşi vindecă
păstorul oile pentru ca acestea să behăie laude pentru el? Domnul a
săvârşit minuni numai pentru a da ajutorul Său milostiv celor care
se află în nevoi şi sunt neajutoraţi, şi ca să arate oamenilor că
Dumnezeu, în mila şi iubirea Sa, S-a arătat printre
oameni.
Pericopa Evanghelică de astăzi istoriseşte una
dintre nenumăratele minuni săvârşite de Dumnezeu, prin care se
arată iubirea lui Hristos pentru oamenii în suferinţă, şi
Dumnezeirea Sa sunt descoperite încă odată.
La vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb
din naştere. Înainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre
ca să arunce în Domnul chiar în Templu, pentru că El vorbise
adevărul. Dar în timp ce iudeii cei răi se gândeau doar cum ar
putea să se poarte cu răutate faţă de Domnul, El Se gândea doar cum
să le facă bine oamenilor. În faţa Templului şedea un om orb din
naştere care cerea milă. Nici unul dintre opresorii cei răi ai lui
Hristos, cârmuitorii ruşinaţi şi bătrânii poporului, nu era
pregătit să se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul
dintre ei îi arunca câţiva bănuţi pe genunchi, făcea aceasta numai
ca să se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire şi milă pentru
om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre aceşti oameni: ” Căci
neam ticălos sunt ei şi copii în care nu este credincioşie”
(Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om,
gata să-i fie de un ajutor adevărat.
Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând:
Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a
născut orb? Înainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la
Scăldătoarea Oilor, şi îi spusese: “De acum să nu mai păcătuieşti,
ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14), de unde este limpede că
omul acela, care fusese bolnav ani îndelungaţi, îşi adusese
suferinţa prin păcatele sale. Dar situaţia cu omul care s-a născut
orb este neclară, şi ucenicii au întrebat ca să se lumineze: “Cine
a păcătuit?” Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele
părinţilor lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi. Faptul că
Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra copiilor pentru
păcatele părinţilor este de asemenea lămurit din Sfânta Scriptură
(I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate să pară nedrept numai
celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe persoane
separate, cu totul despărţite una de alta. Dar celui care priveşte
omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici
nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se răneşte, ceilalţi,
care nu au păcătuit, suferă. Este mult mai greu de lămurit cum şi
când putea să fi păcătuit omul cel născut orb, şi de a lămuri
pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotinţă
cea de a doua posibilitate, fără să se gândească îndelung la
aceasta, sau să creadă că ar putea exista şi o a treia
posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil că
părinţii orbului păcătuiseră. Dar amintindu-ne cuvintele lui
Hristos adresate slăbănogului: “Să nu mai păcătuieşti” – ei au
făcut o legătură între o împrejurare şi cealaltă, ca şi cum ar
spune: Ne este lămurit din cuvintele Tale că cel ce suferă îşi
pricinuise suferinţa sa: dar este adevărat aceasta şi pentru
împrejurarea de faţă? A păcătuit orbul, ori – dacă nu el – atunci
părinţii lui? Dacă Domnul Şi-ar fi întrebat atunci ucenicii: “Cum
credeţi voi că a putut păcătui acesta, ca să se nască orb?”,
ucenicii s-ar fi aflat în încurcătură, şi, ca o ultimă rezolvare,
poate că ar fi invocat păcatul comun întregii omeniri prin păcatul
lui Adam, după cum spune psalmistul: “Că iată întru fărădelegi m-am
zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm
50:6).
Este foarte puţin probabil ca ucenicii să fi
vorbit şi despre ceea ce socoteau anumiţi cărturari şi farisei –
gândind că nu era de la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că
sufletul omenesc mai trăise în vreun alt trup înainte de naşterea
sa, a trăit într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această
viaţă prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era
uşor de cunoscut pescarilor acelora simpli şi cu gândire dreaptă,
din Galileea.
Cel mai înţelept rabi a răspuns la întrebarea
ucenicilor: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se
arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, aşa cum spune
Ioan Gură de Aur: “pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul
lui, nici în cel al părinţilor lui.” Despre Iov nu se spune nici că
a păcătuit el, nici că părinţii lui păcătuiseră, ci faptul că el a
fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige:
“Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă şi se zbârceşte”
(Iov 7:5). Pe lângă păcatul părinţilor şi cel propriu, trebuie să
mai existe şi alte pricini ale suferinţei oamenilor pe pământ. În
cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea ca să se arate în
el lucrările lui Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt cei în care se arată
lucrările lui Dumnezeu; care le simt, şi le folosesc pentru
mântuirea sufletului lor. Binecuvântat este omul cel 44 sărac pe
care mila lui Dumnezeu îl face bogat şi vestit, şi el simte această
milă a lui Dumnezeu cu recunoştinţă. Binecuvântat este
deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea,
şi el îşi înalţă inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul
său Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare
zi, în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă pentru toţi cei cărora, prin
aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să
vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile
îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg
orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă.
Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi, fiindcă
Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre pe pământ.
Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia
dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a
născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se
vădeşte cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între
oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află
cu mult mai mulţi orbi în duh decât în trup. Mai mult, se arată
prin acestea cum cel înţelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la
Dumnezeu, îl va folosi ca să-şi sporească sufletul cu dreaptă
credinţă. Văzând mai dinainte toate aceste roade ale tămăduirii
omului născut orb, Domnul spune ucenicilor Săi cu bucurie mare:
“Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el
lucrările lui Dumnezeu.” Ca şi cum ar spune: lasă acum întrebarea
despre cine a păcătuit: el sau altul. Nu are asta însemnătate acum.
Dacă el şi părinţii săi au păcătuit, aş putea în clipa aceasta să
le iert păcatele luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt
iertaţi. Toate astea au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce
trebuie să se lucreze. Şi lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe
– trebuie să fie lucrătoare în el, şi se va spune în Evanghelie că
sunt spre mântuirea multora. Cu adevărar, anii de suferinţă ai
omului născut orb vor fi răsplătiţi însutit. Cu adevărat, răsplata
pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar şi o zi, este
nepieritoare. Un înţelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor,
spune despre omul acesta care s-a născut orb: “Omul care s-a născut
orb, care nu ştiuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simţi
o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, şi apoi
şi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, şi a primit mai târziu
răsplata pentru această stare de jale aproape nesimţită. Căci el a
primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut
lumea din jurul lui; şi vederea duhovnicească, prin care el L-a
recunoscut pe Ziditorul lumii.
“Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui
ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, nimeni nu poate să
lucreze.” Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El
le-a desluşit pricinele pentru care El urma să săvârşească minunea
asupra orbului. “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”,
El a vrut să spună, “şi lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare şi
minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu
smerenie şi iubire pentru Tatăl – “El săvârşeşte lucrările acestea
pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârşeşte de asemenea numai
astfel de lucrări. Folosirea puterii ţine de obişnuinţa omenească;
aceasta nu este de la Mine. Oamenii sunt încurajaţi de pizmă şi
răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă şi adevăr. Oamenii pot
arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau lor pâinea
vieţii.” Dar pentru câtă vreme? Până este ziuă: altfel spus, cât
ţine viaţa. Vine noaptea: adică, moartea, când nimeni nu poate să
lucreze. Aceasta se spune ca o problemă generală, şi nu este
adevărat şi pentru Domnul, căci El a săvârşit lucrări şi în moarte,
pogorându-Se în iad, biruindu-l şi eliberând pe strămoşii noştri
cei drepţi şi pe cei plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Înviere, din
lumea cea nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de
astăzi, şi va mai face aceasta până la sfârşitul veacurilor. Pentru
El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El din
lucrare. Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor, şi
depăşeşte capătul lor până în veşnicie. Cu adevărat, atâta timp cât
este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Şi astfel oamenii, urmând
pilda Său, trebuie să fie lucrători în toată vremea zilelor lor; de
la naştere până la moarte. Căci pentru oameni va veni noaptea –
moartea – şi atunci nimeni nu va mai putea lucra după cum doreşte.
Este adevărat că sfinţii sunt lucrători după moartea lor, lucrând
prin Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în felurite chipuri, şi
ajutând-o; dar ei nu mai lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu:
Dumnezeu lucrează Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni,
fiindcă aceştia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe
pământ. După moarte, nimeni nu poate să mai săvârşească nici o
lucrare care să-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un
chip, nu poate să-şi mai îmbunătăţească soarta în lumea aceea. După
moarte, nimeni nu poate să câştige vreun fel de preţuire de la
Dumnezeu; nici măcar un sfânt nu poate dobândi preţuire mai mare
decât aceea pe care o are deja, căci meritul se dobândeşte numai în
această viaţă. Bogăţia duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească
se dobândeşte numai aici pe pământ. Aşadar aceste cuvinte ale
Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, nu
trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau după
moarte, ci ca o atenţionare grea şi potrivită a
lumii.
“Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”,
spune Domnul Însuşi. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel
veşnic, a fost zidit tot ceea ce există. Prin El, a fost dată
vederea heruvimilor celor cu mulţi ochi şi orbilor şi ţărânei celei
stricăcioase din care şi-au luat chip toate fiinţele zidite. El a
dat lumină soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, aşa
cum a dat vederea trupească, El a dat omului darul vederii
lăuntrice, vederea înţelegerii. Prin lumina Lui soarele
străluceşte; prin vederea Lui ochii văd; prin vederea Lui mintea
omului vede. El este adevărata lumină a lumii întregi – de la
începuturi până la sfârşit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu
întrupat, El a venit ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme
întunericul care s-a adunat în lume, să lumineze înţelegerea
întunecată a oamenilor, să refacă vederea celor orbiţi din pricina
păcatului; altfel spus, ca să fie lumină oamenilor în viaţă şi în
mormânt, pe pământ şi în cer, în trup şi în minte. “Atât cât sunt
în lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei
să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, şi să nu
rămână în întuneric. “Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă
întunericul” (Ioan 12:35)!
Vai de cei care L-au văzut pe El faţă către faţă,
şi nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit şi au rămas în
întunericul lor aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se
spune şi nouă; noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru
veşnicie. Şi astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cât sunt
în lume, Lumină a lumii sunt.”Câtă vreme El este în sufletul
omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El se află în mijlocul
unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El se află
într-o şcoală, El este lumina acelei şcoli. Câtă vreme El este
într-un atelier, El este lumina muncii şi muncitorilor. Oricare
este locul de unde El pleacă, se aşează întunericul desăvârşit:
sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de Dumnezeu
se face o haită de lupi înfometaţi şi răpitori; şcoala fără de
Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de
Dumnezeu se face un loc al nemulţumirii şi urii. Şi gândiţi-vă la
spitalele şi temniţele fără de Dumnezeu – ele se fac peşteri
întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândeşte la zilele
vieţii lui, la zilele fără Hristos şi zilele cu El, acest om are în
el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: “Cât
sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”
Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din
scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te
spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). De
aceea el a mers pe cale, şi s-a spălat şi a văzut. Tot ceea ce
spusese Domnul ucenicilor Săi până atunci, se petrecuse în faţa
orbului, cu scopul precis ca orbul să audă cuvintele Lui, căci
Domnul dăduse întâietate deschiderii ochilor duhovniceşti ai
orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovniceşti decât cei
trupeşti; mai greu şi de mai mare preţ. Pentru a arăta că este mai
uşor de dat vederea trupească, şi că aceasta este de mai mică
însemnătate, Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat
şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din
scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va
primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea
duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci
trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a
mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna
pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut
trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din
tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa
Dumnezeiască din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care
El a înviat morţi şi a dat vederea multor orbi; nici numai prin
mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca să-i tămăduiască;
nici numai prin atingerea veşmântului Său, prin care, femeia cu
scurgere de sânge numai s-a atins de veşmântul lui, s-a vindecat de
îndată – dar chiar şi prin scuipatul Său.
Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea
Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la
apă, cu ochii unşi cu tină, ca să se spele? Aceasta este singura
împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri
făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin
aceasta să cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni,
să căute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale şi ape
minerale. Dar oamenii trebuie să ştie că toate leacurile naturale
şi toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu.
Fără puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, şi toate
izvoarele de ape minerale sunt apă moartă. Câţi orbi se spălaseră
în scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească
tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat orbul în
scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui Hristos a
tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului; fără această
putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în acea
scăldătoare, şi să se fi întors acasă tot orb. “Siloamul, care se
tâlcuieşte: trimis”, lămureşte Evanghelistul. Numele tainic al
acestei ape vindecătoare nu este simbolic al Vestitorului şi
Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă s-ar
socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar
putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi
Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost
trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care
orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt,
prin sfinţirea Botezului.
Cât de blând şi ascultător era orbul! El nu numai
că a îngăduit Domnului să ungă cu tină ochii lui, dar apoi, a şi
ascultat îndată porunca de a merge la Scăldătoarea Siloamului ca să
se spele. Spunând când omul acela era de faţă că El este lumina
lumii, Domnul răspunde duhului orbului, ca să se nască credinţa în
duhul lui. Acum, El îl învaţă ascultarea, trimiţându-l la
Scăldătoarea Siloamului, căci credinţa este nedespărţită de
ascultare. Omul care crede în Dumnezeu ascultă Voia lui Dumnezeu
îndată şi de bună voie. O, fraţii mei, credinţa ne ajută foarte
puţin dacă facem Voia lui Dumnezeu fără ascultare şi cu cârteală!
Uitaţi-vă la orbul acesta: el, cu credinţă şi ascultare, a mers
îndată la Siloam, s-a spălat şi a văzut! Ioan Gură de Aur spune:
“Dacă cineva întreabă: ‘Cum a văzut el, spălându-se de tină?’,
acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decât că noi nu ştim cum
s-a întâmplat. ‘Şi cel fel de minune este aceasta dacă noi nu
ştim?’ Evanghelistul nu ştia, şi nici omul cel tămăduit.” Cu toate
acestea, de ce se pune această întrebare numai în acest caz? Dacă
aşa stau lucrurile, fraţilor, să se cerceteze şi sutele şi sutele
de împrejurări ale vindecărilor săvârşite de Hristos. Să întrebe
lumea întreagă, toate epocile istoriei omeneşti cum s-au întâmplat
toate – şi nu vor primi nici un răspuns. Lucrarea cui a fost,
rămâne taina cunoscută numai de El. Nici măcar Apostolul Pavel,
care era cu mult mai înţelept şi mai învăţat decât acest orb, nu ar
putea spune cum el, ca şi Saul, a orbit, sau cum şi-a recăpătat
vederea când Anania, în numele lui Hristos, şi-a pus mâinile pe el
(Fapte 9:1018), schimbându-l în Paul.
Şi de fapt, chiar omul care s-a născut orb nu
cunoştea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale.
Când s-a întors de la apa Siloamului văzând, mulţi se întrebau dacă
era el sau altul care semăna cu el. Şi când el a spus “Eu sunt”, ei
l-au întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca răspuns, el a povestit
pe scurt toată întâmplarea, dar nu a putut spune cum văzuse.
“Ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.” Când l-au dus pe el înaintea
fariseilor, şi ei l-au întrebat cum a văzut, el le-a răspuns: “El
(Iisus) a făcut tină şi a uns ochii mei, … şi spălându-mă am
văzut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dând o descriere
amănunţită şi fără frică a împrejurării care a avut
loc.
Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea
şi dă pricepere oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în
adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin
împotrivirea faţă de întunericul oamenilor. Şi ce a urmat după
vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul
cel mai gros şi mai îngheţat al inimii şi al minţii omeneşti; un
întuneric care, în Evanghelia de astăzi, stă ca o umbră adâncă sub
lumina aprinsă a Soarelui Hristos. Acesta este întunericul cumplit
al inimilor şi minţilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că
nu s-au bucurat că cerşetorul orb din faţa Templului putea acum să
vadă, ci ei se simţeau chiar batjocoriţi şi amărâţi. Templul lor
fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în
acelaşi chip în care întreaga lor credinţă se schimbase în slăvirea
zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duioşie,
cum trăise el atât de mulţi ani în întuneric, ci l-au lovit cu
îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat să-ţi capeţi
vederea în zi de sâmbătă? Şi cum de a cutezat cel ce te-a vindecat
să facă aceasta în zi de sâmbătă? Au zis ei: “Acest om nu este de
la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta.”
Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” dacă se
odihneşte în ziua de sâmbătă, fără să-şi lase cămara lui, ca să nu
încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu
acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Şi, potrivit
judecăţii lor întunecate, cei dintâi ţineau ziua de sâmbătă aşa cum
trebuia, iar cei din urmă nu!
Dar când s-a iscat între ei o neînţelegere despre
Hristos, ei l-au întrebat pe orb ce credea el: Iar el a zis că
prooroc este. Este puţin probabil ca ei să-l fi întrebat ca să audă
de la el adevărul, ci ca să dobândească de la el o osândire a lui
Hristos ca încălcător al zilei de sâmbătă. Dar orbul a mărturisit
cu îndrăzneală despre Hristos, folosind cuvintele după cum a
priceput el, ca să grăiască cel mai bine şi cu cea mai mare tărie
din lume. Cei mai buni şi cu cea mai mare tări între oameni erau
proorocii, despre care el trebuie să fi auzit şi ştiut. Şi el a
cugetat în chipul acesta şi a răspuns: “Prooroc
este.”
Primind un răspuns atât de neaşteptat şi nedorit,
nu le-a mai rămas nimic iudeilor mânioşi în neajutorarea lor, decât
să nu mărturisească minunea şi să susţină că ei nu credeau că omul
fusese vreodată orb şi şi-a căpătat vederea: Dar iudeii n-au crezut
despre el că era orb şi a văzut. Adică: ei nu puteau să nu creadă
într-o asemenea lucrare săvârşită în mijlocul mulţimii, dar se
făceau că nu pricep nimic, pentru a nu da nici un preţ întâmplării,
şi astfel să oprească într-un fel răspândirea bunului renume al
Făcătorului de Minuni Hristos. Şi ei au pretins cu făţărnicie că nu
credeau ce vedeau şi au mers la părinţii orbului să-i întrebe pe
ei. Dar ei nu au făcut aceasta ca să lămurească situaţia şi să afle
adevărul cel adevărat, ci nădăjduind ca părinţii lui să nu
întărească minunea ori să aducă îndoiala sau să-i micşoreze
însemnătatea. Dar părinţii lui, fiind cu mare grijă, din frica de
bătrâni, au adeverit că el era fiul lor, şi că fusese orb, Dar cum
vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu
ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre
sine. Iată încă o dezamăgire pentru bătrânii iudei urâtori de
Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Dacă omul insistă să umble în
întunericul din adâncul pământului, fără să aibă nici o dorinţă de
a ieşi la lumina soarelui, cum se poate aştepta el să treacă de pe
o cale întunecată pe alta?
Primind un răspuns atât de neaşteptat şi de
nedorit şi din partea părinţilor aceluia, fariseii cei răi îşi
găsesc acum scăparea în mijloacele cele mai aspre şi cele mai
însemnate: pieirea conştiinţei omului. Ei au întrebat orbul din nou
şi i-au dat o părere josnică şi necinstită: “Dă slavă lui Dumnezeu.
Noi ştim că omul acesta e păcătos.” Cu alte cuvinte: noi am
cercetat problema în întregime, şi am aflat că noi toţi avem
dreptate: şi tu şi noi. Tu ai spus adevărul când ai zis că fuseseşi
orb şi ţi-ai căpătat vederea. Dar am avut dreptate şi noi când
ne-am îndoit că acest păcătos ţi-a deschis ţie ochii. Noi ştim că
el este păcătos, şi că el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu
privire la chipul în care s-a făcut aceasta, noi am ajuns la
credinţa că numai lui Dumnezeu Îi stătea în putinţă să facă
aceasta. Aşadar dă slavă lui Dumnezeu, şi leapădă-te de acest
păcătos, neavând nici o legătură cu el.
O, iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau să
vadă că lepădându-se de Hristos, ei Îl recunoşteau, de fapt, pe El
ca Dumnezeu. Dă slavă lui Dumnezeu! – căci numai Dumnezeu putea
face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta – şi aceasta
înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cădea-vor în mreaja lor
păcătoşii … ” (Psalm 140:10).
Orbul a dat un răspuns înţelept fariseilor
făţarnici: A răspuns deci acela: Dacă este păcătos nu ştiu. Un
lucru ştiu: că fiind orb acum văd. El vrea să spună: Eu sunt om
simplu, fără şcoală, şi voi sunteţi învăţaţi şi cu îndemânare în
vorbiri despre păcătuire şi nepăcătuire. Voi Îl preţuiţi pe
Tămăduitorul meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care
a făcut-o. Dacă este păcătos, şi în ce măsură, potrivit preţuirii
voastre, eu nu ştiu. Eu ştiu numai că El a făcut o minune cu mine
şi asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până când
El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca şi cum nu ar fi
existat.
Călătorind pe toate căile întunecate de sub
pământ, fariseii nu aveau unde merge în altă parte, ci stăteau pe
loc şi întrebau orbul: “Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Ei
au pus această întrebare cu şiretenie iscusită, nădăjduind să audă
ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnătate mai
mică minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos. Dar acest om simplu
şi cinstit în judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea
aceasta a bătrânilor poporului, faţă de care, până atunci, simţise
un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a
răspuns scurt: “V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să
auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?”
El nu le putea da un răspuns mai răstit şi mai potrivit. După
asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziţie de
apărare:
Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al
Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi ştim că Dumnezeu a
vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. Ei s-au
folosit de Moise ca să se îndreptăţească; ei s-au folosit de Moise
ca să se laude. Ei l-au recunoscut ca învăţător al lor, şi că ei îi
erau ucenici. Dar Domnul Îşi făcuse deja lămurită credinţa cu
privire la această problemă: ” Cărturarii şi fariseii au şezut în
scaunul lui Moise … şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi
în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncaţi casele văduvelor şi cu
făţărnicie vă rugaţi îndelung (Matei 23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47).
Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt aceştia? Iar Domnul le-a spus:
“Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea.”
(Ioan 7:19). Neîmplinind Legea lui Moise, şi încălcând-o prin
făţărnicia şi lăcomia lor, ei nu numai că au încetat de a fi
ucenici ai lui Moise, dar şi faţă de Moise s-au făcut trădători şi
încălcători de lege. Moise a încetat de a fi învăţătorul lor, şi
s-a făcut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. “Să nu socotiţi că
Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în
care voi aţi nădăjduit” (Ioan 5:45). Nădăjduirea voastră în Moise
este deşartă, căci voi aţi tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea
voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeţi numai în
puterea şi bogăţia voastră şi în nimic altceva. Că dacă aţi fi
crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris
acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele
fariseilor, legate de cele pământeşti, nu mai puteau crede în
Moise, şi mai puţin decât atât erau în stare să creadă în Domnul
Iisus. Vedeţi cum aceşti farisei, aşa numiţii ucenici ai lui Moise,
se folosesc de minciuni? Cerşetorului celui simplu, neştiutor, ei
îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” Ei
ştiau foarte bine de unde este Domnul. Aceşti prigonitori ai Lui,
aceşti împăraţi şi cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit să ştie
foarte bine. Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Îl ştim de
unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde
este” (Ioan 7:27). Poate că fariseii ştiau de unde este Domnul,
poate că nu ştiau. Dacă ştiau – aşa cum ştiau alţi locuitori ai
Ierusalimului – atunci ei au minţit pe omul născut orb când au
spus: “Nu ştim de unde este.” Dacă nu ştiau şi, după atâta
iscodire, sfădire, prigonire şi zarvă despre El, după pogorârea
Lui, cuvintele Lui şi lucrările Lui, ei se făceau că nu ştiu de
unde este El, atunci asta înseamnă că El este Hristosul. Căci
crescuse credinţa: “Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de
unde este.” Iată cum aceasta întăreşte încă odată cuvintele
proorocului: “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii” (Psalm
140:10).
Totuşi, toate astea au slujit ca să arate
cerşetorului slăbiciunea morală deznădăjduită şi nimicnicia acestor
bătrâni ticăloşi ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai
tare, şi tot mai deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor
cuvinte ale lor, el le-a răspuns în chipul
acesta:
“Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de
unde este şi El mi-a deschis ochii.” Adică: “Ce fel de cârmuitori
şi bătrâni ai poporului sunteţi voi, că ştiţi toate mărunţişurile
neînsemnate ale tipicului, şi nu ştiţi despre omul care mi-a făcut
o asemenea minune? Cine ar trebui să ştie, dacă nu voi care staţi
în jilţul lui Moise? Cine poate desluşi toate cele despre acest om
oamenilor dacă nu voi, care în fiecare sâmbătă îl tălmăciţi pe
sfântul Moise şi pe prooroci?” Şi omul acesta simplu continuă
grăirile lui despre învăţătorii mincinoşi ai poporului,
zicând:
“Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi;
dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe
acesta îl ascultă.” Cu aceste cuvinte răspunde omul cel simplu,
cuvintelor fariseilor: “Noi ştim că Omul acesta e păcătos.” Acum
omul spune: “… Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi.” În
Sfânta Scriptură nu se află nici o mărturisire când Dumnezeu
ascultă pe vreun păcătos şi, la cererea păcătosului, să facă cea
mai mică minune. “Când ridicaţi mâinile voastre către Mine”,
vorbeşte Dumnezeu prin proorocul, “Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi
când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre
sunt pline de sânge” (Isaia 1:15). Şi Saul s-a rugat lui Dumnezeu
în deşert pe când era păcătos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l
ascultă pe păcătos, şi cu atât mai puţin să săvârşească vreo minune
printr-un păcătos, decât numai dacă păcătosul se pocăieşte cu
adevărat, îşi spală păcatele sale cu lacrimi, ajungând să-şi urască
păcatele sale, hotărându-se să facă Voia lui Dumnezeu şi, pocăit
fiind şi hotărât, cade în rugăciune din toată inima lui, înaintea
lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă pe el, aşa cum a iertat pe
păcătoasa, şi pe Zaheu vameşul, şi pe tâlharul de pe cruce – şi
după aceea ei nu mai sunt păcătoşi. Atunci când ei nu sunt
păcătoşi, Dumnezeu îi ascultă pe ei ca pe cei pocăiţi pentru
păcatele lor. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşii care se roagă Lui
şi rămân în păcatul lor. “Domnul se ţine departe de cei nelegiuiţi,
dar ascultă rugăciunea celor drepţi” (Pilde
15:29).
Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei
mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt
cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos
este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria
lumii.
“Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii
unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea
să facă nimic.” Aşa Îl proslăvea omul pe Tămăduitorul său. Prin
aceasta, se face desluşit că acesta era următor al Lui. Şi prin
aceasta el le arată fariseilor că toate încercările lor de
manevrare pentru a nu recunoaşte nici cea mai mică minune sau de a
o suci după judecata lor, ca şi cum Domnul ar fi un păcătos, sunt
deşarte.
Auzind aceste ultime cuvinte de la săracul care
fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: “În păcate te- ai născut
tot, şi tu ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Făţarnicii şi
mincinoşii, în deznădejdea lor mânioasă, întotdeauna ajung la
război în cele din urmă. Fariseii, văzând că au fost izgoniţi cu
toate socotelile lor, şi că toate maşinaţiunile lor se dovediseră
zadarnice, atunci – mânioşi şi ruşinaţi – au mustrat acest om
simplu, cinstit, numindu-l păcătos înrăit şi l-au dat
afară.
Până aici, Evanghelistul înfăţişează norul gros,
întunecat, care s-a arătat degrabă pe feţele fariseilor după
descoperirea luminii minunate a Mântuitorului Hristos şi a lucrării
Sale Dumnezeiaşti. Lumina este adevărul; întunericul este minciuna.
Lumina este iubire; întunericul este ură. Lumina este tărie;
întunericul este lipsa de tărie.
Începând Evanghelia de astăzi cu lumină,
Evanghelistul o sfârşeşte cu lumină: lumină, nu întuneric. După
săvârşirea minunii, Domnul Iisus S-a îndepărtat, lăsându-l pe omul
pe care îl vindecase singur o vreme, ca să ţină piept ispitelor
fariseilor şi să se ridice pentru adevăr asupra minciunii, apoi S-a
arătat din nou şi a mers ca să întâmpine pe cel pe care El dorea
să-l mântuiască.
Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l,
i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Orbul care fusese tămăduit
trecuse de prima încercare: el se arătase blând şi ascultător când
Domnul l-a trimis cu tină pe ochi ca să se spele la Scăldătoarea
Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua
probă: el s-a arătat stăruitor pe când se afla în ispită, şi nu L-a
vândut pe Domnul fariseilor mincinoşi. Aceasta este proba ispitei.
Apoi Domnul a încercat proba a treia şi cea din urmă; proba cea mai
mare: aceea a credinţei adevărate. “Crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu?”
El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca
să cred în El? El Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un făcător de
minuni. El Îl numise prooroc faţă de farisei, dar el nu cunoştea
nume mai mare cu care să-L numească. El încă nu era în stare să-L
numească Fiul lui Dumnezeu. Ascultător întru toate către Domnul, ca
cel mai mare binefăcător care Se afla sub soare, acesta dorea să
audă de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca să creadă în
El.
Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte
cu tine, Acela este. Iar el a zis: “Cred, Doamne”, şi sa închinat
Lui. Domnul vorbeşte cu blândeţe şi duioşie cu cei pe care El îi
mântuieşte, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care îi vindecă.
Aşadar El nu-i porunceşte: “Crezi în Mine!”, şi nici nu-l sileşte
cu cuvintele: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci îi spune: “L-ai şi
văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este.” Fiinţei omeneşti
libere şi cu judecată, Domnul îi dă locul unde să cugete şi să
hotărască pentru sine. De îndată ce omul care fusese tămăduit, a
auzit cât de mare este Vindecătorul, cu mult mai mare decât
proorocul, el a strigat îndată cu bucurie: “Cred, Doamne!” El a
strigat nu numai cu buzele, ci I s-a închinat Lui, ca o mărturie
mai mare pentru credinţa lui. (Ioan Gură de Aur spune: “Prin
aceasta el a mărturisit puterea Lui Dumnezeiască; şi că nu trebuie
să se creadă că era numai vorbă simplă, mai era şi fapta.”) Aşa cum
ochii lui trupeşti fuseseră deschişi mai înainte, tot aşa erau acum
deschişi ochii lui duhovniceşti. Şi el privea atât cu ochii săi
trupeşti cât şi cu cei duhovniceşti, şi a văzut înaintea lui pe
Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup omenesc.
Dumnezeul nostru este cu adevărat mare, şi face
minuni; şi minunile Lui nu au sfârşit. Noi credem că Domnul Iisus
Hristos este Mântuitorul nostru; noi credem că Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu şi Lumina lumii. Noi, dimpreună cu cetele îngerilor şi ale
sfinţilor din ceruri, şi cu întreagă Biserica Ta de pe pământ, Te
slăvim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt –
Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii
vecilor. Amin.
Sursa: Doxologia
