Evanghelia
Matei 2,
13-23
După ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului se
arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa
şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod
are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat
noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-a dus în Egipt: şi au stat acolo
până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de
Domnul prin proorocul, care zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu.
Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte
tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copii, care erau în Betleem şi
în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care
îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia
proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire
şi ţipăt mult; Rahela plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie,
pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul
Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te,
ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au
murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el sculându-se, a
luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar
auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său,
s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în
părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul, care se numeşte
Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că
Nazarinean se va chema.
Sf. Nicolae
Velimirovici– Fuga in Egipt a Maicii
Domnului, cu Pruncul Iisus
“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt.
Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se
topeşte în ei.” (Isaia 19:1). Marele prooroc Isaia descrie în acest
chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este
fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii
Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic
dinaintea celui slab.
Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor
uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era
uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru
frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui
Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor
uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea
13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu
merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi
popor.
De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor
muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai
grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al
morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod,
în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt?
Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi
folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea
noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă
rânduială a mântuirii noastre. Cum ar fi putut vădi Evanghelia
stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit
trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui
Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor
celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care
căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi
putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi
întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea
oamenilor?
Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de
la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă
în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi
fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are
să caute Pruncul ca să-L ucidă”.
Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe
sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care
I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi
slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează
într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în
trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a
făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7). Iată, îngerii vin
iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi
în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată
întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul
lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi
rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup
adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge
dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi
nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea
repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă
a Lui, ca Prunc neputincios.
“Irod are să caute Pruncul ca să-L
ucidă”.
Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă
că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului
celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de
Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i
cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte
deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai
Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur
poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a
făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a
luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se
împlinească cele spuse de către proorocul:
“Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea
11:1).
Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că
proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a
văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul
spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit.
Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare,
Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este
Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi
râvnitori din Vechiul Testament. Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm
noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei
împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii
Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om
muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a
oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru
ascultare.
Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult,
aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la
Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi
le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu. De
aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de
aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca
să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul
acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se
bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se
slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi
smeriţi.
“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi
porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu. De ce tocmai în Egipt?
De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai
la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui
Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu
putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi,
pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se
merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de
zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta
Familie. Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa
pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi
canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de
câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos
până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca
să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de
Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului
Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai
Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de
lungă?
Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem
întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala
mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi
nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind
cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul
Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu
a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea
ce face El. Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în
vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în
vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem
spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are
multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe
Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice
altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă
în Betleem.
Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe
alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă
pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt?
Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El
află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să
repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată.
Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur
Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe
cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi
Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea
Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei.
Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe
Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se
grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această
lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin
tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate
neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde
oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia
şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se
mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a
fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum,
în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor,
trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite
în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.
(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci
Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume,
erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la
răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea
adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi
pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se
aştepte la suferinţă.”)
Se mai poate face o altă asemănare plină de
învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum
Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face,
cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor
săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus
va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi
în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu
pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu
pâine.
Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise
odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar
pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului
iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a
putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde
l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor
pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar
Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul
lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Nu numai că mâna lui
Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă,
dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se
făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer
şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o
lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu,
mâna omului nu ne poate atinge.
Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a
trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel
s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească
curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând
pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a
scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui
Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său.
Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de
zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi
neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei,
scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială,
pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit
într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare.
Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără
nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi
S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun
gând de împotrivire faţă de Tatăl ceresc. El, împreună cu
Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme
scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de
recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o
mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător,
şi ca un exemplu pentru noi toţi.
La urma urmei, există o pricină însemnată din
punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers
în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea
pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis
sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început
menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El
avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă.
Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a
deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr,
rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a
stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu
cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle? Chiar
de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru
palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de
la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi
şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El
păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El
era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului.
Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar
împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte,
păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii
Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un
sfârşit. El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi
El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc,
până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până
astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit
în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii
omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină
şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu
adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care
vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi
I-a anunţat venirea.
Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt,
nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai
mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în
planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este
cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a
născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai
pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să
cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a
făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde
a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii –
iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Ham's_sinEgipt? Şi toată Asia
Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu
erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu
era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care
L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au
recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii
au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui
Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar
semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi. Dar, când El a venit în
lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi
cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub
blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În
afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul
copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca
învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu
7:24; cf. Marcu 3:8). Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost
de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când
El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar
putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul
vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie
să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă,
dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în
stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni
în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii
nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o
Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că
înrâurirea Sa era de nemăsurat. N-a primit tămăduire femeia cu
scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum
s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor
din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de
toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în
istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul
cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost
puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor
mucenici neprihăniţi. Nu este destul să pomenim numai sfintele
fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi
gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă
cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi
biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă
nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către
Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a
strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui
Faraon.
Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini
pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare.
Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile
care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim
despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă
a Voii lui Dumnezeu.
Dar să ne întoarcem la facerea-de-rău a lui Irod
şi să vedem de ce este în stare, când patima poftei pentru putere
îl schimbă într-o fiară sălbatică.
Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi,
s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau
în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după
timpul pe care îl aflase de la magi.
De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe
Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând
pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca
oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că,
el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim
ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.
Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul
pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo
deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta
acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi,
cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama
uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere. Cain şi-a
ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat
straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l
ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de
mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce
în cuptorul cel cu foc arzător (Daniel 3:19-20). Cel mai înalt
arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit
din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat
în el cu pietre (Fapte 7:54-58).
Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu
de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi
călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate
împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut
Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din
Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm
la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a
făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga
vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a
poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la
îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru
aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate
să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi,
pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul
vinovat. Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim
să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă,
noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am
minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi
nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut
aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel
de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela. Dacă Evanghelistul ar fi
trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l
săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum,
în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de
călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu
spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este
important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu,
numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această
ucidere.
Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în
această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că
Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi
pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis
pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu
osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş
şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost
ucişi mulţi prunci.
Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru
Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea
adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea
cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei,
pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au
suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a
binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost
părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament,
proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi
toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu.
Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi
întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia
Cerurilor” (Matei 18:3). Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung
precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o
măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi
vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos
nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un
singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum
împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer.
Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se
înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât
un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât
întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu
stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de
foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că
noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici
decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar
mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm. Trebuie
doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte,
în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la
pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se
ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este
mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii
sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt
veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată
învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului
tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire,
este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din
vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod
este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate. Şi ce a
dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi
totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl
ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi
alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci
Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită
strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al
Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului
ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos,
un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis.
Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a
fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i
s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet.
Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală
cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi
sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor
ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele
lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline
cu viermi. Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită
suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost
împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se
răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa
de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a
lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile,
din care moartea îi slobozise trupul.
Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria
îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul
pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de
urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi
pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu
mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15). Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei,
străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea
dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început
cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate
şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce
în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până
când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului. De ce a
îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua
Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru
a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui
adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are
calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai
puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele
din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să
cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat,
să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se
afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu,
Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de
blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.
După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger
al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu
Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce
căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural,
ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care
căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii?
Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului,
care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou
împărat (Matei 2:2-3).
Astfel au început alte călătorii grele pentru
Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima
dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui
Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini
putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim,
îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a
doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea
Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au
vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde
să-şi plece capul.” (Matei 8:20).
Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să
se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va
chema.
În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim
nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca
această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut
în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale
Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în
neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc
despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute,
dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9,
14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă;
aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl
vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret. Plecase din
Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo
în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare
s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din
Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga
în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a
urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus
la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret.
Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul
Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut
multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a
împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe
propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor
nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit
firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti. El a răspuns
chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin
aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu
de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut
într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită
şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde
se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a
deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra
pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii. Păstorii au
fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în
Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă,
după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru
sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate
şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai
învăţaţi oameni din răsărit – craii – şi i-a slobozit de închinarea
la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi
atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în
cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a
omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi. Prin mucenicia
copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează
să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în
scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât
războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi.
El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să
fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit
de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede
pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu
arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum
făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii,
ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume.
El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub
acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a
întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a
petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o
împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul
Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit
nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate
acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce
slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl
şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi
pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”,
Editura Sophia, Bucuresti)
Sursa: Cuvântul Ortodox
