Evanghelia
Marcu 8, 34-38; 9,
1
Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să
se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci
cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi
va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl
va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb
pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului
se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii
îngeri.
Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt
unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor
vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.
Sfântul Luca al Crimeei
– Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei
Cruci
„Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde,
iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie,
acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35).
Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriaşă
însemnătate, pot stârni nedumerire în mulţi. Noi, doar, dorim să ne
mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl
vom pierde şi că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l
pierdem - să-l pierdem pentru însuşi Domnul Iisus Hristos şi pentru
Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înţelegem aceste
spuse?
Fireşte, în cuvintele lui Hristos nu poate fi nici
o contradicţie - ele trebuie înţelese cum se cuvine. Şi iată ce
răspuns dă la nedumerirea noastră Domnul Însuşi: „Dacă vrea cineva
să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie” (Mt. 16, 24).
Dacă vom împlini lucrul acesta, ne vom mântui
sufletul. Dar de ce avem nevoie ca să împlinim aceste cuvinte ale
lui Hristos? Ce înseamnă lepădarea de sine?
Lepădarea de sine înseamnă lepădarea desăvârşită
de propria înţelegere a căilor vieţii, de cele spre care năzuim
potrivit îndemnurilor inimii noastre, lepădarea deplină de voinţa
noastră, de raţiunea noastră. Este aici vreo cerinţă ciudată şi cu
neputinţă de împlinit? Bineînţeles că nu.
Când ucenicul învaţă meseria pe lângă meşter, el
trebuie să se lase pe de-a întregul călăuzit de îndrumările
acestuia; el nu cutează să vină cu nimic de la sine, cu nici un fel
de metode proprii de lucru. El trebuie să se supună necondiţionat
meşterului, să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze
neabătut după cum spune meşterul.
Şi noi trebuie să devenim supuşi Domnului Iisus
Hristos - ascultători până la capăt, ascultători până la moarte. E
foarte simplu de făcut asta. Trebuie doar să ne concentrăm şi să ne
adâncim privirea duhovnicească, privind cu luare aminte şi cinstit
în ascunzişurile sufletului nostru - şi atunci fiecare păcătos va
vedea ce se face acolo. Acolo este întuneric, acolo colcăie şerpi -
şerpii minciunii, curviei, zavistiei, trufiei, plăcerilor
pântecelui, hoţiei, chiar şi uciderii, şerpi cărora nu este
număr.
Oare nu urâm şerpii, nu ne ferim de ei? Şi atunci,
vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Suntem datori
să îi urâm, suntem datori să ne urâm sufletul, dacă în el colcăie
şerpii.
În noi prea puţine merită dragoste. În orice
păcătos sunt multe care merită ură. Şi trebuie ca această ură să se
aprindă. Dacă pe umerii voştri ar apărea deodată nişte zdrenţe
murdare şi împuţite, oare nu le-aţi arunca de pe voi, nu le-aţi
călca în picioare? Iar dacă omul păcătos va privi în sufletul său,
va vedea că haina sufletului îi seamănă cu nişte zdrenţe împuţite.
Şi i se va face scârbă, greaţă, va urî zdrenţele acestea, va urî
sufletul său, care e îmbrăcat atât de hâd.
Vedeţi că nu este nimic ciudat în cerinţa lui
Hristos ca cel ce vrea să meargă după El să îşi urască sufletul?
Trebuie să ne urâm trufia, părerea de sine, care ne poruncesc să ne
rânduim viaţa de capul nostru, să ne fixăm în viaţă propriile
noastre scopuri, să ne construim propriile noastre planuri. Trebuie
să înlăturăm toate acestea, să rupem acest păienjeniş plin de praf,
să ne luăm rămas bun de la tot. Trebuie să ne lepădăm de voinţa
noastră, de planurile noastre, de raţiunea noastră şi să ne plecăm
cerbicea cu smerenie sub jugul cel bun al lui
Hristos.
Trebuie să ne întindem către Domnul Iisus Hristos
mâna tremurătoare şi să-I strigăm: „Doamne! Nu voi merge pe calea
mea. Voi merge după Tine, Tu mă călăuzeşte!”. Trebuie să ne supunem
până la capăt şi necondiţionat voinţei lui Hristos. Numai atunci va
fi cu putinţă să mergem după El.
Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El însuşi,
dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El,
unde credeţi că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea,
bineînţeles că nu mergem la distracţie, nu mergem la serbare, ci
acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care îşi poartă
crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până
la capăt, chiar până la moarte.
Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea
fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuşi? Nu, ci El cere de la
noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriţi, să urmăm Lui,
Care S-a micşorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o
ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine,
chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare
aflându-Se ca un om şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se
până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filip. 2,
6-8).
Precum El a ascultat de Tatăl Lui, aşa şi noi
suntem datori să ascultăm de El până la capăt. El ne duce la moarte
- însă nu la o moarte de care trebuie să tremure inima noastră. El
cere de la noi să împlinim cuvintele: „Câţi sunt ai lui Hristos
şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Gal. 5,
24).
El cere să răstignim pe cruce şi să omoram omul
nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe
cruce păcatele, aşa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe
Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci
omul cel vechi, care trăieşte nu după legile Lui, ci după poruncile
lumii.
El cere ca pe acest om vechi, care se află în
stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o
haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa omului
renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtăşirii
cu Dumnezeu.
Şi trebuie să împlinim aceasta, căci altfel nu se
poate curaţi inima, nu poate răsări în ea lumina lui Hristos. Ca să
răsară soarele este nevoie să se risipească întunericul nopţii. Ca
să fie aer curat în locuinţă, el trebuie curăţit de mirosurile
urâte.
De asemenea şi noi, dacă nu ne vom lepăda de toată
întinăciunea, de nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care
putrezeşte în pofte, cum vom putea să mergem după Hristos? Altă
cale nu este nicidecum.
Dar dacă vom începe această mare lucrare, ne stă
înainte o luptă grea şi prelungită, fiindcă omul vechi, pe care
l-am lepădat şi l-am răstignit, e o fiară sălbatică - şi cu cât îl
vom bate şi răstigni mai mult, cu atât va muşca mai aprig. El e
primejdios pentru noi, nicicând nu ne va lăsa în pace. Şi avem de
luptat cu această fiară până la sfârşitul vieţii
noastre.
Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem că ei toţi au dus
până la sfârşitul zilelor lor o luptă nesfârşită cu omul lor cel
vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Şi această luptă stă
înaintea fiecăruia dintre cei ce s-au hotărât să împlinească
spusele lui Hristos şi să se lepede de sine. Îl aşteaptă o cale
lungă, grea, spinoasă, fără opriri - căci în viaţa duhovnicească a
te opri înseamnă a da înapoi, a pierde tot binele şi toată
sfinţenia pe care le-ai dobândit.
Cine a fost mai presus decât Sfântul Apostol
Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a văzut
fericirea drepţilor, cine se poate asemui cu el în hotărârea lui de
a-şi răstigni trupul, cine va cuteza să spună precum el: „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Şi iată ce
spune acest om mare: „Fraţilor, eu încă nu socot să fi ajuns, dar
una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând spre cele
dinainte, alerg la ţintă” (Filip. 3, 13).
El tinde înainte, se grăbeşte, fiindcă înaintea
lui este un scop mare, sfânt şi foarte greu de atins. Şi atunci,
noi să nu ne grăbim, noi să nu fugim de vom alege calea pe care a
mers el şi care a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?! Iată ce
înseamnă lepădarea de sine şi mergerea după
Hristos.
Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea - întrucât Domnul
spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci
avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a
pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care
este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea
pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne
facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă
rar.
Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi
dintre noi? Cruci simple - nu dintr-acelea pe care le-au dus
mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au
purtat nevoitorii din pustie.
Viaţa noastră - viaţa tuturor oamenilor - este
amar, întristare şi pătimire şi toate aceste amaruri, întristări şi
pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale,
alcătuiesc crucea noastră.
Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia
nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave,
înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot
răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală - oare nu sunt
acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să
poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea
deloc.
Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care
leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc şi nu vor să
îşi poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei şi creştinii
adevăraţi?
Deosebirea stă în faptul că creştinii şi-o duc cu
supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-şi
capul, duc până la sfârşitul vieţii crucea lor grea, mergând în
urma Domnului Iisus Hristos şi-o duc pentru El şi pentru Evanghelie
şi-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea şi
toate dorinţele lor sunt robite de învăţătura
evanghelică.
Pentru a împlini această învăţătură, pentru a
merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere,
neobosiţi, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca
lui Hristos, lepădându-ne de noi înşine şi mergând în urma lui
Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în împărăţia
Cerurilor.
Iar noi vrem cu toţii ca drumul vieţii noastre să
fie larg, încăpător, fără nici un fel de spini, murdărie, pietre şi
gropi, să fie presărat cu flori - dar Domnul ne arată o altă cale:
calea pătimirilor.
Se cuvine să ştim că pe această cale, oricât ar fi
de grea, dacă ne vom întoarce către Hristos din toată inima El
însuşi ne va ajuta în chip uluitor pentru noi; El ne va sprijini
când vom cădea, ne va întări, ne va îmbărbăta şi ne va mângâia. Şi
atunci vom pricepe cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre faptul
că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai
presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (2 Cor. 4, l7):
atunci pătimirile scurtei noastre vieţi ne vor părea
uşoare.
Când vom străbate această cale, ce pare grea şi
cumplită numai la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care
ne întăreşte, atunci ne vom duce cu bucurie şi cu smerenie crucea,
ştiind că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia
Cerurilor.
Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să-i
învrednicească pe toţi de veşnica, slăvită şi nesfârşita viaţă
împreună cu El, cu Tatăl Lui, cu Duhul Sfânt şi cu toată ceata
sfinţilor îngeri. Amin (30 septembrie 1946).
Sursa: Doxologia
