Evanghelia
Matei 9,
1-8
În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a
trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au
adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa
lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele
tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta
săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis:
pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai
lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi
umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta
păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi
te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la
casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe
Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta
oamenilor.
Părintele Cleopa Ilie -
Despre păcatele săvârșite cu
gândul
“Și știind Iisus gândurile lor, le-a zis: Pentru
ce cugetați rele în inimile voastre?“ (Matei 9,
4)
Iubiți credincioși,
În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii
Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile
oamenilor și vede mai înainte toate cele ce vom face și vom gândi
noi. Acest lucru îl arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate
ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“ (Psalm 138, 16). Prin proorocul
Ieremia, Dumnezeu arată același lucru, zicând: “Eu sunt cel ce cerc
inimile și ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui și
după roadele isprăvilor lui“ (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12).
Proorocul David la fel zice: “Cela ce cerci inimile și rărunchii,
Dumnezeule“ (Psalm 7, 9).
Așadar, frații mei, nu trebuie să ne mirăm că
Dumnezeu știe gândurile noastre, ci mai ales, să ne temem de
Dumnezeu, fiindcă El nu numai că știe gândurile noastre, ci și
pedepsește păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic și nu ne vom
pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gândurile
rele.
În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare,
nu și din gând. Așa, de exemplu, zice: “Să nu furi, să nu
desfrânezi, să nu ucizi...“ (Ieșire 20, 13-15). Legea veche, având
numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea
nevoie de împlinirea și desăvârșirea ei, deoarece, după mărturia
Sfintei Scripturi, “Legea Veche nu a desăvârșit nimic“ (Evrei 7,
19). De aceea a și venit în lume Domnul și Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească și să o
desăvârșească, adică să scoată păcatul din gând, din rădăcină
(Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu
oprește păcatul numai din lucrare, ci și din gândire. Legea Veche
se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pământului, iar
rădăcinile rămân, iarba iarăși crescând la loc. Legea Darului,
Sfânta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gândire,
căci după învățătura Sfinților Părinți, gândurile sunt rădăcini ale
faptelor (Sfântul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simțiri,
1826, p. 230).
Mântuitorul, arătând desăvârșirea Legii Noi față
de Legea Veche, zice: “Ați auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu
desfrânezi“ (Ieșire 20, 14); “Eu însă vă spun că oricine se uită la
femeie, spre a o pofti a și săvârșit adulter cu ea în inima sa“
(Matei 5, 27-28). În alt loc, Mântuitorul arătând greutatea
păcatului cu gândul, zice: “Oricine se mânie pe fratele său vrednic
va fi de osândă“ (Matei 5, 22); și iarăși: “Oricine urăște pe
fratele său, ucigaș de oameni este“ (I Ioan 3, 15). Iată dar că și
un singur gând de ură asupra fratelui nostru ne face ucigași de
oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și știutor
al inimilor omenești și al gândurilor minții, adeseori mustra pe
farisei și pe cărturari, văzând în mintea și inimile lor gânduri de
ură, de zavistie, de viclenie, de fățărnicie, de slavă deșartă, de
mândrie, de desfrânare și altele de acest fel.
Prin aceasta ne arată că El vede, judecă și
osândește păcatele noastre, făcute cu gândul înaintea Lui, dacă nu
le vom mărturisi și nu ne vom pocăi de ele. Sfinții și
dumnezeieștii Părinți, având în vedere că Dumnezeu pedepsește
păcatele cu gândul, pururea își păzeau mintea și inima de gândurile
pătimașe și rele, aducându-și aminte că “cuvântul lui Dumnezeu este
viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și
pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, între
încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și
cugetările inimii“ (Evrei 4, 12).
Sfântul Efrem Sirul, având în vedere că gândurile
vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecății de apoi, zice: "Nu vă
aruncați în negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul că nu ar
fi mari și nu ar avea osândă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu
gândul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrânare întru
poftă de femeie și ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu
gândul nu ar fi osândite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă
jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele
făcute cu gândul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu
gândul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua
judecății de apoi “va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor și cele
ascunse ale întunericului, pârându-i pe dânșii gândurilor lor, și
dând răspuns în ceasul acela pentru ele“ (I Corinteni 4, 5; Romani
2, 15).
De unde se nasc gândurile rele în mintea noastră?
La această întrebare, însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne
răspunde, zicând: “Cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea
spurcă pe om“ (Matei 15, 18). Altă dată iarăși zice: “Dinăuntru,
din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile,
uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înșelăciunea,
nerușinarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies
dinăuntru și spurcă pe om“ (Marcu 7, 21-23). Dar de câte feluri
sunt gândurile rele? La această întrebare spune Sfântul Casian
Romanul că opt sunt gândurile răutății. Și care sunt aceste opt
feluri de gânduri rele? Cel dintâi gând al răutății este al
lăcomiei pântecelui; al doilea, al desfrânării și al poftei de
desfrânare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al
mâniei; al cincilea, al întristării; al șaselea, al trândăviei; al
șaptelea, al slavei deșarte; al optulea, al mândriei (Filocalia,
vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).
Prin ce faptă bună putem scăpa de gândurile rele?
Atât monahii, cât și creștinii pot scăpa de gândurile rele prin
două fapte bune, și anume: Prin paza minții de gânduri numită și
trezvia atenției prin sfânta rugăciune și mai ales rugăciunea
inimii. Iar pentru a scăpa de orice gând rău și de orice patimă,
trebuie să unim trezvia atenției, adică gândurile curate ale minții
noastre cu sfânta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strâns
unite una cu alta și se susțin reciproc, după cum zice Sfântul
Isihie Sinaitul: "Atenția minții și rugăciunea lui Iisus, se suțin
una pe alta, pentru că atenția supremă se naște din rugăciunea
neîncetată iar rugăciunea se naște din paza minții și atenția
supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Să nu uităm însă că atât atenția gândurilor, cât
și sfânta rugăciune sunt alungate din mintea noastră de păcatul
uitării. Uitarea este primul păcat din partea rațională a
sufletului, care alungă și stinge din mintea noastră trezvia și
rugăciunea. Acest lucru îl adeverește același sfânt părinte, Isihie
Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenției, ca apa,
focului și în toată vremea o războiește cu putere. Precum zăpada nu
naște flăcări, sau apa foc, spinul smochine, așa nu va fi liberă
mintea omului de gânduri rele, de cuvinte rele și de fapte
diavolești, dacă nu și-a curățit mintea și inima cu trezvia
atenției și cu rugăciunea".
Și iarăși zice: "Precum fără corabie nu putem
trece marea, așa fără paza minții de gândurile rele și fără
chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putință să izgonim
momeala gândului celui rău" (Ibidem, p. 48 și 76). Căci singurul
chip duhovnicesc de a alunga de la noi gândurile rele și toate
cursele vrăjmașului diavol este de a repeta neîncetat în toată
vremea și în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau
păcătoasa)".
Deci vă rog să nu uitați, când vă vin gânduri și
pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniți de la voi cu
această sfântă rugăciune. De veți avea paza minții și rugăciunea,
să știți că va aflați pe calea mântuirii.
Acest lucru îl adeverește și Sfântul Pimen cel
Mare care zice: "Omul ca să se mântuiască, nu are nevoie decât de
minte trează și de rugăciune" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. cap. 135.
p. 186).
Iubiți credincioși,
Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem
cu gândul în toată ziua, în tot ceasul și în orice clipă, ca să ne
dăm seama că și pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată.
Apoi să știți că mulți dintre creștini se păzesc de păcate mari, de
moarte, dar se osândesc pentru mulțimea păcatelor cu gândul, care
îi robesc până la moarte, și ei nu le iau în seamă. Oare cei care
de tineri cugetă la tot felul de păcate trupești și-și ucid mintea,
fecioria și simțurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosiderați
curați și neprihăniți în fața lui Hristos, chiar dacă n-au făcut
astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sunt curați înaintea
Domnului de nu se vor pocăi de ele. Și câți dintre asemenea
creștini, mai ales tineri, necăsătoriți și văduve, nu sunt
stăpâniți de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea și
imaginația ajung oamenii la păcatele cu fapta și la
patimă?
Mulți alții sunt robiți în minte de gândul averii.
Își fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani și nu au
odihnă până nu încearcă să-și realizeze visul. Dar visele se
spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrânesc și
mor săraci de toate și robiți de patima aceasta nevindecată
întreținută în minte și inimă prin gânduri și imaginații. Credeți
că-i va fi ușor la judecată unui asemenea om?
Alții sunt robiți de părerea de sine și de gândul
că ei sunt mai buni, mai credincioși, mai curați, mai plăcuți lui
Dumnezeu decât ceilalți. Oare credeți că ne putem mântui dacă
suntem robiți de gândul mândriei și al slavei deșarte? Nu,
nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic și dacă
nu ne vom părăsi de ele cât mai curând posibil.
Alții judecă pe aproapele în inimile lor și îl
osândesc pentru faptele lui. Alții cugetă numai băuturi și ospețe,
haine scumpe și cinste pământească, iar dacă nu le dobândesc se
tulbură, cârtesc, slăbesc în credință și mor nemulțumiți în suflet.
Oare aceștia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la
înfricoșata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă
gândurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gândul duc la
cele cu fapta și că pentru toate gândurile și cuvintele deșarte vom
da răspuns înaintea lui Dumnezeu.
Pentru a vă da seama de urmările grele ale
păcatelor cu gândul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea
numită Pateric.
Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un
frate mirean într-un oraș. După câteva vreme a murit fratele acela
și i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea
fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul și l-a dus în pustie, la
chilia lui. Îl hrănea cu finice și cu alte verdețuri din pustie,
din care mânca și el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de
bătrânul care-l hrănea, de când l-a dus în pustie. Nici femei, nici
sat n-a văzut, nici pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce este și cum
este viața lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul,
postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. A petrecut în această
nevoință optsprezece ani, apoi a trecut la
Domnul.
După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga
lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de
sfinți este rânduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare
osârdie, a adormit și a văzut în vis un loc întunecat și plin de
toată scârba, iar în mijloc era copilul zăcând într-o supărare
nespusă. Acestea văzându-le, bătrânul s-a mirat și a început a se
ruga către Dumnezeu, zicând: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta?
Oare nu era curat acest copil de toate necurățiile trupești și
lumești? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele și nopțile,
postea, priveghea și se ostenea și de nici un păcat lumesc nu era
atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel
loc de întristare? Dar noi care suntem născuți, crescuți și
îmbătrâniți în păcate, ce nădejde de mântuire vom avea? O, amar și
vai de mine!"
Aceasta și mai multe zicând bătrânul cu plângere
și cu tânguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului și i-a zis:
"Ce plângi așa, bătrânule, și de ce te tânguiești pentru copil care
cu adevărat nu s-a atins de păcate trupești și lumești. L-ai
învățat a posti, a priveghea și a se ruga, dar copilul avea mândrie
mare și înălțare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru
curățenia lui și viața cea neatinsă de lume, că este un mare sfânt,
mai mare decât cei din lume, și a murit în această gândire înaltă
de sine. Deci să știi că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot
cel ce se înalță pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui
Dumnezeu, precum zice proorocul".
Aceasta zicându-i, îngerul s-a făcut nevăzut.
Bătrânul și-a venit în fire și în conștiință și a plâns neîncetat
pentru moartea copilului până la sfârșitul vieții sale (Pateric,
op. cit. p. 338-339).
Iubiți credincioși,
Am pus această istorioară să arăt cât de mare este
înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gândul, dacă omul nu-l
mărturisește și nu se pocăiește de el. Ați văzut că nimic nu i-a
folosit acestui copil crescut cu atâta sfințenie, nici fecioria,
nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte
nevoințe și osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un
gând de mândrie care-l stăpânea și-a pierdut sufletul pentru
veșnicie...
Deci să stăm bine și să luăm aminte la păcatele
noastre făcute cu gândul și să nu ni se pară că ele ar fi un rău
mic. După învățătura Sfinților Părinți, răul cel mic nu este mic
dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin
păcatul mândriei cu gândul, împreună cu toată mulțimea îngerilor de
un gând cu el?
Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această
privință: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica și
deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi așeza scaunul meu.
Ședea-voi pe muntele cel înalt, peste munții cei înalți, care sunt
spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea Celui
Preaînalt voi fi“ (Isaia 14, 13-14).
Iată și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer,
pentru cugetul său plin de mândrie: “Și acum, tu te pogori în iad,
în cele mai de jos ale adâncului!“ (Isaia 14,
15).
Vedeți cât de mari sunt urmările păcatelor cu
gândul? Câți dintre creștini, robiți de cugetele rele și pătimașe,
nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviți?
Câți nu poartă în inima și mintea lor gândul de a se răzbuna pe
semenii lor, gândul de a-și părăsi familia, de a fura ceva, de a
săvârși desfrânare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de
a-și pune capăt vieții? Și dacă cel stăpânit de asemenea cugete
rele nu-și mărturisește gândurile, dacă nu se roagă stăruitor și nu
urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvârșească cu fapta
cele ce le cugeta în mintea sa, spre veșnica lui
pierzare.
Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne
izbăvească de toate gândurile pierzătoare de suflet și să ne
lumineze mintea, inima și voința, să cugetăm numai la cele bune și
să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate și de a trăi în
veci cu Hristos! Amin.
Sursa: Doxologia
