Evanghelia
Matei 17,
1-9
În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe
Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte
înalt, în singurătate. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor aşa
încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră
albe ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind
împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus:
Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei
colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea
el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un glas din
nor a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe
Acesta să-L ascultaţi. Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la
pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar apropiindu-se Iisus, s-a
atins de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Atunci,
ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe
Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din munte, Iisus le-a
poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce aţi văzut, până nu
se va scula din morţi Fiul Omului.
Sfântul Teofan
Zăvorâtul– Slava la care suntem
chemaţi
Prin schimbarea Sa la faţă, Domnul arată la ce
slavă ridică El în sine firea omenească.
Schimbarea la faţă a omului lăuntric este însă cu
neputinţă fără harul dumnezeiesc, care se dă prin Sfintele
Taine
“Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem
datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi
înţelesului ei. Nu pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin
Schimbarea la Faţă, slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel
slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El
în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava
Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos.
El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!”
Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, asa
sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom
arăta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după
învierea tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când
vom fi vrednici de aceasta.
Acum se pune întrebarea: cum să ne facem vrednici
de asta?! Trebuie să ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă,
ca în cea viitoare să primim slava în care a arătat Domnul
omenitatea Sa când S-a schimbat la faţă.
Iată spre ce trebuie, prin urmare, să se îndrepte
toată grija noastră: să ne zidim după omul lăuntric (Rom. 7, 22),
schimbându-ne la faţă în el din slavă în slavă de la Domnul Duhului
(II Cor. 3, 18).
După cum ştiţi, este în noi un om lăuntric, omul
cel tainic al inimii. Aţi ascultat, bineînţeles, cum le grăieşte
Apostolul Petru femeilor:
Podoaba voastră să nu fie cea din afară —
împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe,
ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a
duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui
Dumnezeu (I Petr. 3, 3-4).
Sau, cum zice altundeva Apostolul
Pavel:
„Mă rog să vă întăriţi în omul lăuntric prin Duhul
lui Dumnezeu” (v. Efes. 3, 16).
Tocmai pe acest om lăuntric îl vom înălţa din
slavă în slavă.
„Eu lumină am venit în lume”, zice Domnul. Lumina
aceasta este lumina adevărului* adusă de El pe pământ, lumina
cunoaşterii dumnezeieşti. S-a întunecat mintea noastră si s-a făcut
beznă. Vine Domnul si o luminează. Când în locul adevărului intră
în minte minciuna, ea se întunecă, iar când adevărul se întoarce în
ea, se luminează si intră în slava sa. Slava mintii este
cunoaşterea adevărului. Cu cât îsi însuşeşte ea mai mult adevărul,
cu atât urcă mai mult din slavă în slavă. Vreţi să înălţaţi mintea
voastră în slava Schimbării la Faţă? Umpleţi-o cu adevărul, pe care
l-a adus Domnul pe pământ. Ştiţi în ce constă acest adevăr. Ni-l
lămureşte Simbolul de credinţă si ni-l tâlcuieste Catehismul. El
mărturiseşte că Dumnezeu există, si că El este întreit în Persoane
– Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi
nedespărţită; că Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul Său, că
poartă grijă de ea şi de fiecare făptură din ea, şi cu atât mai
mult de om; că în afara lumii acesteia văzute este şi o altă lume,
nevăzută, a duhurilor netrupeşti, din care o parte a căzut şi luptă
împotriva lui Dumnezeu cu înverşunare; că am fost făcuţi pentru
fericire, însă, din insuflarea duhului răutăţii călcând porunca, am
căzut în protopărinţi şi răbdăm necazuri potrivit dreptei judecăţi
a lui Dumnezeu; că Dumnezeu a arătat faţă de noi o nemărginită
milostivire, binevoind ca Dumnezeu-Fiul să Se întrupeze şi să
pătimească pentru noi, că Acest Domn, îndreptăţindu-ne pe noi prin
moartea pe cruce, a deschis intrare la noi darurilor îmbelşugate
ale Sfântului Duh; că Acest Duh, după înălţarea la cer a Domnului,
S-a revărsat asupra Sfinţilor Apostoli, iar prin ei şi asupra
întregii omeniri, a înfiinţat pe pământ Sfânta Biserică,
vindecătoarea, luminătoarea şi sfinţitoarea noastră; că cel care,
unindu-se cu Biserica aşa cum este unit un mădular cu trupul, umblă
în duhul ei, numai acela umblă în adevăr şi îşi pregăteşte
fericirea în veşnicie; că moartea desparte sufletul de trup, dar
acestea se vor uni din nou după înviere şi împreună fie vor fi
fericite, fie vor pătimi veşnic, potrivit felului în care a lucrat
omul pe pământ.
Iată adevăruri! Cine şi le însuşeşte unul după
altul, acela alungă minciună după minciună şi intră tot mai mult pe
tărâmul luminii. Iar atunci când mintea se umple de tot adevărul şi
se uneşte astfel cu el şi se pătrunde de el în aşa fel încât nu
numai că nu îngăduie nici un gând împotriva lui, ci, dimpotrivă,
supune lui şi verifică prin el orice gând al său şi tot efortul său
intelectual, omul alungă din sine tot întunericul şi se face pe
de-a-ntregul luminat şi purtător de lumină. Mintea lui este mintea
lui Hristos, potrivit apostolului (I Cor. 2,
16).
El se schimbă la faţă din omenesc în dumnezeiesc
şi, îmbrăcându-se în lumină din întunecat ce era, luminează în sine
însuşi şi îi luminează şi pe toţi cei dimprejur. Acesta este
singurul mijloc de înnoire prin duh a minţii noastre (v. Efes. 4,
23). Aşadar cu această înnoire a minţii să vă schimbaţi la faţă (v.
Rom. 12, 2), ştiind că toate celelalte învăţături, sunt potrivit
apostolului, sunt gâlcevi ale răilor grăitori în deşert, stricaţi
la minte, care înşeală şi se înşală (v. I Tim. 6, 5; II Tim. 3, 8;
Tit 1, 10).
Să mergem mai departe. Înţeleptul Solomon spune că
Dumnezeu l-a făcut pe om drept sau, aşa cum lămureşte Macarie cel
Mare, l-a împodobit cu toată virtutea: cu frica de Dumnezeu, cu
smerenia, cu blândeţea, cu înfrânarea, cu dragostea şi aşa mai
departe. Când omul a luat aminte la sfatul şarpelui, a primit în
sine sămânţa răutăţii egoiste, care, crescând, a dat naştere
spinilor patimilor, care au înăbuşit virtuţile. Fiecare virtute a
fost acoperită şi înăbuşită de patima potrivnică ei, şi omul a
devenit în loc de blând – nestăpânit, în loc de smerit – trufaş, în
loc de iubitor – urâtor şi invidios, în loc să fie iubitor de
împărtăşire a ajuns pretenţios şi interesat, şi aşa mai
departe.
Era luminat cu lumina dreptăţii şi a sfinţeniei,
şi a devenit întunecat cu răutatea şi patimile. A venit Domnul să
refacă frumuseţea noastră cea dintâi, şi iată ce porunceşte:
fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi
făcătorii de pace, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei
răbdători.
„Lepădaţi, zice, patimile, care vă necinstesc şi
vă întunecă, şi fericiţi veţi fi. Refaceţi în voi înşivă curăţia
obiceiurilor, întru care era fericit strămoşul Adam si sunt
fericiţi locuitorii cerului”.
Fiţi sfinţi, zice Domnul, precum Eu sunt sfânt (I
Petr. 1, 16). Şi aici nu este nimic de prisos şi exagerat, pentru
că noi suntem după chipul Celui ce ne-a zidit. Chipul acesta a fost
stricat prin cădere. El trebuie refăcut. Cum? La fel cum refac
pictorii tablourile stricate. Ei ghicesc formele părţilor, găsesc
culorile potrivite, aşa cum erau în original, şi refac astfel,
parte după parte, întreg tabloul, aşa cum era acesta la început.
Trebuie să refacem dispoziţiile cele bune, potrivnice patimilor.
Astfel, să stingem mânia şi să primim în noi blândeţea, să înăbuşim
egoismul şi să refacem dragostea, să alungăm invidia şi să ne
întărim în împărtăşirea de bucuria aproapelui, să încetăm a mai
osândi si să lăudăm, să nu ne mai însuşim cele necuvenite, ci să
dăm, şi aşa mai departe. Astfel, dezrădăcinând patimă după patimă
şi înrădăcinând virtute după virtute, ne vom întoarce la curăţia
dintâi; dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne vom îmbrăca în cel
nou, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi
întru cuvioşia adevărului (v. Efes. 4, 22, 24), ne vom îmbrăca în
Hristos, umblând întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6,
4).
Lumina adevărului şi curăţia sfinţeniei şi a
despătimirii sunt cele două laturi ale schimbării noastre la faţă
lăuntrice. Nu o putem împlini singuri nici pe una, nici pe
cealaltă. De aceea ni s-a făgăduit şi ni se dă harul
Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine. Scânteia lui este pusă prin
Sfântul Botez. Focul lui este hrănit toată viaţa prin Sfânta
Pocăinţă şi Împărtăşanie, iar de înteţit este înteţit prin
împărtăşirea de toate rânduielile rugătoare şi sfinţitoare ale
Bisericii, fiind de trebuinţă credinţa şi faptele cele bune. Atunci
când scânteia, căzând într-o materie care se aprinde cu uşurinţă,
este înteţită de către vânt, ea se preface grabnic în flacără. Şi
în noi, atunci când scânteia harului, pe care am primit-o la botez
şi este nutrită prin pocăinţă şi Împărtăşanie, este înteţită prin
ostenelile în cucernicie şi în bine, ea luminează nu numai
înlăuntrul nostru, ci şi în afară.
„Foc, zice Domnul, am venit să aprind pe pământ,
şi cât aş dori să se aprindă cât mai curând!”
Acest foc este focul harului Atotsfântului Duh,
Care S-a pogorât în chipul limbilor de foc şi aprinde foc
duhovnicesc în inimile celor ce Îl primesc. Voi ştiţi că aşa este.
Şi să aveţi râvnă pentru păstrarea şi înteţirea acestui foc. Când
în om este acest foc, nici o osteneală nu este grea şi totul se
face lesne. El aduce pace, curăţie şi putere, şi este acelaşi lucru
ca aripile la păsări. Cu aripile sale, pasărea se înalţă în văzduh,
iar în noi focul haric ne smulge de la cele pământeşti la cele de
Sus, şi nu numai cu gândul, ci şi cu lucrul ne înalţă la
desăvârşirea dumnezeiască. Focul, topind minereul impur, extrage
din el metalul nobil în stare pură: aşa şi focul Duhului curăţă
firea noastră, cea necurată. Mai mult: el se uneşte cu noi. Metalul
nobil, introdus în cupru, îi adaugă acestuia din urmă sunetul său,
foarte curat şi foarte plăcut: aşa şi harul, unindu-se cu duhul
nostru, îi împărtăşeşte curăţia sa cea dumnezeiască, atât
conştientizată lăuntric, cât si vădită în
afară.
Iată mijlocul de a ne schimba la faţă! Să ne
însuşim dogmele credinţei şi să hrănim cu ele mintea noastră; să
dezrădăcinăm patimile şi să înrădăcinăm dispoziţiile cele bune, iar
în primul rând să înteţim în noi harul prin mijloacele harice care
sunt cuprinse în Biserică. Aşa va vedea şi aşa se va schimba la
faţă omul nostru lăuntric, tainic. Acesta va fi Ioan al nostru –
haric, Iacov — drept, Petru – râvnitor în credinţă. Aşa se
împlinesc în noi legea şi prorocii – Moisi şi Ilie! Iar sfârşitul
care este? Acela despre care Ii vorbeau ei Domnului: a intra în
slavă după ce vom fi suferit şi pătimit în ostenelile de a plăcea
lui Dumnezeu, înainte de a-şi lua zborul în văzduh, fluturii cei
frumoşi sunt închişi în crisalide urâte la înfăţişare: si omul
nostru lăuntric, atunci când lucrează asa cum îi arată Dumnezeu, se
pârguieşte în pofida învelişului grosolan al trupului şi a
exteriorului lipsit de strălucire. Când va veni sorocul, el va
lepăda trupul cel gros, se va rupe din legăturile dinafară, în care
îl ţine curgerea vieţii acesteia, şi işi va lua zborul în Sus –
către Dumnezeu, în ceata îngerilor şi a sfinţilor, ca să petreacă
acolo de-a pururea, întru veselie şi bucurie, până la învierea cea
de obşte, când va începe deplina fericire fără
sfârşit.
Domnul să vă ajute să fiţi în aşa fel, încât
schimbându-vă la faţă aici să vă învredniciţi a intra în slava Lui
în veacul ce va să fie. Amin!”
(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura
Sophia, Bucuresti, 2009)
Sursa: Cuvantul Ortodox
