Evanghelia
Ioan 3,
13-17
Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără
numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer.
Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se
înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat
pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul
Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea
prin El.
Sfântul Ioan Gură de Aur
– Predică la Sfânta
Cruce
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă
vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).
Conştiinţa noastră ne pârăşte pe
noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător
neobosit şi priveghetor necontenit - conştiinţa. Într-adevăr
printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz,
precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se
mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin
frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă,
însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci
poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice,
această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar
şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Si tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte
pe sine, chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă
o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar
fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele
petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi
înainte şi dupa săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un
pârâş complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în
timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la
conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a
isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al
căinţei.
Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice
Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere
pătimesc dureri multe şi nesuferite, iar după ce au născut, ele
simt uşurare şi durerile trec (Ioan 16, 21).
La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi
voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am
născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem
urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai
mari decât femeile ce se află în durerile
naşterii.
De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început,
să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci
să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost
leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram
prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine.
Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra
noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu
lacrimile. De aceea osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o
grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul
său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se
leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie.
Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată şi de două
ori şi de trei ori şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi
ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la
răsuflarea cea mai de pe urmă.
Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba
adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele
păcatelor noastre. Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu!
Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am
putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră
neîncetat.
Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă,
încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate
zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi
înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua
amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar
aduce.
De aceea Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre
conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat;
de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până
la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne
descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem
iarăşi răsufla.
Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană
nesimţire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot
aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această
muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate
lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-l incapabil
de orice bine.
De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în
timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai
cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conştiinţa se
deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când
noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii
păcătuind.
Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se
pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit
aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând
altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia
aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar
acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte
durerile pedepsei.
Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite.
Când alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au
făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe
dânşii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul
care se doboară singur pe sine, când alţii se parase? Dimpotrivă,
cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate
bucura împreuna şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi
aduce aminte de faptele sale cele mărite.
Aceasta este cu adevărat o întocmire care
mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al
proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o
ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul
în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci
adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte
nelegiuirile noastre cele vechi.
Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif
a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe
fratele vostru, iar dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între
dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost
milă, când se ruga de noi” (Facere 42, 16-21).
Aşadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăşi
şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar
sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) şi acum, când Iosif era
de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai
minunat decât acesta?
Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare
fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri
s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine
i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de
un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa
acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia
sufletele lor, umplându-şi inimile lor de
nelinişte?
Aşa ni se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele
noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăşi ne
aducem aminte de vechile noastre călcări de lege. Până aici am
văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit;
să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai
mare mângâiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu
avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar
înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii,
nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic
din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea
lăuntrică.
Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite,
nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată
nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte
averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din
patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu
lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă
închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui.
Totuşi el iarăşi va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu
poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept,
se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu
poate să aducă aceluia nici o lovire.
Dacă poţi tu să-mi asiguri dobândirea cerului,
atunci poţi să mă omori astăzi şi eu încă îţi voi mulţumi pentru
aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri
mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi
îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre,
avem puţină nădejde la împărăţia cerului.
Dacă este aşa atunci încetează a te tângui
împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale,
spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este
însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună
ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice
nenorocire.
În sfârşit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat
Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cândva are
să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus
în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici
pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai
înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată
viitoare.
Pentru aceasta zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat
pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Corinteni 11, 31). Deci,
pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo traşi la
răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa
ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să
spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să
pedepsească gândurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa,
iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă,
osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind
păcatele sale, postind şi dand milostenie, săvârşind înfrânare şi
fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele
noastre; şi să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranţă,
prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în
vecii vecilor! Amin.
Sursa: Doxologia
