Evanghelia
Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30,
31-35
În vremea aceea s-au sfătuit căpeteniile preoţilor
bătrânii împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, şi L-au dus la Pilat,
zicând: răstigneşte-L, răstigneşte-L! Pilat le-a zis: luaţi-L voi
şi-L răstigniţi, căci eu nu găsesc în El nici o vină. I-au
răspunsiudeii: noi lege avem şi după legea noastră trebuie să
moară, căci s-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci când a
auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în
pretoriu şi a întrebat pe Iisus: de unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a
dat nici un răspuns. Atunci Pilat i-a zis: cu mine nu vorbeşti?
Oare, nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te
răstignesc? Iisus i-a răspuns: nu ai avea nici o putere asupra Mea,
dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.
Deci, când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit: pardosit cu pietre, iar evreieşte: gabbata. Şi era ziua pregătirii Paştilor, vineri, pe la ceasul al şaselea; şi a zis Pilat iudeilor: iată împăratul vostru! Dar ei au strigat: ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Pe împăratul vostru să-L răstignesc? - i-a întrebat Pilat. Căpeteniile preoţilor au răspuns: n-avem împărat decât numai pe Cezarul. Atunci L-a dat lor ca să-L răstignească. Şi au luat pe Iisus şi L-au dus ca să-L răstignească. Şi, Însuşi ducându-şi crucea, a ajuns la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Acolo L-au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Şi Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra crucii. Şi era scris pe ea: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci era aproape de oraş locul unde a fost răstignit Iisus. Şi era scris evreieşte, greceşte şi latineşte.
Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis maicii Sale: femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: iată mama ta. Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat în casa sa. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.
Iar iudeii, de vreme ce era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbătă pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, asemenea şi pe ale celuilalt răstignit împreună cu El. Venind însă la Iisus, dacă au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui.
Deci, când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Iisus afară şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit: pardosit cu pietre, iar evreieşte: gabbata. Şi era ziua pregătirii Paştilor, vineri, pe la ceasul al şaselea; şi a zis Pilat iudeilor: iată împăratul vostru! Dar ei au strigat: ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Pe împăratul vostru să-L răstignesc? - i-a întrebat Pilat. Căpeteniile preoţilor au răspuns: n-avem împărat decât numai pe Cezarul. Atunci L-a dat lor ca să-L răstignească. Şi au luat pe Iisus şi L-au dus ca să-L răstignească. Şi, Însuşi ducându-şi crucea, a ajuns la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Acolo L-au răstignit; şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Şi Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra crucii. Şi era scris pe ea: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor. Deci mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci era aproape de oraş locul unde a fost răstignit Iisus. Şi era scris evreieşte, greceşte şi latineşte.
Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis maicii Sale: femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: iată mama ta. Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat în casa sa. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.
Iar iudeii, de vreme ce era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbătă pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, asemenea şi pe ale celuilalt răstignit împreună cu El. Venind însă la Iisus, dacă au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui.
Sfântul Teofan
Zăvorâtul– Predica la
înălţarea cinstitei cruci a
Domnului
Domnul nostru Iisus Hristos, prin cruce surpând
moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică, şi orice om care
doreşte să se împărtăşească de această viaţă trebuie să ridice o
cruce de un anumit fel. Iată, pe scurt, învăţătura despre viaţa
dăruită prin cruce.
După cum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa
trebuie să Se înalţe şi Fiul omului, ca tot cel ce crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3,
14-15)
Tainică şi netâlcuită e, fraţilor, înţelepciunea
crucii, şi primul lucru pe care nu poate să îl priceapă mintea
noastră este viaţa ce vine de la Cruce! Crucea este unealtă a
morţii, şi încă a morţii celei mai de ocară; şi totuşi, Biserica o
laudă ca pe o purtătoare de viaţă, dătătoare de viaţă, lemn al
vieţii şi nemuririi, ridicare a celor căzuţi, înviere a tuturor şi,
îndeobşte, pune pe seama ei toate acele bunătăţi pe care le caută
creştinul adevărat în această viaţă şi la care nădăjduieşte în cea
viitoare. Felul în care vine viaţa adevărată de la Cruce a fost
întotdeauna sminteală pentru cei ce cred în cele deşarte şi nebunie
pentru cei cugetători de cele deşarte. Dar ceea ce nu pricepe
mintea trebuie să vadă şi să cuprindă credinţa, şi noi, înviaţi de
Cruce, nu suntem fară vină dacă nu ne îngrijim să cunoaştem puterea
de viaţă purtătoare ascunsă în Cruce, să cugetăm la ea necontenit,
după pilda Apostolului Pavel, care, fiind în Corint, judeca să nu
ştie altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (v. I
Cor. 2, 2) şi care dă ca semn deosebitor al celor mântuiţi
cunoaşterea din cercare a puterii Crucii: căci cuvântul Crucii
pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim,
este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Iar dacă aşa trebuie să
facem totdeauna, cu atât mai mult acum, când Sfânta Biserică,
chemându-ne să ne închinăm Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci,
prin însuşi acest fapt ne pleacă spre ea luarea-aminte şi inima.
Deci să cugetăm la taina Crucii, ca să vedem cum curge din ea viaţa
adevărată.
Cu inima credem şi cu gura mărturisim că Domnul
nostru Iisus Hristos, prin Cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru
ea viaţă veşnică şi că oricine doreşte să se împărtăşească de
această viaţă trebuie să ridice o cruce de un anumit fel. Iată, pe
scurt, toată învăţătura despre viaţa dăruită prin
Cruce!
„Credem că Domnul nostru Iisus Hristos, prin Cruce
surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă
veşnică“.
Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai
odrăslit nelucrat pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de
viaţă purtător, pe pământ s-a sădit (irmosul cântării a 9-a a
canonului la înălţarea Crucii), cântă Sfânta
Biserică.
Ceea ce este pomul vieţii în mijlocul raiului
desfătării, aceea este Pomul Crucii în mijlocul pământului, a văii
plângerii şi a morţii. In rai mai era un pom, despre care s-a zis:
în care zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 17).
Protopărinţii au mâncat, şi au murit. Prin neascultarea lor, viaţa
a fost pierdută în toată cuprinderea ei: a fost pierdută viaţa
veşnică, pentru că prin cădere s-a închis raiul şi a apărut iadul
ca locuinţă a celor aflaţi sub mânie şi sub blestem; a fost
pierdută viaţa duhovnicească, fiindcă odată cu înălţarea de sine la
mintea lui Dumnezeu[1] a căzut din suflet cugetarea plină de râvnă
la Dumnezeu şi la săvârşirea celor plăcute lui Dumnezeu, care
alcătuieşte esenţa vieţii duhovniceşti; a fost pierdută viaţa
trupească, pentru că în urma celor întâmplate s-a zis: Pământ eşti
şi în pământ vei merge (Fac. 3, 19). Moartea s-a împărăţit pe
pământ şi în toţi fiii lui Adam a început să împărăţească împreună
cu păcatul. Printr-un om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat
moartea, şi aşa moartea întru toţi oamenii a intrat (Rom. 5, 12).
Intreaga omenire a început să reprezinte un singur hoit, iar
pământul, îndeobşte, un cimitir sumbru. Şi despre tot neamul
omenesc s-ar fi putut spune la fel ca despre fiii lui Israil: câmp
plin de oase (v. Iez. 37, 2), însă când aici, pe pământ, s-a
sălăşluit moartea, de Sus a fost pus începutul vieţii noi şi
fiinţării noi prin jertfa Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu, Care
I-a zis Tatălui Său: Iată, vin… să fac voia Ta, Dumnezeul Meu...
arderile de tot pentru păcat [2] nu ai voit, ci trup Mi-ai săvârşit
(Ps. 39, 9-11). Această voie a fost descoperită chiar atunci, prin
hotărârea că va fi zdrobit capul şarpelui, şi puterea de viaţă
purtătoare a jertfei ce avea să fie a început chiar atunci să
lucreze prin credinţa în Cel ce avea să vină. In fine, la plinirea
vremilor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a pogorât într-adevăr
pe pământ, a luat asupra Sa omenitatea, a pătimit şi a murit pe
Cruce. Prin această moarte pe Cruce a fost omorâtă moartea şi ne-a
fost înapoiată viaţa cea adevărată în toată cuprinderea ei: ne-a
fost înapoiată viaţa veşnică, pentru că de pe Cruce Domnul i-a
grăit şi tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43);
ne-a fost înapoiată viaţa trupească, aşa cum s-a arătat aceasta,
printr-un semn aparte, chiar în ceasul morţii pe Cruce a Domnului,
când mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor
adormiţi s-au sculat (Mt. 27, 52). Ne-a fost înapoiată viaţa
duhovnicească, fiindcă Hristos Domnul răstignit S-a făcut pentru
cei chemaţi putere şi înţelepciune spre mântuire (v. I Cor. 1, 24).
Iar în felul acesta viaţa cea adevărată s-a împărăţit iarăşi pe
pământ.
Unul Dumnezeu are viaţă în Sine. Noi putem trăi în
măsura în care Dumnezeu ne dăruieşte viaţă prin împărtăşirea vie cu
El. Păcatul a făcut despărţire între noi şi Dumnezeu: am pierdut
bunăvoinţa dumnezeiască şi am murit. Mântuitorul, luând asupra Sa
firea noastră, prin moartea Sa pe Cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a înapoiat bunăvoinţa Sa, şi noi am prins viaţă. Iată
cum şi de ce Pomul Crucii s-a făcut Pom al Vieţii şi nemuririi,
iată de ce Crucea este lumină veşnică, sculare a morţilor, înviere
a tuturor, cum cântă Biserica în canonul de viaţă Făcătoarei
Cruci.
Insă izvorul purtător de viaţă cel de la Domnul nu
se revarsă de la sine pentru a-i învia pe cei ce nu au viaţă, aşa
cum se revărsa prin patru râuri izvorul din rai ca să adape faţa
pământului. Trebuie să ne apropiem noi înşine de el pentru a învia
alcătuirea noastră cea amorţită cu puterea lui de viaţă făcătoare,
trebuie să ne plecăm noi înşine sub umbra lui pentru ca el să dea
vine oaselor uscate şi moarte, să le acopere cu carne, să întindă
pe ele piele şi să sălăşluiască Duhul său în noi. Iar fără aceasta
Crucea va cuprinde veşnic în sine viaţă, iar noi putem rămâne morţi
ca şi înainte; fără aceasta tot ce este în jurul nostru se va scula
şi va învia, iar noi putem rămâne pentru totdeauna oase uscate şi
lipsite de viaţă. Şi atunci, cum şi prin ce să ne împărtăşim de
puterea făcătoare de viaţă a Crucii? Cum şi prin ce să ne altoim pe
acest măslin, singurul cu adevărat viu? Cine voieşte să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine
(Mc. 8, 34). Cei ce sunt ai lui Hristos au răstignit trupul cu
patimile şi poftele, învaţă Apostolul Pavel (Gal. 5, 24). Nu este
altă cale către împărtăşirea cu Hristos, Care a purtat Crucea,
afară de aceea ca fiecare să ridice crucea sa, ce stă în
răstignirea omului trupesc cu patimile şi poftele lui. Izvorul
învierii noastre e în aceea că ni se împărtăşesc mântuitoarele
pătimiri şi moartea Domnului nostru, pe care o căuta cu atâta râvnă
Apostolul Pavel, care pentru El pe toate le socotea gunoaie (v.
Filip. 3, 8). Dar a ne învrednici de această împărtăşire putem nu
prin bucurii, ci prin necazuri, aşa cum sunt necazurile lăuntrice
ale răstignirii de sine. Şi iată unde este începutul vieţii noastre
duhovniceşti.
După cădere, omul s-a dedublat. In el a intrat o
altă lege, care lucrează în mădularele lui şi care luptă împotriva
legii minţii şi-o înrobeşte prin legea păcatului – a intrat ca şi
cum ar fi altă persoană, alt om, care are şi cap propriu – trufia,
şi mâini proprii – iubirea de agonisită, şi pântece propriu –
lăcomia de mâncare; acest om venetic l-a dat la o parte pe omul de
mai înainte, a înăbuşit viaţa noastră adevărată de mai înainte. De
aceea, ca să refacem şi să înviem viaţa aceasta trebuie să îl
omorâm pe acel om străin, care a pus stăpânire în chip nelegiuit pe
tot ce este în noi, devenind suflet a tot ce
lucrăm.
Cel ce doreşte să se mântuiască trebuie să îşi
piardă sufletul, după porunca Mântuitorului (v. Mc. 8, 35). Şi,
într-adevăr, toţi cei care şi-l pierd prin răstignirea lăuntrică,
şi numai ei, încep să trăiască după duh cu adevărat. Din crucea pe
care se săvârşeşte răstignirea omului păcătos, tocmai din acea
cruce izvorăşte pentru fiecare, prin puterea harului dumnezeiesc,
viaţa noastră duhovnicească. Pentru că atunci când omul păcătos va
fi lovit în cap, care este trufia, în locul acesteia în duh se va
sălăşlui smerenia; când vor fi pironite mâinile lui, care sunt
iubirea de agonisită, în locul acesteia va intra neagonisirea; când
vor fi sfărâmate fluierele picioarelor lui, care sunt plăcerea
trupească, se va naşte în locul acesteia întreaga înţelepciune;
când, în fine, va fi străpunsă însăşi inima lui, care este iubirea
de sine, atunci va fi dăruită omului lepădarea de sine cea iubită
de Dumnezeu. Lepădarea de sine alcătuieşte împreună cu smerita
cugetare, neagonisirea şi întreaga înţelepciune primele începături,
primele elemente ale vieţii duhovniceşti care se formează, căreia
după aceea rămâne doar să i se dea libertate şi sprijin pentru ca
ea să crească, să se întărească şi să ajungă la deplinătate. Căci
cu cât este omorât mai mult păcatul, cu atât învie mai mult duhul;
cu cât mai hotărâtă şi mai necruţătoare este răstignirea de sine,
cu atât mai de nădejde şi mai reuşită este cultivarea vieţii
adevărate, potrivit treptelor ei, pe care ea urcă din putere în
putere până ce ajunge la măsura vârstei sale
depline.
Astfel, viaţa adevărată vine de la Cruce. Insetând
de viaţă, să grăbim la izvoarele de viaţă purtătoare ce curg din
Cruce. Să nu ne sperie în această lucrare mântuitoare dureroasele
necazuri ale purtării crucii! Ce-i drept, a merge cu crucea în urma
Mântuitorului este o cale a necazurilor, însă cu ea sunt împreunate
mângâieri înalte.
Anevoioasă este calea care duce la viaţă, dar
pentru cei care se îndreaptă într-acolo sunt şi întăriri de
nădejde. Aceeaşi Cruce a lui Hristos, care e temelia şi începutul
învierii prin crucea lăuntrică, va fi pentru noi mângâiere şi
ajutor. Cine o va îndrăgi şi prin această dragoste o va strămuta în
inima sa, ca să zic aşa, acela se va şi desfata neîncetat de
dulceaţa ei şi se va umple cu prisosinţă de puterea ei. Nu îl vor
tulbura valurile gândurilor şi poftelor: Crucea lui Hristos,
asemenea toiagului lui Moisi, va despărţi această mare şi îi va da
să treacă fără necaz. Nu îl vor clătina nici durerile lăuntrice ale
inimii, care se desparte de lucrurile îndrăgite, nici înverşunările
dinafară ale nedreptăţii, care întotdeauna vrăjmăşeşte dreptatea:
puterea tămăduitoare a Crucii Domnului va îndulci cu asupra de
măsură amărăciunea sufletului, aşa cum oarecând lemnul pus de Moisi
în izvor a înlăturat amărăciunea apelor lui. N-au decât să îl
împresoare toţi vrăjmaşii mântuirii şi ai vieţii: atotputernica
Cruce a lui Hristos îi va lovi şi pune pe fugă aşa cum îi lovea pe
vrăjmaşii lui Israil ridicarea mâinilor lui Moisi. Dar, lucrul cel
mai de dorit dintre toate acestea, ea va face să se pogoare
binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor bunelor întreprinderi şi
osteneli ale omului cu pricina, aşa cum punerea cruciş a mâinilor
lui Iacov asupra lui Efrem şi a lui Manase a făcut să se pogoare
asupra lor şi a urmaşilor lor bunătăţi îmbelşugate; va face să se
pogoare binecuvântarea, cu care orice întreprindere bună şi
folositoare se va săvârşi cu uşurinţă, cu spor, cu mult rod, de la
care el va înflori în Biserica lui Dumnezeu precum crinul ţarinii,
precum pomul lângă izvoarele apelor. Ceea ce fie ca să se întâmple
cu noi toţi prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care pentru
noi a ridicat crucea şi ne-a înviat prin ea.
Amin!
________________________
1 Este vorba, bineînţeles, de dorinţa de a fi „ca
nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul” (n.
tr.).
2 Potrivit versiunii slavone (n.
tr.).
Sursa: Cuvântul Ortodox
