Evanghelia
Ioan 12,
1-18
Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în
Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase
din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era
unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria,
luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele
lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de
mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon
Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a
vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor?
Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci
pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se punea în ea.
Iisus însă a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a
păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi
pururea. Şi din iudei, mulţime multă a aflat că este acolo şi au
venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr pe care-l
înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor, ca şi
pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei
plecau de la ei şi credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de
popor care venise la praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au
luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau:
Osana, bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, împăratul
lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum
este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată împăratul tău vine la
tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles
ucenicii Săi la început; ci după ce s-a preamărit Iisus, atunci
şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I
le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum l-a
strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a
ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această
minune.
Sfântul Luca al Crimeei
- Intrarea Domnului în
Ierusalim
„Litera omoară, iar duhul dă
viaţă”.
Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente
din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui
sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu
oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea
răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de
minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre
nenumăratele Sale minuni - învierea lui Lazăr, care zăcuse patru
zile în mormânt şi aştepta sosirea Lui şi se pregătea să îl
întâmpine sărbătoreşte.
Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri,
poruncindu-le diavolilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El
este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească
despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea, să
descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia şi intrarea în Ierusalim
avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a
venit Mesia.
Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat
pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate
celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor,
împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui nu
putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor
pământeşti.
El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare
sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o
strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică
şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai
înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii -
fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte
decât toate atributele exterioare ale puterii şi
stăpânirii.
Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi
slava Lui trebuia să fie de alt fel - mai presus de lume,
Dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa
intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu
semeţie, ci adânc plecat şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri
de lacrimi.
El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia
smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va
zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3). Pentru ce
plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime!
Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea
ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Lc. 19, 41-42). „O, dacă
ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că
Eu sunt împăratul tău - nu pământesc, ci
ceresc!”.
Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care
avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor
împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris
ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne
din el piatră peste piatră şi că templul va suferi aceeaşi soartă.
O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii
lui!
Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită,
iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur
adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: „Dacă ai fi
cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta!”. Cu
fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre
şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul
înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.
Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de
finic, strigând: „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce
vine întru numele Domnului!”, aşternându-şi hainele sub copitele
asinului. Copii strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede
că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească
de spusele prorocului Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului,
veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la
tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de
sub jug” (Zah. 9, 9).
Şi totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care
ştiau această prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă,
nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce
zic?” Iisus le-a răspuns: „Oare niciodată n-aţi citit că din gura
pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă? Dacă vor tăcea
aceştia, pietrele vor striga” (Mt. 21, 16; Lc. 19,
39-40).
De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au
răstignit? Am spus deja: fiindcă îl socoteau călcător al legii lui
Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era
pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur
exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei
şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare
nelegiuit.
Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus
Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii
omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu,
Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate
cruntă!
Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o
strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu
înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că
învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă
nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a
învierii lui Lazăr cel mort de patru zile.
Despre ei a prezis marele proroc Isaia: „S-a
îngroşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu au auzit
şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu
urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-i
vindec pe ei” (Is. 6, 10). Asupra lor s-au împlinit cuvintele
apostolului Pavel: „Litera ucide, iar duhul face viu” (2 Cor. 3,
6).
Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost
slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit
să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai
Duhului. Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru.
Amin.
Sursa: Doxologia
