Evanghelia
Luca 10, 38-42; 11,
27-28
În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o
femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o
soră, ce se numea Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui
Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ
mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a
lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus,
răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de
multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea
cea bună, care nu se va lua de la ea.
Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor,
ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele
care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa
este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc pe el.
Sfântul Grigorie Palama
- Omilia 52 la Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului
Dacă pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar
pomul cel bun şi poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a
toată bunătatea, Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va
covârşi prin bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume,
cât şi cel mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat
toate, veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul
cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai
dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi
asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă
faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în
care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi să o
ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi Dumnezeirii
Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi asume trupul,
trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al nostru. Pentru ca
să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre, printr-o zămislire şi
naştere după chipul naşterii noastre şi mai apoi, după naştere,
prin hrănirea şi purtarea în braţe, făcându-se întru toate ca noi
pentru noi, a aflat roabă potrivită întru toate şi călăuză
neîntinată cu firea tocmai pe această Pururea Fecioară pe care şi
noi o cântăm astăzi, a cărei Intrare de necuprins cu mintea în
Sfânta Sfintelor o prăznuim acum. Pe aceasta a rânduit-o mai
dinainte Dumnezeu cel mai înainte de veci spre mântuirea şi
chemarea neamului nostru omenesc şi a ales-o între toate fecioarele
cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate
din toate veacurile şi renumite pentru evlavia lor şi priceperea şi
pentru folosul tuturor precum şi iubirea de Dumnezeu, pentru
purtarea lor atât în vorbe, cât şi în fapte.
Căci şarpele cel înţelegător şi începător al
răutăţii s-a ridicat la început împotriva noastră şi ne-a tras pe
noi în străfundurile iadului. Şi multe sunt cele prin care s-a
ridicat împotriva noastră şi prin care a robit firea noastră:
uciderea, pizma şi ura, nedreptatea şi viclenia, uneltiri şi
comploturi şi pentru acestea şi altele ca acestea, are de la sine
însuşi o putere aducătoare de moarte, el însuşi de la sine însuşi
născând-o pe aceasta, ca unul care cel dintâi s-a despărţit de
viaţa cea adevărată. Căci la început l-a pizmuit pe Adam, văzându-l
pe el petrecând în locaşul bucuriei celei neprihănite şi
străluminat de slava dumnezeiască şi înălţat de pe pământ la cer,
în vreme ce el însuşi a fost lepădat cu dreptate. Atunci l-a
pizmuit cu o furie şi mai întărâtată, încât a voit şi la moarte să
îl aducă. Întrucât era pizmaş, şarpele cel înşelător şi cu adevărat
urâtor de oameni, nu numai urâtorul Binelui a fost, ci şi
născătorul uciderii s-a făcut pe care ne-a adus-o nouă, legându-ne
prin ea cu vicleşug. Căci l-a tras spre batjocură prin tirania lui,
în cel mai înalt grad şi în chip nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Or, înfricoşatul şi cu
adevărat potrivnicul şi răuvoitorul diavol, fiindcă nu a îndrăznit
să-l împresoare pe faţă, s-a folosit de vicleşug şi de răutate şi
s-a apropiat de el prin şarpele cel sensibil, ca şi când i-ar da un
sfat bun şi prietenesc, urmărind să îi răpească locul, făcându-l să
uite [porunca dumnezeiască] şi, prin sfatul cel potrivnic lui
Dumnezeu, să verse în om ca un venin puterea lui aducătoare de
moarte.
Aşadar, dacă Adam s-ar fi ţinut strâns de
dumnezeiasca poruncă şi s-ar fi scuturat pe dată de sfatul cel rău
şi potrivnic, atunci s-ar fi arătat biruitor asupra vrăjmaşului şi
ar fi rămas mai presus de batjocura cea aducătoare de moarte,
ruşinând după putere pe cel care îl lovea în chip pizmaş şi
viclean. Dar el, de bună voie făcându-i loc, cum n-ar fi trebuit
niciodată, a fost slăbănogit şi s-a făcut nefolositor şi apoi
rădăcina neamului nostru a odrăslit în chip analog sieşi vlăstarele
noastre muritoare. S-ar fi cuvenit ca noi să dăm la o parte
batjocura şi să chemăm izbânda[1], să aruncăm de la noi veninul cel
aducător de moarte din suflet şi din trup şi deîndată am fi luat
viaţa şi încă viaţa cea înveşnicită şi fără de durere. Era aşadar
de trebuinţă neamului nostru o rădăcină nouă, adică un nou Adam, nu
numai fără de păcat, dar şi cu neputinţă de abătut şi întru totul
nebiruit Care să poată ierta şi păcatele şi Care să-i facă fără de
prihană pe cei vinovaţi, şi nu doar viu fiind, ci şi de viaţă
Făcător, pentru ca celor ce s-au lipit de El şi care vin la El după
neam, să le dea în schimb viaţă şi dezlegare de păcate, înviindu-i
nu numai pe cei care au urmat după El, ci dăruind viaţă şi celor
care au murit înainte de El.
Pentru aceasta, sfântul Apostol Pavel, marea
trâmbiţă a Duhului, strigă zicând: „Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam
cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (I
Cor. 15:45). Dar fără de păcat şi dătător de viaţă Care să poată
ierta păcatele, nimeni nu este afară numai de Dumnezeu. Aşa încât
era necesar ca nu numai om, ci şi Dumnezeu să fie noul Adam, mai
mult chiar, să fie însăşi viaţa, şi înţelepciunea, şi dreptatea, şi
iubirea, şi mila şi orice alt bine, fiindcă întru milă, întru
înţelepciune şi dreptate urma să lucreze din nou înnoirea vechiului
Adam şi învierea, de ale căror contrarii folosindu-se şarpele cel
înţelegător începător al răutăţii a pus la cale izgonirea noastră
şi moartea.
Aşadar, aşa cum cel ce de la început a fost ucigaş
de oameni a fost stârnit cu pizmă şi ură împotriva noastră la fel
şi Începătorul vieţii a fost mişcat, prin nemăsurata iubire de
oameni, spre noi. Căci dorind, în chip drept, mântuirea propriei
făpturi, ceea ce însemna să o rezidească şi să o mântuiască, precum
şi începătorul răutăţii acela a râvnit, în chip nedrept, pierderea
zidirii lui Dumnezeu care era robită de el şi care zăcea sub
tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate, vicleşug şi
înşelare a lucrat biruinţa lui şi căderea omului, la fel
Izbăvitorul, prin dreptate, prin adevăr a lucrat micşorarea până în
sfârşit a începătorului răutăţii şi înnoirea propriei Lui făpturi.
Dar despre înţelepciunea cu privire la această iconomie
dumnezeiască nu este momentul să vorbim acum.
Căci ţinea mai cu seamă de dreptate faptul de a
ridica firea aceasta robită şi înjosită şi de a aduce izbânda şi să
fie izbăvită din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu să ia de
la noi firea noastră prin această neînţeleasă unire după ipostas.
Or, a uni în chip preaînalt acea curăţie mai presus de cuget cu
firea noastră cea întinată era din rândul celor cu neputinţă. Căci
numai un singur lucru era cu neputinţă lui Dumnezeu: să se unească
pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai înainte să
fie curăţită firea noastră pentru unire. Pentru aceasta a şi fost
nevoie de o fecioară cu desăvârşire neîntinată şi, în chip necesar,
fără de prihană pentru zămislirea şi naşterea celui iubit şi
dătătorului curăţiei, care a fost mai dinainte vestită, desăvârşită
şi descoperită. Şi taina acesteia s-a lucrat prin multe fapte,
neînţelese la vremea lor, dar toate s-au redus la
una.
Pentru aceasta şi noi azi prăznuim pe cele care
s-au săvârşit atunci ca început pentru aceasta, de vreme ce din
săvârşirea acelora sunt cunoscute mai bine cele care au dus la
săvârşirea unei atât de mari minuni. Căci Cuvântul şi Fiul lui
Dumnezeu împreună fără de început şi împreună veşnic cu Tatăl cel
Preaînalt, fiind de la Dumnezeu, la Dumnezeu şi fiind El Însuşi
Dumnezeu, fiu al omului se face, al acestei Pururea Fecioare.
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi”, (Evr. 13:8)
Necuprins cu firea, Neprihănit cu omenitatea „Care singur este,
precum mai dinainte a mărturisit Isaia, Care păcat nu a făcut, nici
nu s-a aflat în gura lui vicleşug” (Is. 53:9). Dar nu numai
aceasta, ci şi singurul Care nu a fost zămislit în fărădelegi, nici
nu s-a născut în păcate, precum David mărturiseşte în Psalmi despre
sine şi despre orice om (Ps. 50:6), ca Unul Care, şi după aplecarea
voii, este desăvârşit curat şi neîntinat, neavând nicidecum nevoie
de a fi curăţit de ceva, fiind curat prin Sine Însuşi, pentru ca
astfel pentru noi venind la noi cu dreptate şi totodată în chip
preaînţelept să primească patima, moartea şi învierea. Căci
mişcarea/impulsul către naşterea cea după trup fiind un act
involuntar şi de neconceput pentru legea minţii. Deşi este biruit
de unii prin constrângerea firii, în timp ce există şi unii care
sunt hărăziţi naşterii de prunci în chip înţelept, totuşi, de la
bun început, naşterea poartă semnele osândei, fiind stricăciune
care spre stricăciune pururea naşte, fiindcă nu a păzit cinstea cea
dintâi pe care firea noastră o avea de la Dumnezeu, ci
asemănatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte, impulsul [de a
naşte] devenind pătimaş.
Pentru aceasta nu numai că a venit Dumnezeu între
oameni, ci a venit [întrupându-Se] din Fecioară curată şi sfântă
sau, mai curând, Preacurată şi Preasfântă, fiindcă a fost mai
presus de orice întinăciune nu numai cu trupul, ci a fost fecioară
mai presus şi de cugetele cele întinate care vin de la pofta
trupului. Iar la această Fecioară, luarea în pântece [zămislirea],
umbrită de Preasfântul Duh, nu a adus-o pofta trupului, ci
bunăvestirea şi credinţa - întruparea lui Dumnezeu, care a covârşit
orice minte şi cuvânt, ca fiind mai presus de rânduiala firii şi
mai presus de cuvânt, fiindcă nu a stăpânit-o mai înainte vreo
învoire pătimaşă sau vreo ispitire a poftei trupeşti. Căci aceasta
era mereu sălaş Domnului prin rugăciune şi prin râvna duhovnicească
(„iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1:38) a
grăit Fecioara către Îngerul Bunei Vestiri şi luând în pântece a
zămislit. Aşadar, fiindcă tocmai această fecioară a fost găsită
vrednică, ceea ce este cântată şi de noi astăzi, pe această pururi
Fecioară a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veacuri şi a ales-o
dintre toate fecioarele care din veac care au bineplăcut
Lui.
Şi vedeţi de unde îşi are obârşia această alegere!
Dintre copiii lui Adam, minunatul Set a fost cel ales de Dumnezeu (
Fc. 4:26) pentru frumuseţea purtărilor lui şi pentru buna rânduială
a simţurilor şi pentru buna cuviinţă a virtuţilor, arătându-l pe el
ca pe un cer însufleţit. Şi pentru acestea a dobândit alegerea Set,
din care Fecioara aceasta avea să odrăslească, potrivita căruţă a
lui Dumnezeu celui mai presus de ceruri, care a chemat pe toţi
oamenii la cereasca înfiere.
Pentru aceasta se şi numesc fii ai lui Dumnezeu
tot neamul lui Set, pentru că din neamul acestuia a binevoit a
odrăsli fiul omului pe Fiul lui, fiindcă şi Set se tâlcuieşte
Înviere sau, mai degrabă, reînviere cea care este în primul rând
Domnul Cel ce a făgăduit şi dăruit viaţă fără de moarte celor care
cred întru El. Dar cât de mare este tipul corespunzător! „Căci Set
s-a născut din Eva” precum ea însăşi zice „în locul lui Abel”( Fc.
4:25) pe care l-a ucis Cain pizmuindu-l, iar Hristos S-a născut din
Fecioara cu firea în locul firii lui Adam pe care l-a ucis,
pizmuindu-l, începătorul şi întâistătătorul răutăţii. Dar Set nu
l-a înviat pe Adam –căci chip al învierii s-a socotit- pe când
Domnul nostru Iisus Hristos pe Adam l-a înviat căci El este
adevărata Viaţă a oamenilor şi Învierea prin Care şi cei de la Set,
după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere, fiind
numiţi fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce este limpede că întru
această nădejde sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu, adică de la cel
dintâi care a chemat [numele Domnului] care a şi primit alegerea.
Iar acesta unul şi întâiul era Set însuşi care, după cum este scris
de Moise „cel dintâi a nădăjduit să cheme numele Domnului Dumnezeu”
(Fc. 4:25). Vedeţi că după nădejde a dobândit dumnezeiasca
numire?
Aşadar avându-şi obârşia de la aceşti fii ai lui
Adam, alegerea celei ce avea să fie Maica lui Dumnezeu, după
cunoaşterea Lui cea de mai înainte şi desăvârşită între neamurile
vremii, a coborât până la regele şi profetul David şi la urmaşii
tronului şi neamului lui. Şi fiindcă era deja timpul pentru
plinirea acestei alegeri, au fost aleşi Ioachim şi Ana, din casa şi
din seminţia lui David, căci erau fără de copii şi au trăit în
înfrânare şi fiindcă erau cei mai buni în ceea ce priveşte virtutea
dintre cei care îşi aveau obârşia din David, după neam şi după
petrecere. Acestora care au cerut de la Dumnezeu prin nevoinţă
ascetică şi prin rugăciune, dezlegarea nerodirii lor, urmând ca
rodul născut din aceştia să fie adus înainte între copiii făgăduiţi
lui Dumnezeu, tocmai acestora s-a făgăduit de la Însuşi Dumnezeu şi
s-a dăruit lor Maica Domnului de azi, ca fiind astfel născută din
mulţime de virtuţi cea Atotvirtuoasă şi din felurite chipuri de
înfrânări, Preacurata să ia rod în pântece, unind înfrânarea cu
rugăciunea şi nevoinţa, să devină născătoare în feciorie şi
născându-L cu trupul întru nestricăciune pe Cel născut cu
dumnezeirea din feciorelnic Tată mai înainte de toţi vecii. O
întraripare a unei asemenea rugăciuni! O neîmpiedicare pe care a
aflat-o la Domnul!
Dar fiindcă aceia astfel au dobândit prin
rugăciune unele ca acestea şi au văzut pogorându-se în faptă
dumnezeiasca făgăduinţă către ei, s-au străduit şi ei să-şi
împlinească făgăduinţa făcută către Dumnezeu, ca nişte iubitori de
adevăr, iubitori de Dumnezeu şi iubiţi de El, de îndată ce a fost
înţărcată au adus-o înaintea sfântului altar al lui Dumnezeu şi
înaintea sfinţitului Lui ierarh pe cea cu adevărat sfântă şi fiica
Domnului şi acum Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu. Şi deşi era încă
la o astfel de vârstă, fiind plină de harurile cele dumnezeieşti şi
desăvârşit împlinită cu mintea şi cunoştinţa, totuşi mai mult decât
celelalte care se desăvârşiseră mai înainte de ea şi între care s-a
arătat că nu a avut nevoie să fie adusă de alţii, ci ea însăşi din
propriul ei imbold către Dumnezeu printr-o cunoştinţă nemijlocită,
ca şi cum i-ar fi crescut aripi de la sine fiind purtată spre
sfânta şi dumnezeiasca sete şi dragoste şi având o asemenea
vrednicie, prin ea însăşi, a aflat calea şi sălăşluirea în Sfânta
Sfintelor.
Iar când a cunoscut arhiereul Domnului că de la
sine (eoiken) copila avea harul cunoştinţei lui Dumnezeu, mai mult
decât toate celelalte, se cuvenea să o şi învrednicească mai mult
decât pe toate celelalte de sălăşluirea în Sfânta Sfintelor şi să-i
încredinţeze pe toţi de aici prin cele petrecute de dragostea ei şi
de conlucrarea şi alegerea lui Dumnezeu, Care a trimis acolo de sus
prin îngerii săi negrăită hrană Fecioarei prin care a întărit-o cu
firea în [lucrarea] celor mai bune, pe cea care era şi cu trupul
mai curată şi mai presus şi decât cele netrupeşti, păzind-o şi
desăvârşind-o, având cugetele cereşti şi supuse. Nu numai că a
intrat doar în Sfânta Sfintelor, ci şi sălaş aflând acolo, ca una
care a fost închinată lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini
ani, fiindcă prin ea cerurile se vor deschide la vremea potrivită
şi vor fi date spre sălaş veşnic celor care cred naşterii ei
minunate.
Astfel aşadar şi pentru aceasta, cea aleasă între
cei aleşi din veac, arătându-se ea însăşi Sfânta Sfintelor, ceea ce
a avut trupul mai curat şi mai dumnezeiesc decât cele mai curate
duhuri, astfel încât să se arate nu numai primitoare a
dumnezeieştilor cuvinte, ci şi primitoare a Însuşi Cuvântului celui
Unul născut şi ipostatic al Tatălui celui fără de început, a fost
astăzi în chip preadrept aşezată în cel mai de taină altar ca o
comoară a lui Dumnezeu folosită la vreme, precum s-a şi întâmplat,
pentru îmbogăţirea şi înfrumuseţarea mai presus de frumuseţe şi
decât toată frumuseţea. Astfel şi pentru aceasta, se slăveşte ca
maică şi Fecioară, în toată puterea cuvântului şi înainte de
naştere, şi după naştere. Iar noi, cugetând adânc la mântuirea
noastră ce s-a lucrat nouă prin ea, să aducem ei mulţumire şi
cântare din toată puterea. Căci dacă femeia cea plină de
recunoştinţă despre care se pomeneşte în Sfânta Evanghelie că
auzind şi numai puţin din cuvintele mântuitoare ale Domnului, i-a
dat în schimb slavă maicii Lui, fericind-o, cu glas mare din
mulţime a strigat către Hristos, zicând: „fericit pântecele care
te-a născut şi sânii la care ai supt” (Lc. 11:27). Iar noi toate
cuvintele vieţii veşnice avându-le scrise de la aceasta şi nu doar
câteva cuvinte, ci şi minunile şi patimile şi, prin ele, învierea
din morţi a firii noastre, şi înălţarea la ceruri, şi viaţa cea
fără de moarte făgăduită nouă, şi mântuirea cea fără de schimbare,
cum nu vom preamări cu laude şi nu vom ferici fără încetare pe
maica celui ce ne-a adus nouă mântuirea, Maica Dătătorului de
viaţă, prăznuind laolaltă şi zămislirea, şi naşterea, şi mutarea
sălăşluirii ei în Sfânta Sfintelor?
Dar acum să ne mutăm şi noi înşine cu mintea de la
pământ la cele înalte şi să ne schimbăm de la trup la duhul. Să ne
întoarcem dorul de la cele vremelnice către cele dăinuitoare. Să ne
înţelepţim plăcerile cele trupeşti care se nasc ca o atracţie în
suflet şi care după puţină vreme se trec, să râvnim la darurile
cele duhovniceşti. Astfel încât să rămânem fără de prihană. Să
smulgem din vârtejul cel de jos obişnuinţa trupului nostru, iar
cugetul să îl ridicăm la sălaşurile cele cereşti, în Sfânta
Sfintelor de acolo, înlăuntrul căreia şi Fecioara locuieşte
acum.
Căci astfel ajung la ea în chip folositor pentru
noi cu o îndrăznire bineplăcută lui Dumnezeu şi cântările noastre
de laudă şi rugăciunile noastre către ea şi dobândind-o
mijlocitoare pentru bunătăţile cele prezente şi cele viitoare şi
dăinuitoare să fim fii moştenitori, cu harul şi iubirea de oameni
al Celui născut dintr-însa pentru noi, al Domnului nostru Iisus
Hristos Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea împreună
cu Cel fără de început Părintelui Lui şi cu Cel împreună veşnic şi
de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor.
Amin.
(Sfântul Grigorie Palama, Omilii vol III, 2007,
București, Anastasia)
[1]Joc de cuvinte, izbânda în greacă este nikh/
care apare şi ca nume al Mântuitorului întipărit pe prescură,
însemnând Iisus Hristos mântuieşte. Să chemăm izbânda vrea aşadar
să spună totodată să chemăm numele lui Iisus Hristos
Biruitorul.
Sursa: Doxologia
