Evanghelia
Matei 10, 32-33; 37-38; 19,
27-30
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care
va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu
pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel
care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda
de el înaintea Tatălui Meu, care este în
ceruri.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult, decât
pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe
fiică mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine
nu-şi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este
vrednic de Mine.
Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată
noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare, ce vom avea noi? Iar
Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi
urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul
Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece
scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi
oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă,
sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va
lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi
vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi
întâi.
Părintele Cleopa Ilie -
Predica la Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor
Sfinţilor
Iubiţi credincioşi,
Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare
face pomenirea nu a unui sfânt, nu a doi, nu a zece, nu a o sută,
nu a o mie de sfinţi, ci a tuturor sfinţilor. Mare sărbătoare este
astăzi. Căci dacă „pomenirea dreptului este cu laude”, pomenirea
drepţilor şi a tuturor sfinţilor, cu câtă laudă nu se
face!
Astăzi, fraţilor, s-a împlinit proorocia marelui
prooroc Isaia, care zice: „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu
năşteai...căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu
bărbat, zice Domnul” (54, 1).
Cu adevărat, Biserica cea stearpă din păgâni
astăzi prăznuieşte mulţimea cea nenumărată a sfinţilor săi. Astăzi
Biserica cea stearpă din păgâni, logodită cu Hristos, a născut
şapte, cum a zis, prin Duhul Sfânt, proorociţa Ana: „...ea stearpă
va naşte de şapte ori...” (I Regi 2, 5).
Care-s cei şapte? Dumnezeieştii Părinţi spun că
toate cetele sfinţilor din ceruri şi toţi drepţii se împart în
şapte cete. Întâi este Maica Domnului, al doilea sunt Apostolii, al
treilea Proorocii, al patrulea Ierarhii, a cincea este ceata
Mucenicilor, a şasea ceata cuvioşilor Părinţi şi a şaptea ceata
tuturor drepţilor celor din veac adormiţi.
Numărul şapte mai înseamnă fără sfârşit, că nu va
înceta vreodată Biserica lui Hristos să nască sfinţi, fiindcă şapte
nu are margini.
Dar ştie oare cineva numărul sfinţilor? Nu! Dar al
îngerilor? Nici pe acela nu-l ştie. Ce spune marele prooroc Iov?
„Oastea cerului cine o va număra?” (Iov 25, 3). Tot aşa şi de
sfinţi ne arată Duhul Sfânt că nu se ştie numărul
lor.
Sfinţi, cum ştiţi, sunt prietenii lui Dumnezeu
(Psalmi 138, 17; Ioan 15, 44). Dar dacă sunt prietenii lui
Dumnezeu, să căutăm şi alte mărturii despre felul cum sunt ei şi
cât sunt de mulţi. Să auzim pe proorocul care zice: „Cât îmi sunt
de iubiţi prietenii Tăi, Dumnezeule!”. Şi după ce arată stăpânirea
lor asupra diavolilor, asupra lumii, asupra trupurilor, asupra
tuturor patimilor, zice Duhul Sfânt: „Foarte s-au întărit
stăpânirile lor” (Psalmi138, 17; Iov 42, 48; Iacov 5,
16).
Căci prietenii lui Dumnezeu au stăpânit în lumea
aceasta peste patimile lor, iar după ce s-au desăvârşit în ceruri,
stăpânesc împreună cu Hristos peste toată lumea. Şi după ce arată
stăpânirile lor, Duhul Sfânt ne arată că noi nu putem şti numărul
lor. Căci spune: „Număra-voi pe dânşii şi mai mult decât nisipul se
vor înmulţi” (Psalmi).
Cine a putut sau poate vreodată să numere nisipul
mării? Ia o mână de nisip şi vei vedea că trebuie să stai luni de
zile ca să o numeri. Dar nisipul care înconjoară toate mările de
sub cer, cine-l va număra vreodată?
S-au înregistrat în martirologiul roman, în minee,
în proloage şi în vieţile sfinţilor câţiva sfinţi. Dar aceştia sunt
mult prea puţini faţă de numărul lor din ceruri. S-au înregistrat
zece milioane nouă sute şaizeci şi şase de martiri, dar numărul
lor, cum am spus, nu-l ştie nimeni, pentru că e mai mare decât
nisipul mării. Câţi sunt martiri numai cu voia, câţi se mântuiesc
în fiecare zi!
Sfântul Ambrozie al Mediolanului a văzut o mare de
catran, din care ieşeau mii şi mii de porumbei, care zburau la cer.
Şi a zis despre ei că sunt sufletele care în fiecare ceas se
mântuiesc din iad prin mijlocirea Bisericii lui
Hristos.
Biserica, trupul lui Hristos, îi trimite la capul
ei Cel din cer. Deci nu se pot număra toţi sfinţii, precum nici
toţi îngerii.
Dar oare de ce s-a pus azi Evanghelia care începe
aşa: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi
mărturisi şi Eu pentru dânsul înaintea Tatălui Meu Care este în
ceruri?”. Şi iarăşi: „Cel care iubeşte pe tatăl său, pe mamă, sau
pe frate, sau pe soră, sau holde, sau moşii, sau altceva din lumea
aceasta, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să fie ucenic al
Meu”.
De ce s-a pus tocmai azi Evanghelia aceasta? Cei
ce-au rânduit pericopele evanghelice n-au fost oameni neînvăţaţi.
Au fost sfinţi mari şi au ales fiecare parte a Evangheliei după
sărbătoarea potrivită ei. Ştiţi de ce s-a pus azi textul acesta:
„Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi
şi Eu...”? Pentru că toţi sfinţii lui Dumnezeu cei din veac L-au
mărturisit pe El în două feluri: prin cuvânt şi prin fapta
lor.
Aşa au mărturisit proorocii pe Dumnezeu, aşa
apostolii, aşa martirii, aşa cuvioşii, aşa ierarhii, aşa cuvioasele
muceniţe, aşa drepţii cei din veac.
Dar, de ce e nevoie de mărturisire ca să te poţi
face sfânt? Sau de ce trebuie să fii drept ca să te mântuieşti? De
ce e nevoie să-L mărturisim pe Hristos? Iată de ce. Omul nu-i numai
o fiinţă de lut, fără suflet. Omul are două părţi, are o parte
văzută şi una nevăzută. Dar acestea se unesc într-un singur
ipostas, aşa se cheamă omul întreg, alcătuit din trup şi din
suflet.
Şi nu-i drept ce zic unii: e de ajuns să cred în
inima mea în Dumnezeu, dar de mărturisit aceasta în faţa tuturor
nu-i nevoie. Aceştia se înşeală. În ziua Judecăţii, chiar cuvintele
Evangheliei de astăzi vor mustra pe toţi aceia care socotesc că-i
de ajuns să creadă în taină, fără să mărturisească, atunci când e
nevoie, pe Hristos.
Căci spune marele apostol Pavel: „Cu inima să
credeţi spre dreptate şi cu gura să mărturisiţi spre mântuire”
(Fapte 8, 37; Romani 10, 9-10). Deci, când credem în Hristos
înlăuntru, negreşit trebuie să-l mărturisim şi în afară. Să audă şi
alţii mărturisirea noastră şi să vadă şi alţii faptele
noastre.
Căci a spus Domnul în Evanghelie: „Aşa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele
bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer” (Matei 5,
16).
Nu-i de ajuns să crezi în taină, ca să te
mântuieşti. Când eşti întrebat, trebuie negreşit să mărturiseşti,
căci dacă te vei ruşina, sau dacă te vei teme, sau vei urmări alte
interese şi nu vei mărturisi la arătare, nu poţi să fii cu Iisus
Hristos. Şi El Se va lepăda de tine înaintea Tatălui Său şi
înaintea tuturor îngerilor din ceruri.
Dar de ce s-a spus mai departe în Evanghelie: „Cel
ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, sau pe nevasta sa, sau pe
copiii săi, sau pe fraţii, sau pe surorile sale, sau via, sau
moşia, sau chiar viaţa sa - cum se spune la Luca - mai mult decât
pe Mine, nu este vrednic să se numească ucenic al Meu”. Oare e bine
să urâm noi pe tata şi pe mama şi pe fraţii noştri şi pe prietenii
noştri? Oare nu se spune în porunca a cincea din Decalog:
„Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să
trăieşti ani mulţi pe pământ?”. Oare nu cumva se contrazice
Evanghelia cu Decalogul? Nu, Doamne fereşte!
Ca să ne putem lămuri, să ne aducem aminte de
porunca cea dintâi din Lege. Ce spune aceea? „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din
toată puterea ta” (Deuteronomul 6, 4). De ce a numit trei părţi din
om? Cu mare dreptate porunceşte Dumnezeu să-L iubim din toată
inima, din tot cugetul şi din toată puterea. El ne-a dat nouă şi
sufletul şi mintea şi trupul.
Când auzi: „din toată inima”, sau în altă parte:
„din tot sufletul”, să înţelegi partea cea nevăzută. Când zice:
„din tot cugetul”, înţelege mintea omului. Iar când zice: „din
toată puterea”, înţelege virtutea trupului. Deci trebuie să iubim
pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră.
Iar în porunca a doua din Lege a dat un îndreptar
pentru iubirea aproapelui. „Iar pe aproapele tău să-l iubeşti ca pe
tine însuţi” (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 29-31). Ia seama că în
porunca întâi din Lege, când cere să iubim pe Dumnezeu, nu arată
graniţa până unde să-L iubim. Ci cere să-L iubim fără de margini.
Dar când a vorbit de iubirea aproapelui, în care intră şi tata şi
mama, a pus o graniţă: ca pe tine însuţi. Îmi eşti tată, îmi eşti
mamă, soră, cumnată, văr, nepot, dar eu vreau să mă mântuiesc şi ca
să mă mântuiesc trebuie să fac cutare faptă bună sau
cutare.
Dar te iubesc atâta cât mă urmezi pe mine în
credinţă. Iar dacă tu, tată sau mamă, sau soră, mă tragi pe mine de
la Dumnezeu, sau mă îndemni să încalc o poruncă a lui Dumnezeu, sau
să fac o nedreptate, eu nu te pot iubi pe tine mai mult decât pe
Hristos.
Aşadar, nu trebuie să urâm pe părinţi, sau pe
fraţi, sau pe oricare alt om din lume, căci zice: „nu vei urî pe
tot omul”. Dar când acel om vrea să mă despartă de Dumnezeu, atunci
trebuie să ştiu că nu-mi mai este prieten, căci este vrăjmaşul lui
Dumnezeu. Căci s-a scris: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am
urât” (Psalmi).
Ce se spune la apostolul şi evanghelistul Luca?
„Cel ce nu urăşte pe tatăl sau pe mama sa, sau pe fratele său, nu
poate să fie ucenicul Meu”. Auzi, se spune că trebuie să-i urăşti!
Dar când trebuie să-i urăşti? Şi când trebuie să-i iubeşti? Să-i
iubeşti când te ascultă, când merg pe calea lui Dumnezeu şi să-i
urăşti când se despart de Dumnezeu. Căci când omul se desparte de
Dumnezeu, s-a făcut vrăjmaşul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt zice că
dacă el urăşte pe Domnul şi poruncile Lui şi tu trebuie să-l urăşti
pe dânsul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi
neprieteni s-au făcut mie şi cu urâciune desăvârşită i-am urât pe
ei” (Psalmi; Romani 12, 9).
Ai auzit? Când cineva care îţi era ţie ochi sau
mână sau picior, adică ţineai la el ca la ochiul drept şi la mâna
dreaptă şi te foloseai de el, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu
şi nu mai vrea să meargă după Hristos, să-l urăşti din toată inima,
cu urâciune desăvârşită.
Iată cu ce cumpănă se măsoară iubirea! Iată cum
trebuie măsurată dragostea lui Dumnezeu şi dragostea faţă de
aproapele! Către Dumnezeu trebuie să fie fără margini, iar către
aproapele mărginită. Numai atâta te iubesc pe tine, cât mă iubesc
şi pe mine şi mai mult nu, că nu-mi dă voie porunca a doua din
Lege.
Deci, n-avem voie să iubim pe nimeni şi nici o
zidire din veacul acesta mai mult decât pe Dumnezeu. Nici pe tatăl
şi pe mama, nici banii, nici vitele, nici păsările, nici averea,
nici bogăţia, nici dregătoria, nici cinstea, nimic mai mult ca pe
Dumnezeu, dacă vrem să fim ucenici ai lui Iisus
Hristos.
Căci o dată ce am iubit zidirea mai mult decât pe
Ziditorul, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne despărţim de
Dumnezeu după dreptate, că ne-am închinat zidirii şi nu lui
Dumnezeu.
Ce spune Evanghelia mai departe? Petru, când a
auzit că nu trebuie să iubeşti pe tată sau pe mamă mai mult decât
pe Dumnezeu, s-a gândit la sine. Căci, amintindu-şi că atunci când
l-a chemat Mântuitorul pe lacul Tiberiada, unde era pescar împreună
cu Andrei, cu Iacov şi cu Ioan, el a lăsat totul, a spus lui
Hristos cu îndrăzneală: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie.
Oare ce va fi nouă?”. Da, el a lăsat totul. Nu numai corăbioara şi
luntrea şi lopata au lăsat Petru şi Andrei. Nu. Dacă lăsau numai
atâta, nu erau ucenici ai lui Iisus Hristos. Ei au lăsat şi tată şi
mamă şi soră şi frate şi patimile lor.
Nu-i de ajuns să laşi numai averea pentru Hristos.
Trebuie să laşi şi ura şi zavistia şi desfrâul şi furtişagul şi
minciuna şi răutatea şi pâra şi invidia şi lenevia şi nebăgarea de
seamă şi toată fărădelegea şi păcatul. Atunci ne facem cu adevărat
ucenici ai lui Hristos, când lăsăm toate.
Şi când zicem „toate”, arătăm şi păcatele şi
patimile cele sufleteşti. Toate trebuie lăsate ca să ajungem
ucenici ai lui Hristos.
Câtă vreme inima noastră e lipită de ceva din
lumea de aici, de o femeie, sau de bani, sau de casă, sau de
dregătorie, sau de cinste, sau de tată, sau de mamă, sau de
rudenie, sau de prieteni, sau de cunoscuţi, sau de trai bun, sau de
beţie, sau de orice ar fi, ea nu poate să placă lui
Dumnezeu.
Nu putem să iubim şi pe Dumnezeu şi pe Mamona
(care în limba siriană înseamnă „bogăţie”). Nu putem iubi pe
Dumnezeu şi păcatul, Doamne fereşte!
Dumnezeu cere inima noastră. „Dă-Mi, fiule, inima
ta!” (Pilde 23, 26). Câtă vreme inima noastră nu-i cu Dumnezeu,
suntem mincinoşi şi făţarnici şi vicleni. Inima noastră e atunci
nedreaptă. Căci a zis marele Pavel lui Simon Magul: „Vrăjmaşule a
toată dreptatea, inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu!”. Dumnezeu se
uită la inima lui, că inima lui e legată de bani. Căci el spusese
apostolului: „Dă-mi şi mie darul acesta ca să pot să tămăduiesc pe
oameni!”. Credea că Duhul Sfânt se cumpără cu bani! O, vrăjmaşule a
toată dreptatea şi fiule al satanei şi al diavolului, văd că inima
ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu! Pavel era plin de Duhul Sfânt. Petru
la fel.
De aceea îi spune lui Simon vrăjitorul că inima
lui nu-i legată de Dumnezeu, ci de bani şi de slava veacului
acestuia. Iar Dumnezeu se uită la inimă şi câtă vreme vede că inima
noastră nu-i cu Dânsul, nu putem fi ai Lui.
El cere să-L iubim din toată inima şi din tot
cugetul. Câtă vreme mintea noastră e legată de grijile veacului, de
ban, nu poate fi a lui Hristos. Câtă vreme trupul nostru e
scufundat în lucrarea păcatului, nu poate fi al lui Hristos. La fel
nici inima, dacă nu-l iubeşte pe El. Deci, fiinţa noastră s-a
despărţit de Hristos prin păcatele ei şi de aceea ni se cere să-L
mărturisim şi cu faptele şi cu gura şi să-L iubim din toată inima,
din tot cugetul şi din toată puterea.
Deci, când marele apostol Petru şi ceilalţi au
zis: „Iată, noi am lăsat toate”, au zis: „Am lăsat vicleşugul,
necredinţa, făţărnicia şi mândria, am lăsat şi traiul bun, am lăsat
şi avere şi rudenie şi ne-am lipit cu inima numai de Tine”. Ei
puteau deci să fie ucenici ai Lui.
Şi ce le făgăduieşte Hristos? „Voi, care aţi lăsat
toate pentru Mine adică averea, cinstea, dregătoria, păcatele şi
patimile, şi cele dinlăuntru şi cele dinafară, când va şedea Fiul
Omului pe scaunul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece
scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei
19, 27-28).
Auzi câtă cinste le dă? Dar oare credeţi că
scaunele de acolo vor fi de aur, sau de lut, sau de lemn, sau de
marmoră? Pe astfel de scaune vor şedea Petru şi Pavel şi Andrei şi
Vartolomeu şi Filip şi Toma şi toţi ceilalţi? Doamne fereşte! Cele
douăsprezece scaune pe care vor sta cei doisprezece apostoli arată
slava şi mărirea şi cinstea pe care le vor avea în jurul lui
Hristos, când vor judeca împreună cu el toate neamurile, când va
chema cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe poporul
Său.
Atunci, apostolii care s-au ostenit cu Hristos şi
au luat parte la ispitele Lui, care L-au iubit pe Dânsul din toată
inima, din tot cugetul, din toată puterea şi până la urmă au primit
moartea pentru dragostea Lui, vor sta pe douăsprezece scaune de
slavă.
Căci nu zice Hristos că vor şedea pe scaune de
lemn, când zice că Fiul Omului va veni să şadă pe scaunul Slavei
Sale. El ne dă aici să înţelegem că nici apostolii nu vor sta pe
scaune de materie, ci pe scaune de slavă şi de
cinste.
În acelaşi înţeles zice: „Mă duc să vă pregătesc
vouă loc, ca unde sunt Eu şi ucenicul Meu să fie”. Deci nici
apostolii nu vor şedea pe scaune de aur sau de argint, ci pe scaune
de slavă, potrivit cu credinţa şi cu darul Duhului, după mărimea
ostenelilor lor. Vor avea scaune de slavă, de mare
slavă.
Căci când zice marele apostol Pavel: „Şi stea de
stea se deosebeşte în slavă”, se înţelege că slava fiecărui sfânt
se va deosebi de a celorlalţi.
Dar cum vor judeca apostolii cele 12 seminţii ale
lui Israel? Noi am auzit că nici Tatăl nu judecă pe nimeni, căci
zice Evanghelia: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a
dat-o Fiului” (Matei 16, 27; 25, 31). Şi dacă nici Tatăl nu judecă,
cum o să judece Apostolii? În ce fel judecă ei cele 12 seminţii ale
lui Israel?
Iată cum tâlcuiesc acest lucru dumnezeieştii
Părinţi. Unul va fi Judecătorul - Iisus Hristos. Căci Tatăl a dat
toată judecata Fiului, cum se spune şi în psalmi: „Doamne, judecata
dă-o Împăratului şi dreptatea Ta Fiului Împăratului” (Psalmi 71,
1). Fiul va judeca toate popoarele..., şi va cerceta inimile
tuturor. Căci atunci se vor descoperi – zice – cugetele multor
inimi.
Iar El spune că vor judeca împreună cu El şi
apostolii, şezând pe scaune de slavă. Vor judeca seminţiile lui
Israel. Căci şi ei au făcut parte din ele. Atunci va zice
Judecătorul către evrei: „Cum aceştia au urmat Mie şi M-au iubit
din toată inima şi au împlinit poruncile Mele şi au propovăduit
numele Meu în toată lumea şi până la urmă au primit moarte în cele
mai mari chinuri pentru dragostea Mea şi cum de voi n-aţi crezut?
Că n-am adus apostoli din India, nici din China, nici din Japonia,
n-am adus din alte popoare păgâne, ci din voi i-am ridicat pe
aceşti doisprezece oameni, ca să vă înveţe pe limba voastră şi să
vă arate adevărul. Iar voi n-aţi voit să credeţi, ci aţi rămas în
întuneric”.
Deci, aşa au să judece apostolii pe cele 12
seminţii ale lui Israel. A judeca înseamnă aici „a mustra”, aşa zic
Sfinţii Părinţi. Aceşti doisprezece apostoli vor mustra, deci, dar
mai ales va mustra Hristos pe poporul evreiesc pentru necredinţa
lui, arătându- le că aceştia au crezut şi iată la ce cinste s-au
suit, la câtă slavă, învrednicindu-se să stea lângă scaunul Său. El
va spune: „Iată câtă cinste le-am dat, pentru că au crezut şi M-au
mărturisit în toată lumea. Iar voi n-aţi vrut să credeţi, de aceea
duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”. Aşa vor
judeca apostolii, adică vor mustra cu prezenţa lor, cu slava lor,
cu cinstea lor din ceasul acela poporul evreiesc, că nu le-a urmat
lor şi învăţăturii lor.
Dar şi Pavel spune în altă parte: „Nu ştiţi, oare,
că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 15, 15). Nu numai
apostolii, ci şi sfinţii vor judeca lumea. Dar cum? La fel ca şi
apostolii. Sfinţii n-au venit dintre îngeri pe pământ, n-au firi
netrupeşti, milioanele de sfinţi nu au venit din altă planetă, nici
din cer, ci din popoarele pământului.
Şi ei au fost oameni şi au flămânzit şi au suferit
dureri şi au avut frică şi osteneală şi au avut carne şi sânge şi
rudenii şi neamuri şi bogăţii şi cinste şi toate câte le avem şi
noi, dregătorii şi copii; dar au iubit mai presus de toate pe
Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au jertfit până la ultima
picătură de sânge.
Şi atunci Dumnezeu va zice tuturor popoarelor:
„Vedeţi pe aceşti sfinţi, care au fost ca şi voi oameni pe pământ?
Dar au urmat Mie şi au păzit poruncile Mele. De ce n-aţi făcut şi
voi aşa?”.
Îmi aduc aminte că eram copil când mi-am pus în
gând să merg la mănăstire. Aveam un moş în sat la mine, Neculai
Sava, un moş după tată, care nu s-a căsătorit toată viaţa şi ducea
viaţă sfântă, fiind dascălul bisericii. Purta o barbă mare, albă.
Şi când a auzit că vreau să plec la mănăstire, mi-a dat un ceaslov
mic, cu slova veche. Şi ştiţi ce am citit eu întâi în ceaslovul
acesta cu slova veche? Condacul zilei de astăzi! Şi scria acolo:
„Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea Îţi
aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici...” şi
celelalte.
Auzi ce sunt sfinţii lui Dumnezeu? Sunt pârga
firii omeneşti. Dumnezeu are tot dreptul să ia, din toate popoarele
pământului, pârgă, că el a făcut toate popoarele; El le dă viaţă,
El le dă hrană, lumină, apă, căldură şi tot ce le e de trebuinţă.
Şi întru El şi prin El ne mişcăm. Nu putem să clipim o dată din
ochi fără Dumnezeu, pentru că viaţa din noi e de la El şi întru El
trăim şi prin El ne mişcăm.
Deci, sfinţii sunt ca o pârgă, ca un rod bine copt
şi ales din toate popoarele pământului. Şi această pârgă a neamului
omenesc, aceste milioane de sfinţi vor judeca lumea atunci. Cum? Va
zice Stăpânul: „Tu spui că n-ai putut să-Mi urmezi Mie, că ai avut
femeie. Dar şi aceştia au avut femei, că n-au fost toţi
feciorelnici. Tu spui că n-ai putut să vii după Mine, că ai avut
avere, că erai în cinste, în dregătorie, că te-ai temut de munci.
Dar şi aceştia au avut toate acestea, toate ale firii omeneşti, dar
inima lor au pus-o în mâna Mea şi mintea lor şi toată fiinţa lor
s-a lipit de Mine. M-au iubit din toată inima şi toate celelalte
le-au socotit gunoaie: şi averea şi dregătoria şi cinstea şi
frumuseţile şi beţiile şi îmbuibările şi desfrâurile; toate
dulceţile lumii acesteia vremelnice şi stricăcioase le-au urât din
tot sufletul şi M-au iubit numai pe Mine”.
Şi aşa vor judeca sfinţii lumea, când toate
popoarele pământului vor vedea milioane şi milioane de sfinţi aleşi
din toate popoarele, strălucind mai tare decât soarele întru
împărăţia cerului.
Câtă jale va fi atunci! Cum se spune în Uşa
pocăinţei, râuri de lacrimi vor curge atunci din ochii popoarelor,
mai mari decât mările de pe faţa pământului; căci se vor face mări
de lacrimi. Dar vai, nu vor mai folosi atunci la nimic! Căci vor
vedea de câtă cinste se bucură sfinţii, de câtă podoabă, de câtă
slavă, de câtă mângâiere, iar ei au rămas să se ducă în gheenă, în
foc, să-i mănânce viermii neadormiţi de acolo, în scrâşnirea
dinţilor. Căci va fi o despărţire nu pentru un an, nu pentru doi
ani, nu pentru o sută, nu pentru o mie, nu pentru sute de mii, ci
pentru veacul veacului.
Ce se spune la Evanghelia Judecăţii: „Şi vor merge
aceştia, adică drepţii, la viaţa veşnică, iar ceilalţi la muncă
veşnică” (cf. Matei 25, 31-46). Ce jale va fi atunci şi cum vor mai
plânge! Dar la ce va folosi plânsul atunci? Nu va mai folosi la
nimic când vor vedea slava sfinţilor, când sfinţii îi vor mustra pe
toţi, îi vor judeca pe toţi şi le vor zice: „Şi noi am fost ca voi,
dar nu ne-am legat cu lumea aceasta, nici cu materia, nici cu
banul, nici cu dulceaţa, nici cu rudeniile. Noi am iubit pe
Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi
Dumnezeu a trăit în noi şi noi în Dumnezeu; şi am fost gata oricând
şi în orice clipă să murim pentru Dumnezeu. Şi am şi murit şi cu
omul cel dinlăuntru şi cu cel din afară, când a cerut
vremea”.
Aşa, fraţilor, aşa vor judeca lumea sfinţii şi
apostolii, cu slava şi cu cinstea pe care o vor avea la Dumnezeu.
Aşa vor mustra toate popoarele pământului, ceata apostolilor pe
evrei, a celorlalţi sfinţi pe popoarele lor, pentru că nu s-au
pocăit şi nu le-au urmat lor şi învăţăturii
lor.
Fraţi creştini, dar oare de ce mai spune
Evanghelia de azi: „Şi tot cel ce va lăsa pentru Mine casă sau
moşie, însutit va lua în veacul acesta şi viaţa veşnică va
moşteni?”.
Aici parcă ar părea cu neputinţă. Cum adică? Am
lepădat toate pentru Hristos şi voi avea chiar aici mai mult decât
am lăsat? Oare se va întâmpla aceasta? Da, aşa se va întâmpla. Ce
au făcut apostolii? Au lepădat o mreajă şi aceea cârpită şi o
luntre stricată, dar pe urmă – se spune în Faptele Apostolilor –
toţi creştinii din obştea cea dintâi vindeau averile şi bogăţiile
lor şi le aruncau la picioarele apostolilor.
Au fugit de avere şi toate averile le-au moştenit,
cum spune Sfântul Efrem Sirul. Au plecat 12 bărbaţi din Ierusalim,
fără toiag şi toată lumea au stăpânit şi au păstorit; au plecat
fără traistă şi toate bogăţiile lumii le-au adunat, pentru că era
Dumnezeu cu dânşii. Căci unde e Dumnezeu, nu le lipseşte nimic
celor ce se tem de Dânsul (Psalmi 33, 9-10). Pentru că au aruncat
la Dumnezeu grija lor, iar El i-a hrănit.
Dar zice şi de casă, că o vor câştiga însutit.
Casa Domnului Dumnezeu este Biserica. Căci spune Mântuitorul: „Casa
Mea casă de rugăciune este, iar voi aţi făcut-o peşteră de
tâlhari!”.
Câte case de acestea, câte biserici nu s-au
sfinţit până astăzi? Sfântul Gheorghe a lăsat toate pentru Hristos,
dar câte mii de biserici nu are pe faţa pământului? Şi Sfântul
Dumitru şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi atâţia martiri şi
sfinţi, ca Sfântul Nicolae sau Sfântul Spiridon, au pe numele lor
mii şi zeci de mii de biserici pe tot globul pământesc, unde sunt
creştinii. Toate acestea sunt casele lor, că lor li s-au închinat
şi lui Dumnezeu.
Vezi, sfinţii se cinstesc şi pe pământ de aproape
două mii de ani şi au atâtea case de rugăciune, atâtea biserici, nu
sute, nu mii, ci zeci de mii; dar şi în ceruri, în Biserica celor
întâi născuţi, pururea se prăznuiesc şi pururea se veselesc cu
veselia cea negrăită.
Aşa să înţelegeţi că însutit va lua. Cel ce
cinsteşte pe Dumnezeu are şi aicea cinste. Căci zice: „Cel ce Mă
slăveşte pe Mine, îl voi slăvi”.
Dar ce spune Evanghelia la urmă? „Cei dintâi vor
fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi”. Cum se tâlcuieşte
aceasta? Întâi a fost poporul evreiesc; el a fost chemat înaintea
noastră de Dumnezeu, încă de pe vremea lui Avraam. El este poporul
care s-a închegat din neamul lui Avraam, este poporul lui
Israel.
El a avut chemarea înaintea noastră, au fost
făcuţi prieteni cu Dumnezeu mai demult, ei proorocii, ei
patriarhii, ei jertfelnicul, ei Biserica Legii vechi, ei cunoştinţa
de Dumnezeu cea dintâi.
Dar când a venit Stăpânul proorocilor şi Ziditorul
lor, n-au crezut. Şi astfel ei, cei dintâi, vor fi cei de pe urmă,
pentru că n-au crezut.
Dar cuvântul acesta mai are şi altă tâlcuire. El
vorbeşte de cei smeriţi. Omul smerit se socoteşte cel mai de pe
urmă dintre toţi, pentru că se socoteşte din adâncul inimii cel mai
păcătos, cel mai neputincios, cel mai rău, cel mai nevrednic de
mila lui Dumnezeu şi de cinstea de la oameni.
Dar în ziua Judecăţii va fi altfel. Căci se zice:
„Dumnezeu celor smeriţi le dă har şi celor mândri le stă împotrivă”
(Matei 23, 12).
În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu
va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la
dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran,
cel mai necăjit om, cel care stă în gunoi... şi se roagă cu lacrimi
lui Dumnezeu, sau e la închisoare şi se roagă, sau e undeva străin,
sau bolnav undeva în pat, suspinând din adâncul inimii către
Dumnezeu, sau e o văduvă săracă, căreia nu-i deschide nimeni uşa şi
zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui
Dumnezeu.
Toţi aceştia vor fi în ziua Judecăţii mai mari
decât împăratul lumii de astăzi şi a celei de mâine şi a celei de
alaltăieri. Că Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui
Samuel, când a ales pe David.
Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu
atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei
smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru
dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de
fapta bună, cei ce flămânzesc pentru dreptate şi doresc să facă
dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos.
Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce
au fost ca gunoiul pământului. Cele simple şi nebăgate în seamă ale
lumii vor ruşina pe cei înţelepţi. Cele slabe vor ruşina pe cele
tari.
De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele
dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acuma, dacă se roagă
lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele
în împărăţia cerului şi împăraţii lumii şi toţi puternicii
pământului vor fi atunci gunoi înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vor
fi avut credinţă în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne
în veacul veacului.
Iubiţi credincioşi, v-am întocmit un mic cuvânt la
Evanghelia de astăzi. Mai sunt multe de vorbit despre ea şi despre
sfinţii lui Dumnezeu. Dar dacă aş vorbi numai de un sfânt, ar
trebui să vorbesc ani de zile. Dar despre toţi sfinţii, cine poate
vorbi?! Poate cineva să aibă o mie de guri şi să vorbească la
nesfârşit şi tot nu poate să descrie faptele
sfinţilor.
Aţi auzit cum numără Apostolul de astăzi
ostenelile sfinţilor: prin credinţă – zice – au biruit războaie, au
suferit de sabie, de foame, de sete, de frig, s-au fierăstruit, au
rătăcit în cojoace, în piei de capre. Şi lumea nu e vrednică de ei.
Ce să spun de toţi sfinţii? E prea greu de
spus.
Atâta spun numai, că sfinţii lui Dumnezeu L-au
iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată
puterea lor. S-au făcut în lumea aceasta fii după dar ai Lui, cum
suntem şi noi prin dumnezeiescul Botez, iar dincolo se vor veseli
în vecii vecilor de Dânsul. Că unde este Stăpânul, acolo vor fi şi
slugile lui. AMIN!
Sursa: Doxologia
