Evanghelia
Ioan 20,
19-31
În ziua cea dintâi a săptămânii, când s-a înserat
şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau ucenicii adunaţi de frica
iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă!
Şi, după acest cuvânt, le-a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Deci
s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul. Atunci le-a zis Iisus
iarăşi: pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu
pe voi. Şi grăind acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi
Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora
le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece,
numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui
ceilalţi ucenici: am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: dacă nu voi
vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu
în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu
voi crede! După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, în
casă, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, deşi uşile erau
încuiate, a stat în mijloc şi le-a zis: pace vouă! Apoi a zis lui
Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta
şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Şi a
răspuns Toma, şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar Iisus
I-a zis: pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce
n-au văzut şi au crezut. Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi
alte minuni multe, care nu s-au scris în cartea aceasta; iar
acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele
Lui.
ArhimandritulIlie
Cleopa- Predică la Duminica a II-a după
Paşti - a Sfântului Apostol Toma
Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,
În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos
înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră
încuiată din Ierusalim şi le-a spus: „Pace vouă!”. După ce i-a
liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică şi i-a încredinţat
de Învierea Sa din morţi, arătându-le mâinile şi coasta străpunse
de cuie şi suliţă pe cruce, le-a adăugat: „Precum M-a trimis pe
Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan XX, 21). Prin aceste
cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea
să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile
pământului.
Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această
misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat
asupra lor Duh Sfânt, şi le-a dat putere să ierte păcatele
oamenilor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le
vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan XX,
22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis
de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului
Sfânt. Însă nu este destul pentru mântuire numai să citim Sfânta
Scriptură şi să ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l şi
facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai
propovăduirea cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăinţă.
Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i
cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin spovedanie,
fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mântuire. De aceea
Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor,
episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred, şi să-i
dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mântuire a
creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor
evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin
spovedanie.
Dar, cu rânduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu
era de faţă cu ceilalţi apostoli când S-a arătat Domnul. Şi când
i-au spus toţi: „Am văzut pe Domnul!”, el nici nu s-a bucurat, nici
n-a voit să creadă, până nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mâna
rănile Mântuitorului (Ioan XX, 25). După opt zile, adică în
Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos
ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de
faţă. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă”, a spus cu mustrare
pentru Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi
adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci
credincios!” (Ioan XX, 26-27). Iar Toma pipăind şi văzând rănile
Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi
credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul însă l-a
mustrat pentru puţina lui credinţă, zicînd: „Pentru că M-ai văzut,
Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan
XX, 28-29).
Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai
după ce a văzut şi a cercetat adevărul, a pipăind rănile lui
Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci credinţa vine din
auz, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din
inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de
învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti
ne sunt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră
în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la
biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărţilor
sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim
şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.
La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea
dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii
trupeşti care ne-au născut şi părinţii sufleteşti care ne-au
învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul
satului, duhovnicul şi naşul de botez. Când părinţii trupeşti şi
cei sufleteşti sunt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de
sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se
formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri
cuminţi şi evlavioşi. Iar când părinţii trupeşti sunt necredincioşi
şi stăpâniţi de patimi, iar cei sufleteşti sunt indiferenţi şi
nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sunt răi şi
neascultători, tinerii sunt necredincioşi sau îndoielnici şi caută
dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei
căsătoriţi vin rar la biserică fiind înconjuraţi de griji
pământeşti; mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi
pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrânii care n-au avut în
tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfârşesc viaţa în beţii şi
indiferenţă religioasă, spre osânda sufletelor
lor.
De vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului
Toma, vom înţelege mai bine slăbirea credinţei în Dumnezeu în
zilele noastre şi urmările ei cumplite, pe care le
trăim.
Iubiţi credincioşi,
Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi
un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului,
Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat
trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu
trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de
Învierea Domnului, după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de
necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi
credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: „Domnul meu şi
Dumnezeul meu!”.
Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în
păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la
credinţă, cu căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii
şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: „Nu cunosc pe omul
acesta!”. (Matei XXVI, 74). Dar îndată după cântatul cocoşului, din
miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Toată viaţa
s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi câţi
creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi nu-L înjură
şi-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred până nu văd!”?
Câţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutând dovezi
ale existenţei lui Dumnezeu prin pământ, prin mărturii vechi, prin
tainele planetelor şi ale Universului? Câţi nu zic dintre creştini:
„Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!”. Iar când se
văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici
atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: „Tu eşti Domnul meu şi
Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai
mântuit. Iartă-mă de necredinţa mea!”. Nici măcar la bătrâneţe nu
se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viaţa lor din
tinereţe, cheltuită în desfrâu, în răutăţi şi
necredinţă.
Puţini sunt acei care se pocăiesc de păcate la
bătrâneţe. Cei mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi
nepocăinţă, spre a lor veşnică osândă. Cu adevărat, mare dar este
credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis
Mântuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: „Fericiţi cei ce
n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 29). Iar cu alt prilej a zis
către ucenicii Săi: „Fericit este cel ce nu se va sminti întru
Mine” (Matei XI, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în
Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele
noastre.
De ce credeţi că se smintesc unii creştini în
Hristos şi cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de
secte şi grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea
lor tainele şi dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor
limitată mâinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adâncul
cel nepătruns al credinţei, mai mult decât este dat omului să
înţeleagă.
Dar cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de
Biserica întemeiată de Hristos din cauza mândriei şi a neascultării
lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mândrie şi neascultare o
defaimă spunând că ar fi fost o femeie de rând. Se smintesc de
Sfânta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară,
iar nu armă a creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sângele
lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli,
neînţelegând sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de
cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rând, iar pe ei se numesc
drepţi şi mântuiţi.
Se smintesc de preoţi, nu le recunosc harul
Duhului Sfânt primit la hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de
Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul
Duhului Sfânt şi le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura
Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a
lor osândă şi amăgirea multora.
De vom rămâne însă statornici şi ascultători în
sânul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta
credinţă dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui
Toma, de sminteala religioasă a sectelor şi vom înţelege cum
trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat
al celor două fericiri: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
şi „Fericit este acela ce nu se va sminti întru
Mine!”.
Iubiţi credincioşi,
Se cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm
neclintiţi în dreapta credinţă şi suntem fii ai Bisericii lui
Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să
vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie
rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele
părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă
Evanghelie; cei robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fiii
Învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi
până la sfârşit, ştiind că „cel ce va răbda toate până la sfârşit,
acela se va mântui” (Matei XXIV, 13). Astăzi, a opta zi după
Sfintele Paşti, Domnul Înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat
pacea Duhului Sfânt după care suspină toată lumea. Astăzi
Mântuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne
încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata de
apoi.
De aceea să ne bucurăm pentru Înviere. Să ne
bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm
lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de
semne şi minuni, tineri sau bătrâni, rude, vecini şi chiar fii, să
mărturisească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne
bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mâinile noastre, pe Domnul
Înviat şi suntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei
şi îndoielii.
Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim
tainele credinţei, sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne
arată puterea Lui. Soarele şi Luna ne amintesc de strălucirea Lui.
Florile câmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu
este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne
amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie.
Mamele cu pruncii la sân, când se roagă, ne aduc aminte de Maica
Domnului cu pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mântuirea
lumii.
Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în
credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu
inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu
nevrednicie, sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem
de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată,
duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei
Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.
Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvârşirea
faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu
trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mântuitorul prin
Sfânta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a
noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem
mântui.
Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită
şi „Paştele blajinilor” în unele sate ies credincioşii la cimitir
unde fac pomenire, dau de mâncare unii altora şi cântă cu toţii
troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc.
De altfel fiecare Duminică este un Paşte, este ziua Învierii
Domnului, ziua bucuriei şi a mântuirii noastre.
Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi
fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi
de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă
frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de
la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca
împreună să cântăm cu îngerii: „Hristos a înviat!”.
Amin.
Sursa: Doxologia
