Sfinte, mântuitoare și înfricoșate,
numește Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a
răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare,
pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul
omenesc din robia păcatului; înfricoșate, pentru că nu poate fi
ceva mai cutremurător, mai înfricoșat decât ocara, rușinea și
batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și
Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte,
rugându-Se pentru călăii Săi. Însăși făptura neînsuflețită se
cutremură și se revoltă în fața acestei nemaipomenite
fărădelegi.
Cina cea de Taină din foișor este
totodată și Cina despărțirii: „De acum, să faceți acestea întru
pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decât oțet și fiere
și cu gustul lor va muri și nu Se va mai odihni decât în sabatul
cel mare al mormântului.
După Cină, Mântuitorul va fi coborât
cu ucenicii pe drumul roman care se vede și astăzi, spre Siluan, și
de aici pe Valea Chedronului au ajuns în Grădina Ghetsimani, unde
adesea mergea să Se roage.
În fața Sfântului Altar din Biserica
Mare, care se află în Grădina Măslinilor, se întinde o lespede
mare, colțuroasă, piatra pe care s-a rugat Domnul în această
noapte, cu lacrimi și sudori de sânge, și pe care omenirea nu va
înceta până la sfârșitul veacului s-o spele cu lacrimile căinței și
ale recunoștinței. Iar afară, lângă Biserică, mai sunt încă opt
măslini uriași, odrăsliți din tulpinile celor ce au fost martori ai
agoniei Domnului.
În primele veacuri, creștinii din
Ierusalim se adunau la foișorul Cinei, de unde mergeau, pe rând, la
toate locurile Sfin-telor Patimi. În fiecare loc se citeau
cuvintele Evangheliei respective și se retrăia înfricoșătoarea
dramă. Poporul ascultând, plângea și se tânguia, iar în Vinerea
Mare, când se citea Evanghelia de la Ghetsimani și Golgota,
strigătele și suspinul lor erau așa de mari, că se auzeau până la
zidurile orașului.
Până astăzi, la Ierusalim se urmează
această sfântă tradiție. Ceasurile de vineri dimineața se citesc în
biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat și condamnat
Domnul; dedesubt se află temnița celor osândiți și lespedea
găurită, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care
mulțimea de pelerini o spală cu lacrimi în aceste zile. Apoi, se
face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulițele pe care a purtat
Domnul Crucea osândei. A rămas ca mărturie, în piatra zidului, urma
mâinii Dom-nului, cu care S-a sprijinit, căzând sub povara
păcatelor noastre și pe care m-am învrednicit și eu, nemernicul, a
o săruta. Slujba se încheie la Golgota, locul
răstignirii.
La noi, slujba Sfintelor Patimi începe
joi seara, cu slujba celor douăsprezece Evanghelii, care ne aduce
aminte de rânduiala primelor veacuri creștine. Evangheliile alese
de la cei patru evangheliști se citesc încadrate de citiri și
cântări, care sunt introduceri și comentarii la textele ce se
citesc.
În chip firesc ele stăruie îndelung
asupra smereniei negrăite și pogorârii (kenozei) cele necuprinse de
minte, a Domnului. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină,
stat-a gol la judecată și a primit palme peste obraz, din mâinile
pe care le-a zidit” (Antifon 10). „Astăzi a fost spânzurat pe lemn,
Cel ce a spânzurat pământul pe ape; cu cunună de spini a fost
încununat Împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă este îmbrăcat
Cel ce îmbracă cerul cu nori...” (Antifon 15). „Fiecare mădular al
sfântului Trup a răbdat ocară pentru noi; Capul – spini, fața –
scuipări, obrazul – loviri cu palme, gura – gustarea oțetului cel
amestecat cu fiere, urechile – hulele cele păgânești, spatele –
biciuiri, și mâna – trestie, întinsorile a tot trupul pe cruce și
cuie, încheieturile și coasta – suliță” (la
Laude).
De aceea „toată făptura s-a schimbat
de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit;
soarele s-a întunecat și temeliile pământului s-au cutremurat,
toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai
răbdat de voie pentru noi, Doamne, slavă Ție”
(Stihoavna).
Dar mai fără de măsură s-a sfărâmat
inima Maicii Preacurate: „Văzând mielușeaua, Maria, pe Mielușelul
său tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, împreună și cu
alte femei, strigând așa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarăși
altă nuntă în Cana, și acolo Te grăbești acum, ca să le faci lor
vin din apă? Spune-mi un cuvânt, Cuvinte, și nu mă trecea cu
vederea tăcând!” (Icos).
Și iarăși: „Văzându-Te pe Tine,
Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fără prihană,
tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, și
suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-și obrazul,
se chinuia... ” (Stihoavna).
Legiuitorii lui Israel și poporul cel
necredincios s-au arătat mai împietriți decât pietrele și „au
pironit pe Cruce pe Cel ce le-a tăiat marea cu toiagul și i-a
povățuit în pustie; au adăpat cu fie-re pe Cel ce le-a plouat mană
în pustie de mâncare” (Antifon
6).
Însuși Domnul îi întreabă cu mâhnire
și nedumerire: „Poporul meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am
supărat? Pe orbii voștri i-am luminat, pe cei leproși i-am curățit,
pe cei morți i-am înviat! Poporul meu, ce am făcut vouă? Și cu ce
Mi-ați răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oțet;
în loc să Mă iubiți, pe Cruce M-ați pironit!” (Antifon, 12). Și
încheie: „Două lucruri rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut,
Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a părăsit și și-a săpat
luiși puț sfărâmat; pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava
l-a cerut și slobozit...”
(Laude).
De aceea, „de acum nu te voi mai
răbda; chema-voi neamurile și acelea Mă vor proslăvi” (Antifon
12).
Ascultând cele douăspreze Evanghelii
cu întristare și cutremurare, Biserica ne îndeamnă să urmăm
tâlharului cel drept și să strigăm cu credință: „Pomenește-ne
Mântuitorule, întru Împărăția Ta” . Și să aducem curate simțirile
noastre înaintea lui Hristos, ca să nu ne sugrumăm cu grijile
lumii, ca Iuda: să nu prăznuim Paștile noastre ca iudeii, ci
curățindu-ne de toată întinăciunea și curat să ne rugăm
Lui...
Contemplând încă această negrăită
smerenie a Mântuitorului, pe care El de bună voie a luat-o pentru
noi, întristarea Bisericii nu este deznădăjduită, ci plină de
nădejde și stăpână, copleșită de iubirea lui Dumnezeu pentru
noi.
În Sfânta și Marea Vineri, dimineața,
Liturghie nu se săvârșește, pentru că Însuși Mielul lui Dumnezeu
este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele S-a
luat de la noi (Mt. 9, 15).
Ceasurile Împărătești din nou ne pun
înainte necuprinsa coborâre și smerenie a Domnului, spaima și
cutremurul întregii făpturi. Crucea cea dătătoare de viață,
credința tâlharului, din care se impun câteva învățături de mare
însemnătate pentru mântuirea
noastră.
Nefericitul ucenic și vânzător va uimi
de-a pururi lumea. Biserica va osândi fără cruțare pe Iuda cel fără
de lege, care nu a vrut să înțeleagă nimic din toate minunile
Domnului și din toată dumnezeiasca învățătură pe care o auzise de
la Învățătorul, pe Care vânzându-L pe bani și-a agonisit spânzurare
și moarte veșnică.
„Din ce pricină, îl întreabă ea, te-ai
făcut vânzător Mântuitorului? Au doară te-a despărțit de ceata
Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară,
nu ți-a spălat și ție picioarele la Cină?” O, cât de absurdă și de
cât rău este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat
judecătorilor celor fără de lege pe Judecătorul Cel drept, și care
face pe ucenic să se lepede de Învățătorul și să se lipească de
diavolul, să cadă din lumină întru întunericul
morții.
Dimpotrivă, ridicarea tâlharului cel
răstignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nădejde. La
începutul săptămânii, când eram în așteptarea Mirelui, ne întristam
și ne temeam să nu rămânem afară din cămară, neavând haina de
nuntă: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte
nu am ca să intru într-însa...”. Acum, însă, Mirele a venit și cel
dintâi care a intrat în cămara de nuntă a fost tâlharul: „Astăzi
vei fi cu Mine în Rai!” Care a fost haina lui de nuntă, ce
îmbrăcăminte a avut, că s-a învrednicit de atâta dar? Strigătul de
încredere și smerenie către Dumnezeu Cel ascuns, cu Care împreună
pătimea chinurile răstignirii, credința și smerenia care au
îndreptat pe vameșul, acestea au deschis tâlharului
Raiul!
Dar faptul se cuvine privit și mai cu
luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales
își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință
față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției,
moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se
leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și
numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea
desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și
căința ei, iar tâlharul cel ucigaș, intră primul în Rai, prin
smerenie și credință.
Toate aceste răsturnări ne umplu de
cutremur și de nădejde totodată. Faptele noastre, deși trebuitoare
și de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar
fi fost, nu mai era nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar
lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă,
nevindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana
Lui noi toți ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască
măsura neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință
tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea:
„Pomenește-mă Doamne...” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu
Mine în rai!”.
Sursa:
Doxologia
