Maica Domnului este Izvorul Apei
vieţii.
Dreptmăritori
creştini,
Astăzi este sărbătoarea luminată numită
„Izvorul Tămăduirii”. Această sărbătoare dedicată Maicii Domnului
este strâns legată de sărbătoarea Învierii. Este foarte importantă,
întrucât ne arată poziţia şi rolul Maicii Domnului în lucrarea
mântuirii.
Odată cu primul Paşte, Maica durerii devine
Maica bucuriei sfinte, care răspândeşte pretutindeni sămânţa vieţii
şi a învierii.
Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de o
minune săvârşită prin apa unui izvor, prin mijlocirea Maicii lui
Dumnezeu. Peste acel izvor, s-a construit o biserică numită
„Izvorul Tămăduirii” şi multe minuni s-au săvârşit acolo spre
bucuria celor bolnavi şi îndureraţi.
Acest izvor material ne arată Izvorul cel
viu al mântuirii noastre, pe Maica Domnului, la care găseşte
speranţă, mângâiere şi încurajare tot sufletul întristat şi
necăjit.
Iubiţi
credincioşi,
Zadarnic au dorit drepţii Vechiului
Testament să-L vadă pe Izbăvitorul Cel făgăduit, Care să zdrobească
pe şarpele cel cumplit. Zadarnic a curs sângele ţapilor şi viţeilor
în curţile templului lui Solomon. Pământul se putea tângui pentru
Dumnezeul pierdut: „L-am căutat, dar nu L-am aflat. L-am strigat,
dar nu mi-a răspuns” (Cânt. 5, 6).
Însă, aşteptarea şi nădejdea patriarhilor,
drepţilor şi proorocilor se împlineşte, pentru că zorile mântuirii
se arată prin Preacurata Fecioară Maria din Nazaretul Galileei. De
aceea, o numeşte Biserica „luceafăr de dimineaţă”, căci precum
luceafărul vesteşte apropiata venire a soarelui, tot aşa naşterea
Fecioarei a vestit apropiata venire în lume a Soarelui dreptăţii,
Hristos Domnul.
La praznicul Naşterii Preacuratei, creştinii
cântă aşa: „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a
vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii,
Hristos Dumnezeul nostru; şi dezlegând blestemul, a dat
binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă
veşnică”.
Maica Domnului este aceea care prin viaţa ei
neprihănită a pregătit ospăţul împăcării noastre cu Dumnezeu. Ea
este Mireasa Duhului Sfânt, care L-a purtat în pântece pe Acela
Care ne-a deschis raiul, pe Hristos Care cu însuşi sângele Său ne-a
curăţit ca să slujim Dumnezeului Celui viu (cf. Evr. 9,
12-14).
Pentru că este Mama lui Iisus, a putut
deveni şi Mama noastră. Şi precum şi-a îndeplinit bine rolul de
Mamă faţă de Fiul ei dumnezeiesc, tot aşa îşi îndeplineşte acum
datoria de Mamă faţă de noi toţi, fiii ei. Aceasta o face în
Biserică, unde Maica Domnului ocupă locul central, aşa cum s-a
întâmplat în ziua de Rusalii, când, Duhul Sfânt pogorându-Se, ea se
afla în mijlocul Apostolilor.
Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, ea e
inima lui Hristos, e centrul vieţii create, punctul de întâlnire a
cerului cu pământul. Prezenţa Maicii Sfinte în Biserică ne conferă
calitatea de prunci ai ei şi fraţi ai Domnului, „că dacă Domnul nu
Se ruşinează să ne numească fraţi ai Săi, oare se va ruşina Maica
Domnului să ne numească fiii ei?” – întreabă Nicolae, mitropolitul
Krutiţelor.
Icoana Sfintei Treimi o are în faţă pe
Fecioara Maria, care rămâne de-a pururi nedespărţită de Fiul ei,
Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar pe bolta
bisericilor sunt reprezentate cele două mari scaune împărăteşti, al
Fiului în cupola turlei, al Mariei în cupola Altarului, al
Pantocratorului şi al Panaghiei. Căci Fecioara Maria este steaua ce
vesteşte Soarele dreptăţii – Hristos.
Atâta vreme cât El păstrează trupul luat din
Fecioara Maria, această Mamă a Lui participă alături de Fiul ei la
suferinţa omenirii, uşurându-o. Spre a ne convinge de puterea
formidabilă pe care o are ea în faţa tronului Dumnezeirii, este
suficient să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Damaschin, care zice: „Tu,
Preasfântă Fecioară, eşti mai de preţ decât întreaga creaţie, că
doar din tine singură Creatorul a primit pârga firii noastre
omeneşti. Trupul Său l-a făcut din trupul tău, sângele Său din
sângele tău.
Dumnezeu S-a hrănit cu laptele tău, iar
buzele tale au fost atinse de buzele lui Dumnezeu”. De aceea, pe
pământ pentru credincioşi, Maica Domnului este „haina celor goi de
îndrăzneală”, fiind însă şi „podul care trece la cer pe cei de pe
pământ”.
Între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om,
Maica Domnului este „bunăvoirea lui Dumnezeu către noi cei
muritori..., îndrăznirea celor muritori către Dumnezeu”. Iar sus la
tronul slavei dumnezeieşti, aceeaşi Maică Sfântă este „îmblânzirea
Judecătorului Celui drept, iertarea multor greşiţi şi adevărata
picătură care risipeşte mânia lui Dumnezeu” faţă de cei păcătoşi.
În ziua Judecăţii, Maica Domnului va sta în genunchi înaintea
Fiului ei şi va zice: „Doamne, Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet
necăjit, chiar de a greşit, dar pururea a cerut să mă rog Ţie; deci
iartă-l şi fă cu el milă!”.
Dreptul Judecător o va asculta pentru că
„mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”.
Părinţii Sinodului ecumenic din Efes (431) ne-au învăţat să ne
adresăm Preacuratei astfel: „Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu,
roagă-te pentru noi păcătoşii!”.
Încă din primele veacuri, Maica Domnului se
bucură de o cinstire deosebită în lumea creştină, care o socoteşte
cea dintâi rugătoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.
Pictorii se inspiră din cea mai ideală frumuseţe pentru ca s-o
zugrăvească şi îngenunchează când îi pictează faţa. Poeţii îi
dedică cele mai adânci şi mai sublime versuri. Oratorii şi
scriitorii bisericeşti, precum şi Sfinţii Părinţi, în scrierile şi
cuvântările lor, se întrec spre a-i împleti cele mai frumoase
cununi de laudă.
Naţiunile, ţările, oraşele, cetele
călugăreşti, familiile creştine, credincioşii o aleg ocrotitoare a
lor pe aceea care este „plină de har” şi „binecuvântată între
femei”. Se cuvine să o iubim pe Maica Sfântă, conştienţi că, în
taina plină de bucurie a maternităţii sale, noi, fiii ei, aflăm
izvorul încrederii şi al speranţei
noastre.
Poporul român, care s-a născut creştin,
aduce la picioarele Maicii Domnului cele mai sfinte sentimente de
recunoştinţă pentru felul în care a lucrat ea în mijlocul acestui
neam. Românii adevăraţi simt în Preacurata Fecioară o adevărată
Maică, la care pot să-şi plângă durerea şi să-şi spună toată nevoia
şi necazul. În această privinţă, părintele Gala Galaction grăieşte
astfel: „Aceasta este mana duhovnicească cu care s-a hrănit neamul
nostru, în veacurile zbuciumatei sale
epopei.
Pe Născătoarea de Dumnezeu cu dumnezeiescul
Prunc la sân au zugrăvit-o de-a pururi iconarii noştri, au
învăluit-o în nori de tămâie şi de rugăciune preoţii noştri, au
privit-o în catapeteasmă părinţii noştri, au ţinut-o sub căpătâi
mamele noaste, au iubit-o şi au sărutat-o copiii noştri, au
implorat-o şi au preacinstit-o neam de neamul
nostru.
Aşa ne-au dat-o Apostolii străvechi, care
ne-au venit de peste Dunăre şi din Bizanţ. Aşa ne-a învăţat
Biserica dreptmăritoare a Răsăritului. Aşa s-a închegat psihologia
noastră şi evlavia noastră”.
În aceste vremuri tulburi, Preasfânta
Fecioară este pentru noi creştinii Maica iubirii, iertării şi
milei. Dacă omenirea este incapabilă să-şi găsească drumul de
întoarcere la Dumnezeu, dacă în lume se acumulează forţele
distrugătoare ale răului şi ale morţii, dacă nesiguranţa şi frica
marchează scurgerea zilelor noastre, să privim încrezători la Maica
noastră din ceruri.
Ea se apleacă astăzi asupra acestei
generaţii bolnave, cu iubirea pe care o mamă o are faţă de fiii cei
mai neajutoraţi şi expuşi pericolelor. Ea priveşte astăzi cu durere
la mulţimea nesfârşită a celor păcătoşi, la tinerii amăgiţi şi
trădaţi de societatea actuală, la adulţii deveniţi sclavi ai
egoismului şi ai urii, la fiii Bisericii deveniţi căldicei din
cauza indiferenţei şi a necredinţei, şi tuturor le spune: „Eu sunt
Mama speranţei voastre!”.
Cu mâinile sale neprihănite adună toate
suferinţele şi imensa mizerie a omenirii şi le prezintă la Fiul ei
dulce, ca Acesta să coboare asupra lumii fluviul iubirii Sale
îndurătoare.
Binecuvântată să fie Preasfânta Fecioară,
care ni L-a adus pe Domnul în lume, al cărei pântece curat s-a
făcut vas al infinităţii dumnezeieşti. Slăvit să fie Fiul ei
biruitor, Care a rânduit-o pe Născătoarea de Dumnezeu ca Mamă bună
şi iubitoare a tuturor creştinilor. Să ne bucurăm că Domnul Înviat
a luat-o lângă Sine pe Maica Sa, care este o adevărată Apărătoare
în nevoi şi un adevărat Izvor de
binefaceri.
De aceea, Biserica îi cântă: „Apărătoare
Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri aducem noi robii tăi. Ca una ce
ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi
cântăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Iar în această
zi de sărbătoare, Biserica îi cântă: „Cu adevărat tu eşti izvor de
apă vie, Stăpână! Că bolile cele cumplite ale sufletelor şi ale
trupurilor le speli numai cu atingerea ta, ceea ce ai izvorât pe
Hristos, apa de mântuire”.
Iubiţii mei,
Să nu ne descurajeze uscăciunea care
cuprinde astăzi lumea păcătoasă, că Maica Domnului răspândeşte
pretutindeni roua iubirii sale materne. Dacă ura însângerează
străzile noastre, dacă păcatul îngheaţă inimile multora, iar lumea
se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, să privim spre Domnul Înviat
şi spre Maica Învierii.
Poetul Ioan Alexandru spune: „Maica şi
Pruncul sunt de ajuns/Acest pământ în veci să fie uns”. Această
ungere cerească am primit-o toţi care ne-am adunat astăzi în acest
locaş de închinare, luând parte la sărbătoarea Izvorului
Tămăduirii. Am adus la picioarele Preacuratei toate nevoile,
durerile şi lacrimile noastre. Maica Domnului, care este bucuria
celor necăjiţi, cu siguranţă ne-a auzit şi va mijloci pentru noi
înaintea Altarului ceresc.
De aceea, îi mulţumim pentru ocrotirea ei
şi-i zicem: „Bucură-te, Stăpână, ceea ce eşti Izvorul apei vieţii
cel nesecat!”. Amin.
Sursa: Doxologia
