Evanghelia
Matei 2,
1-12
Atunci când S-a născut Iisus în Betleemul Iudeei,
în zilele regelui Irod, iată magii de la Răsărit au venit în
Ierusalim, întrebând: Unde este împăratul Iudeilor, Cel ce S-a
născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne
închinăm Lui. Însă regele Irod, auzind, s-a tulburat, şi tot
Ierusalimul împreună cu el. Şi, adunând pe toţi arhiereii şi
cărturarii poporului, căuta să afle de la ei unde era să Se nască
Hristos. Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeei, că aşa este scris de
prorocul: «Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum
cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi
Conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel». Atunci Irod,
chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a
arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi
cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla,
vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă Închin Lui. Iar ei,
ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în
răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra,
unde era Pruncul. Şi, văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie
foarte mare. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu
Maria, Mama Sa, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; apoi,
deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi
smirnă. Dar, luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la
Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
Sfântul Nicolae Velimirovici
- Predică la Nașterea
Domnului
Cel care, în ascultare şi smerenie, se apropie de
Domnul Iisus Hristos nu va mai dori niciodată să se despartă de El.
Prima încercare pentru un ostaş din oastea lui Hristos este
lucrarea în ascultare şi smerenie.
Lumea cea nouă, zidirea cea nouă, omul cel nou:
toate au început cu ascultare şi smerenie. Lumea cea veche a călcat
peste ascultarea de Dumnezeu şi peste smerenia faţă de El şi prin
aceasta a stricat podul care lega pământul de cer. Materialele
duhovniceşti pentru reconstruirea acestui pod sunt, înainte de
toate, ascultarea şi smerenia.
Cât timp Adam era bogat în ascultare şi smerenie,
nu era cu putinţă să faci deosebirea între duhul său şi Duhul lui
Dumnezeu, între voia şi gândurile sale şi cele ale lui Dumnezeu. El
simţea, dorea şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre
Dumnezeu. Aşa cum îngerii lui Dumnezeu se aflau pururea înaintea
lui Dumnezeu, tot aşa era şi Adam într-o apropiere directă şi din
această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al
iubirii. El nu avea nevoie să aprindă o lumânare, vieţuind chiar în
Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu ar fi dat
lumină în lumina acelui Soare.
Dar atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a
pierdut smerenia – şi acestea două se câştigă sau se pierd
întotdeauna împreună – atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu
s-a rupt, podul s-a prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime
înfricoşătoare, nemişcată, în care el singur a trebuit să se
lumineze, cu propria sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse
Dumnezeu atunci când dreptatea Lui l-a scos din
Rai.
Atunci el a început să facă o deosebire între el
şi Dumnezeu, între voia lui şi voia lui Dumnezeu, simţămintele lui
şi cele ale lui Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să
vadă o deosebire, dar nu a mai fost în stare, decât numai uneori,
în clipele de iluminare, să-şi dea seama de asemănarea sa cu
Dumnezeu.
Doamne, în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se
află din pricina neascultării şi a mândriei, cel care a fost făcut
la început după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi! Spune Filaret
al Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică:
„În omul care se afla în starea fără de păcat chipul lui Dumnezeu
era izvorul binecuvântării; în omul căzut, era numai nădejdea
binecuvântării”. Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam, toate
mlădiţe mici din tulpina cedrului căzut care se ridicase odinioară
măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai; mlădiţe mici
zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice, care
crescuse ca un zid între el şi Izvorul iubirii fără de
moarte.
Vedeţi numai cum, într-o singură clipă,
neascultarea şi mândria strămoşului omului schimbă pe dată întreaga
zidire din jurul său şi el se înconjoară de o oştire de
neascultători şi mândri!
Pe când Adam era ascultător şi smerit înaintea
Ziditorului său, totul în jurul său respira ascultare şi smerenie.
Dar ce schimbare a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii
lui Adam, el a fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla
neascultătoarea Eva. Se afla mai marele care răspândea neascultarea
şi mândria, duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură –
neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie.
Fructul, care se topise până atunci cu dulceaţă în
gura omului, a început să-i surâdă cu amărăciune. Iarba, care se
înfăşurase în jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l
înţepe ca acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma
lui să o respire pentru Domnul, au început să se sufoce cu
buruienile, ca să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice,
care s-au gudurat mai înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început
să sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie.
Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai bogată
dintre toate făpturile s-a simţit ca fiind cea mai săracă.
Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum umilit,
însingurat şi gol: atât de gol, că a fost silit să ia din natură
învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea trupească, cât şi
cea sufletească. A început să ia piei de la animale şi frunze de
copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru sufletul său a început să
ia de la toate făpturile – de la făpturi! – cunoştinţe şi
îndemânări. Cel care la început băuse din Izvorul îmbelşugat al
vieţii era acum silit să umble cu animalele, să se plece în noroi
ca să bea din adâncitură pentru a-şi potoli setea trupească şi
sufletească.
Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi
smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea
şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie;
Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie;
craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare,
vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni
ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul
este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este
smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său,
în chip desăvărşit şi este smerit înaintea Lui.
Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă
şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care
nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi
cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia
cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de
alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi
simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi
smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu
simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi
pentru dreptul Iosif şi pentru Apostoli şi
Evanghelişti.
Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu
care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria
mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce
amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de
exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de
faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată
ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui
Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a
descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el,
era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple
de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: „Iar naşterea lui
Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să
fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul
Sfânt...”. Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse genealogia
Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a Dreptului Iosif, de la
tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie,
evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip firesc,
aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii
muritori.
Apoi el începe îndată să vorbească despre naşterea
Domnului şi zice: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost...”,
ca şi cum, cu acest „iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi
minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul
naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui
Iosif.
Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii
lumii, această logodnă era văzută ca o introducere în viaţa unui
cuplu căsătorit; dar în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi
lucru. Cerută cu lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost
făgăduită lui Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre
ea, aceasta a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii
ei, după cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din
Ierusalim. Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi
petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana,
fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi
aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să
vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie.
Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în
Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire
la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună
lucrători cu aceştia şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât de
mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre cele mai
crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii acestei
lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar fi
desluşit tuturor.
Sfântul Ignatie spune că Fecioara ar fi fost
logodită „ca naşterea Lui să fie tăinuită în faţa diavolului; ca
diavolul să creadă că El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu
dintr-o fecioară”. Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui
Ieronim şi în adoua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al
Neocezareei.
„Fără să fi fost ei înainte împreună...”. Aceste
cuvinte nu înseamnă că după aceea cei doi au fost împreună ca
bărbat şi femeie, ori că aceasta a fost în mintea Evanghelistului.
În acest caz, Evanghelistul este interesat doar de naşterea
Domnului Iisus şi nimic altceva şi el scrie cuvintele de mai sus
pentru a arăta că naşterea Lui a avut loc fără să fi fost ei
împreună ca bărbat şi femeie
De aceea înţelegeţi cuvintele înţelepte ale
Evanghelistului ca şi cum el ar fi scris: „şi fără să fi fost ei
înainte împreună s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”.
Numai de la Duhul Sfânt putea fi zămislit Cel care, în mijlocul
împărăţiei întunericului şi răului, urma să afle Împărăţia Duhului
luminii şi dragostei. Cum ar fi fost cu putinţă să-Şi îndeplinească
menirea Dumnezeiască pe pământ, dacă El ar fi venit pe pământ prin
toate căile pământeşti obişnuite, împiedicat de păcat ca ei şi
simţind duhoarea urâcioasă a stricăciunii care aduce moartea, aşa
cum se întâmplă cu toţi? În cazul acesta, vinul nou ar fi avut
mirosul burdufurilor vechi de vin şi Cel care venise să mântuiască
lumea ar fi avut nevoie de mântuire. Lumea s-ar putea mântui numai
printr-o minune a lui Dumnezeu; aceasta era credinţa tuturor
oamenilor de pe pământ. Şi atunci când se lucrează minunea lui
Dumnezeu, ea nu trebuie pusă la îndoială, ci primită şi trebuie
căutat în ea leac şi mântuire.
Cum a răspuns Iosif când a aflat despre sarcina
Fecioarei Maria? „Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o
vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Vedem că el a fost în
ascultare de legea lui Dumnezeu. El a împlinit voia lui Dumnezeu
căci până atunci aceasta fusese revelată iudeilor. Şi el a fost
smerit înaintea lui Dumnezeu. „Nu te face drept”, atenţionează
înţeleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte: nu sili la prea
multă dreptate pe cei care păcătuiesc. Ci, caută să simţi
slăbiciunea ta şi propriile tale păcate şi sârguieşte-te cu
milostivire să uşurezi judecarea păcătoşilor. Insuflat cu acest
duh, Iosif nu a vrut să o vădească pe Fecioara Maria spre judecată
pentru presupusul păcat: „şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase
în ascuns”. Acest plan al său ne arată ce fel de om era Iosif, chip
de dreptate şi milostivire desăvârşită, cum putea să ne arate
vechea Lege. La el totul era simplu şi lămurit, aşa cum putea fi în
sufletul unui om cu frică de Dumnezeu.
Dreptul Iosif aflase doar o cale potrivită când a
venit cerul în planul său cu o poruncă neaşteptată: „Şi cugetând el
acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: Iosife,
fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a
zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Îngerul Domnului, care
mai înainte vestise Preacuratei Fecioare venirea în lume a
Dumnezeului Om, vine acum să lumineze calea înaintea Lui şi să o
bătătorească sub picioarele Lui. Îndoiala lui Iosif era o piedică
în calea Lui – o piedică foarte grea şi primejdioasă care trebuia
îndepărtată. Pentru a arăta cât de lesne le este puterilor cereşti
să facă lucruri care sunt cu neputinţă pentru oameni, îngerul nu
i-a apărut lui Iosif într-o viziune, ci într-un vis. Cu aceste
cuvinte către Iosif fiul lui David, îngerul a vrut să-l
răsplătească şi să-l atenţioneze în acelaşi timp. Ca urmaş al
Împăratului David: „tu trebuie să te veseleşti de această taină
sfântă şi să o înţelegi mai bine decât alţii”.
Dar cum este aceasta că îngerul se referă la
Fecioară ca logodnica lui: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica
ta”? La fel a spus Domnul de pe Cruce mamei Sale: „Femeie, iată
fiul tău!” şi către ucenicul Său: „Iată mama ta!” (Ioan 19:26-27).
Cu adevărat, cerul se lipseşte de cuvinte şi nu spune nimic de
prisos. Dacă nu ar fi fost necesar să se spună aceasta, de ce a
spus-o îngerul? Dacă numind-o pe Maria logodnica lui Iosif este
pentru unii necredincioşi un motiv de poticneală, aceasta este
tocmai ocrotirea curăţiei împotriva puterilor necurate. Întrucât
cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de către oameni, ci
de către toate lumile, atât bune, cât şi rele. Cel care doreşte să
pătrundă în inima tuturor tainelor lui Dumnezeu, trebuie de
asemenea să primească planurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile
cele văzute şi nevăzute.
„Că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul
Sfânt”.Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Nu te
uita la fire, nici să nu te înfricoşeze legea. Aceasta este
lucrarea Celui care este mai mare decât firea şi mai puternic decât
legea, fără de care firea ar fi lipsită de viaţă şi nici nu ar avea
tăria legii.
Din ceea ce i-a spus îngerul lui Iosif, se vede
lămurit faptul că Fecioara Maria nu-i spusese nimic despre
întâlnirea ei de mai înainte cu marele Arhanghel, cum este la fel
de lămurit faptul că acum, când Iosif avea de gând să o izgonească,
ea nu s-a apărat în nici un chip. Vestea îngerului, la fel cu toate
tainele cereşti care i-au fost dezvăluite treptat, ea le păstra
„punându-le... în inima sa”(Luca 2:19; cf.
2:51).
În credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu, ea nu
s-a dat înapoi de la nici o umilire faţă de oameni. „Dacă
îndurările mele sunt plăcute lui Dumnezeu, de ce nu le-aş îndura?”,
au spus mai târziu mucenicii creştini. Vieţuind în rugăciune
necurmată şi cugetând la Dumnezeu, Precurata putea spune şi ea:
„Dacă umilirea mea este bine plăcută lui Dumnezeu, de ce nu aş
îndura-o? numai să fiu dreaptă înaintea lui Dumnezeu, cine cunoaşte
inima şi lumea poate face ce vrea cu mine”. Ea ştia bine că oamenii
nu-i puteau face nimic dacă Dumnezeu nu îngăduia. Ce smerenie
aleasă este aceasta înaintea Dumnezeului celui viu şi ce dragoste
minunată faţă de voia Lui! Şi mai mult – ce duh viteaz se vede în
această fecioară aleasă: „Cine este omul cel ce se teme de Domnul”
(Psalm 24/25:13).
Pe când cei păcătoşi din zilele noastre ca şi în
toate vremurile aduc mărturisitori mincinoşi ca să mărturisească
pentru ei, Fecioara Maria, care nu a avut bărbat care să
mărturisească pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea
nu s-a apărat; nu s-a tulburat, ci a rămas liniştită – şi a
aşteptat ca Dumnezeu, la vremea Lui cea bună să o lămurească. Şi
Dumnezeu S-a grăbit să lămurească alegerea Lui. Acelaşi înger care
îi descoperise marea taină a zămislirii ei s-a grăbit să vorbească
acum în locul Fecioarei celei tăcute. Apoi i-a tălmăcit lui Iosif
ceea ce deja se întâmplase şi îngerul a mers mai departe şi i-a
spus ceea ce urma să fie:
„Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus
căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”. Hrisostom spune:
„El nu spune: ea îţi va naşte fiu, ci pur şi simplu va naşte,
pentru că ea nu naşte numai pentru el, ci pentru lumea întreagă”.
Îngerul i-a spus lui Iosif să se poarte cu Noul-Născut ca şi cum ar
fi tatăl Lui adevărat şi de aceea el spune: „şi vei chema numele
Lui Iisus”, care înseamnă „Mântuitor” şi de aceea următoarea
vorbire începe cu Ccăci”, însemnând: Îl vei numi „Mântuitor”, „căci
El va mântui poporul Său de păcatele lor”.
Arhanghelul este vestitorul curat al lui Dumnezeu.
El vorbeşte ceea ce află de la Dumnezeu; el vede adevărul în
Dumnezeu. Pentru el, firea, cu toate legile ei, este ca şi cum nu
ar exista. El cunoaşte numai Atotputernicia Dumnezeului Celui viu,
aşa cum şi Adam o cunoştea odinioară.
Spunând: „El va mântui poporul Său de păcatele
lor”, Arhanghelul a prevestit cele mai mari lucrări ale lui
Hristos. Hristos urma să vină şi să mântuie oamenii, nu de vreun
rău din afară, ci de cel mai mare rău, de păcat, care este pricina
tuturor relelor din lume. El trebuie să mântuiască pomul omenirii
nu de o mulţime de omizi care tăbărăsc asupra lui într-un an, ci de
viermele de la rădăcină, de la care se ofileşte copacul întreg. El
nu vine ca să mântuiască omul de oameni, ori de popoare, ci ca să
mântuiască toţi oamenii şi toate popoarele de Satan, semănătorul şi
stăpânul păcatului. El nu vine ca fraţii Macabei, ori Baraba, ori
Bar-Kohba, pentru a stârni răzvrătire împotriva romanilor, care
năvăliseră ca o mulţime de omizi asupra poporului iudeu ca să-l
pustiască, ci ca un doctor fără de moarte şi al lumii întregi,
înaintea venirii căruia israelitenii şi romanii, grecii şi
egiptenii şi toate popoarele de pe pământ, bolnavi şi mai mult
decât bolnavi, se slăbănogeau datorită unuia şi aceluiaşi microb -
păcatul.
Hristos urma mai târziu să împlinească desâvârşit
prevestirea Arhanghelului. „Iertate îţi sunt păcatele”a fost
rostirea biruitoare peste întreaga Sa preoţime pământească din
rândul oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atât numirea bolii, cât
şi leacul izbăvitor. (...). Iosif a fost cel dintâi muritor din
Noua Zidire, care a fost vrednic să cunoască scopul adevărat al
venirii Răscumpărătorului şi esenţa adevărată a preoţiei
Lui.
Ceea ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif până acum
este îndeajuns pentru acesta, care asculta de această poruncă nouă
şi directă de la Dumnezeu, pentru a pune capăt gândurilor şi
planului său de a o alunga pe Maria. Cerul porunceşte - Iosif
ascultă. Dar nu este calea obişnuită a cerului de a porunci
oamenilor fără chemarea de a înţelege şi a răspunde liber. Voia lui
Dumnezeu a fost dintru început ca omul să fie liber în lucrările
sale.
În libertate, în alegerea liberă a omului, se
sălăşluieşte toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate,
omul ar fi doar un lucru nefiresc, înrobit al zidirii lui Dumnezeu,
stăpânit şi pus în mişcare doar de către voia şi puterea Lui. În
natură se află multe lucruri de acest fel făcute de Dumnezeu, dar
El a sortit omului un loc aparte, dându-i libertatea de a hotărî
pentru Dumnezeu sau împotriva Lui, pentru viaţă ori pentru moarte.
O sălăşluire plină de cinste şi în acelaşi timp de primejdie. De
aceea porunca pe care Dumnezeu o dă lui Adam nu este deloc simplă:
„Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci”şi Dumnezeu adaugă îndată: „căci,
în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”(Facerea
2:16-17). În această ultimă parte a poruncii, Dumnezeu dă omului
mintea pentru a înţelege şi o pricină pentru voia lui, ca să nu
mănânce din pomul oprit – „căci, în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreşit”.
Îngerul face acum la fel ca şi Iosif. Primind
porunca de a o lua pe Maria şi de a nu o alunga şi aflând el că
rodul pântecelui ei feciorelnic era de la Duhul Sfânt, Arhanghelul
îi aminteşte lui Iosif de proorocirea desluşită a marelui prooroc:
„Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema
numele lui Emanuel”(Isaia 7:14) şi Matei adaugă această lămurire
mai limpede: „care se tâlcuieşte: cu noi este
Dumnezeu”.
Ceea ce s-a spus deja: „şi vei chema numele lui
Iisus”nu se împotriveşte cu ceea ce se spune aici: „şi vor chema
numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu”. În
primul caz lui Iosif i se spune să dea numele Lui Iisus (Mântuitor)
şi în cel de-al doilea caz se lămureşte faptul că pruncul se va
numi de către popoare şi neamuri Emanuel („cu noi este Dumnezeu”).
Atât un nume cât şi celălalt, fiecare în felul său, vădeşte
scopului pentru care Hristos vine în lume şi rostului Său în
această venire. El va veni ca să ierte păcatele, să-i miluiască pe
oameni şi să-i mântuiască de păcat şi astfel se va numi Mântuitor -
Iisus.
„Cine poate să ierte păcatele fără numai unul
Dumnezeu?”(Marcu 2:7). Nimeni în lume; nimeni în cer, nici pe
pământ nu are dreptul să ierte păcatele şi să mântuiască de păcat
decât numai Dumnezeu Însuşi, deoarece păcatul este viermele din
inima bolii acestei lumi. Nimeni nu cunoaşte grozăvia nemărginită a
păcatului mai mult ca Dumnezeu, care este fără de păcat; şi nimeni
nu poate scoate afară viermele păcatului decât numai
Dumnezeu.
Astfel, aşa a iertat Iisus păcatul şi astfel i-a
făcut pe oameni întregi. El este Dumnezeu în mijlocul oamenilor.
Dacă cineva ar rândui numele în ordine firească, numele „Emauel” ar
veni înaintea numelui „Iisus”. Pentru ca Nou-Născutul să poată
împlini lucrarea de mântuire, El trebuie să fie Emanuel – să vină
ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste nume au
acelaşi sens: Emanuel este Mântuitorul şi Mântuitorul este
Emanuel.
În orice caz, un lucru este mai lămurit decât
toate celalate din lume şi anume că nu există nici un fel de
mântuire în lumea aceasta dacă Dumnezeu nu vine în această lume şi
că nu există nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii dacă
Dumnezeu nu este cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis
frumos, ci cu noi aşa cum suntem noi - cu un suflet aşa cum avem
noi, un trup aşa cum avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi în
cele din urmă, în aceea că suntem noi cei mai deosebiţi de Dumnezeu
- în moarte aşa ca noi.
De aceea, fiecare credinţă care arată că Dumnezeu
nu a venit în trup şi că El nu poate să vină în trup este
neadevărată, întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă ca o mamă
vitregă şi nu ca o mamă. Îl prezintă ca fiind slab, deoarece Îl
ţine întotdeauna în spatele celei mai mari lupte – lupta cu Satan,
păcatul şi moartea.
Satan trebuie să fie legat; prima creştere a
păcatului trebuie smulsă din sufletul omului; limba şarpelui morţii
trebuie să fie zdrobită – trebuie să se facă o lucrare mai mare şi
mai grea decât aceea a lui Atlas purtând lumea pe umerii săi.
Dumnezeul nostru a purtat această luptă şi a dus-o
biruitor.
Oamenilor de alte credinţe le este teamă, chiar şi
în gândurile lor, să permită zeilor lor o asemenea luptă, în care
împotrivitorii lor ar putea ieşi biruitori. Ce fel de mamă ar fi
aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul
ei, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi
cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de
fiare sălbatice? O Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea! Cum
ai putea să fii Tu Ziditorul Milostiv al lumii şi să nu Te cobori
peste noi în milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o
depărtate înnegurată şi neîndurerată, să fi privit către ticăloşia
noastră şi să nu ne fi răcorit pe noi în focul nostru şi nici să ne
fi aşezat în adăpostul în care suntem atacaţi de fiare
sălbatice?
Cu adevărat, Tu ai coborât printre noi şi Te-ai
smerit chiar mai jos decât o cere oricare fel de dragoste
pământească. Tu Te-ai născut în trup, pentru a trăi şi a mântui pe
cei care se află în trup; Tu ai băut din paharul suferinţei tuturor
făpturilor Tale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei
amare, ci numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu eşti Mântuitorul
nostru, pentru că Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit
Dumnezeu printre noi pentru că Ţie Ţi-a stat în putinţă să fii
Mântuitorul nostru. Slavă Ţie, O Iisuse Emanuel al
nostru!
* * * * * * *
Să ne întoarcem la Iosif: cu frică şi cu cutremur
el a văzut tot mai desluşit că se ţesea în jurul lui o ţesătură mai
pătrunzătoare decât lumina soarelui şi mai atotcuprinzătoare decât
aerul; o ţesătură a cărei pânză este Atotputernicul şi îngerii şi
întreaga zidire sunt firele de mătase.
Au căzut sorţii omului ca să slujească drept
unealtă a lui Dumnezeu în mijlocul acestei ţesături a Noii Zidiri.
În acelaşi timp omul nu este conştient că Dumnezeu lucrează prin
el, omul este slab şi neputincios, şovăielnic şi cu băgare de
seamă. Dar atunci când un om simte că Dumnezeu l-a luat în mâinile
Sale, aşa cum fierarul ia fierul ca să facă o potcoavă, el se simte
în acelaşi timp şi puternic şi smerit, hotărât în lucrările sale şi
sprijinit de către Dumnezeul lui.
Când Iosif s-a trezit din somn, el a făcut precum
i-a poruncit lui îngerul şi a luat-o pe Fecioara Maria din nou la
el şi nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel
Unul-Născut şi a chemat numele Lui Iisus.
Atunci când citim Evangheliile, trebuie să intrăm
în mintea evaghelistului şi să nu aşezăm mintea noastră în
Evanghelie. Evanghelistul însuşi se minunează când vorbeşte despre
minunea naşterii Mântuitorului. Întâia lui lucrare este de a arăta
că această naştere s-a săvârşit în chip minunat. Ceea ce întăreşte
Evanghelistul Matei în Evanghelia de astăzi este deja cea de-a
patra dovadă. Mai întâi el spune că Fecioara Maria era numai
logodită cu Iosif; în al doilea rând, că ea s-a aflat însărcinatăde
la Duhul Sfânt; în al treilea, că îngerul, într-un vis, a arătat că
rodul pântecelui ei era minunat şi nepătruns şi în al patrulea
rând, vedem aici că îngerul repetă acum acelaşi gând şi spune că
Iosif nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel
Unul-născut.
De aceea, este limpede ca lumina zilei faptul că
evanghelistul nu se gândeşte să spună că, după această naştere,
Iosif a avut relaţii trupeşti cu Maria. Ceea ce nu s-a petrecut
până a dat naştere Fiului ei, nu s-a întâmplat nici după aceea,
când ea Îl născuse pe El. Dacă spunem despre cineva că, în timpul
slujirii Liturghiei în biserică, acesta nu a fost deloc atent la
cuvintele preotului, nu vrem să spunem că, îndată ce slujba s-a
terminat, omul a fost atent la cuvintele preotului. Sau, când
spunem că un păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem că el
se opreşte din cântat când oile se opresc din păscut. Teofilact
spune: „După cum s-a spus la vremea Potopului că nu s-a întors
corbul pe corabie până ce a secat apa pe pământ, acesta în mod
firesc nu s-a întors nici după aceea, sau cum a spus Hristos: Eu
întotdeauna sunt cu voi, chiar până la sfârşitul lumii, nu înseamnă
că El nu va fi după aceea!”. De aceea cuvântul „întâiul-născut” se
foloseşte numai pentru Domnul Iisus (Psalm 88/89:28; cf. II Samuel
7:12-16; Evrei 1:5-6; Romani 8:29), care este primul dintre toţi
regii şi întâi născut între mulţi fraţiRomani 8:29), care înseamnă
între toţi bărbaţii mântuiţi şi primiţi ca fii ai
Săi.
Dacă cuvântul „întâi născut” ar fi scris cu litere
mari, ca un titlu special, nu ar mai fi nici o îndoială asupra
sensului său. Sau, dacă s-ar pune o virgulă înainte de cuvântul
„întâiul născut”, nu ar fi nici o îndoială sau neînţelegere. Iată
cum trebuie să se citească: ca şi cum „Întâiul născut” ar fi un
titlu, cu o virgulă înaintea lui: „şi a dat naştere Fiului ei,
întâiul născut”.Domnul Iisus este Întâiul născut ca un Ziditor al
Noii Împărăţii, ca Noul Adam.
Se spune despre Sfântul Amon, a cărui sărbătoare
este la 4 octombrie, că a petrecut optsprezece ani căsătorit fără
să fi avut legături trupeşti cu femeia lui. Sfânta Mare Muceniţă
Anastasia (22 decembrie) a petrecut şi ea un număr de ani
căsătorită cu Pubius, senator roman, fără să-şi împlinească
căsătoria. Dăm aici doar două exemple dintre altele
mii.
Prin cea mai curată feciorie a ei, înainte, în
timpul şi după naştere, Fecioara Maria a îndreptat mii de fecioare
şi tineri spre o viaţă a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii.
Gândindu-se la fecioria ei, multe femei căsătorite şi-au desfăcut
căsătoria dăruindu-se curăţiei fecioreşti. Privind la ea, mulţi
care au dus o viaţă cu totul desfrânată, s-au lepădat de
desfrânare, curăţindu-şi sufletele murdare cu lacrimi şi
rugăciune.
Cum, atunci, s-ar putea închipui că Preacurata
Fecioară, stâlpul şi insuflarea curăţiei şi fecioriei creştine de-a
lungul veacurilor, se afla pe o treaptă a fecioriei mai joasă decât
aceea a fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva şi toate
celelalte fără de număr? Sau, cum ne-am putea închipui că, cea care
L-a născut în trup pe Domnul ei cel fără de patimă, ar fi putut
cunoaşte vreodată umbra patimii trupeşti? Cea care L-a purtat şi a
dat naştere lui Dumnezeu a fost fecioară nu numai în trup, ci şi în
duh, aşa cum spune Sfântul Ambrozie. Şi Hrisostom compară Duhul
Sfânt cu o albină zicând: „Aşa cum o albină nu va intra într-un vas
urât mirositor, tot la fel nici Duhul Sfânt nu va intra într-un
suflet necurat”.
Să nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar
trebui să vorbim mai puţin şi să ne minunăm mai mult. Acolo unde se
sălăşluieşte ascultarea şi smerenia faţă de Dumnezeu, acolo este
curăţie.
Domnul vindecă pe slujitorii Săi ascultători şi
smeriţi de toată patima pământească şi de poftă. Să ne curăţim
conştiinţele, sufletele, inimile şi minţile, ca să ne învrednicim
de puterea binecuvântată a Sfântului Duh; ca pământul să nu-şi mai
semene sămânţa în adâncul nostru, pentru ca Sfântul Duh să înceapă
în noi o viaţă nouă şi un om nou, ca cea a Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Slavă şi laudă să-I înălţăm
Lui, împreună cu tatăl şi cu Sfântul Duh - Treimea cea de o Fiinţă
şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Sursa: Doxologia
