Evanghelia
Luca 6,
17-23
În vremea aceea a stat Iisus la loc şes, unde erau
mulţi dintre ucenicii Săi şi mulţime multă de popor din toată
Iudeea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi al Sidonului,
care veniseră să-L asculte şi să se tămăduiască de neputinţele lor.
Şi cei bântuţi de duhuri necurate se vindecau, şi tot poporul căuta
să se atingă de Dânsul, căci ieşea din Dânsul o putere, care
vindeca pe toţi. Atunci El, ridicându-şi ochii spre ucenicii Săi,
le-a zis: fericiţi sunteţi voi, cei săraci, căci a voastră este
împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi, care flămânziţi acum,
căci vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi cei care plângeţi acum, căci
veţi râde. Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii, şi când
vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori, şi vor lepăda numele
voastre ca un rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua
aceea şi săltaţi, căci iată, plata voastră multă este în
ceruri.
Sfântul Serafim Sobolev
- Smerenia însoţită de virtutea ascunsă este un
semn al dragostei desăvârşite pentru
Dumnezeu.
„Căutat-au spre rugăciunea celor smeriţi şi nu au
defăimat cererea lor” (Psalmul 101, 18). Iată cuvintele
Dumnezeiescului Psalmist, care s-au împlinit minunat în viaţa
Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, a cărui pomenire o
săvârşim astăzi, iubiţilor întru Hristos fiii mei.
Domnul ascultă întotdeauna mijlocirea lui în rugăciune
pentru noi şi niciodată nu o nesocoteşte, nici nu o dă la o parte.
Şi cum ar putea fi altfel, când Însuşi Domnul i-a dăruit, ca unui
ales deosebit al Său, această cutezanţă în rugăciune? În virtutea
acestei cutezanţe, Sfânta noastră Biserică, mai mult decât pe alţi
sfinţi, îl numeşte „plăcut şi făcător de minuni”. Prin aceste
numiri, Sfânta Biserică mărturiseşte că Sfântul Nicolae are un har
extraordinar prin cutezanţa rugăciunilor sale către Dumnezeu, ceea
ce Biserica exprimă, de altfel numindu-1 primul nostru apărător,
după Preacurata Fecioară Maria.
Ştim şi noi, iubiţii mei, cât de repede şi neabătut îşi
manifestă făcătorul de minuni Sfânt Nicolae acest har al său, ca
răspuns la rugăciunile credincioşilor adresate lui. De o mie şi
jumătate de ani, acest har al Sfântului Ierarh Nicolae se descoperă
fie ca osândire pentru fărădelegi, fie ca milostivire pentru
vindecarea noastră de diferite boli, sau pentru izbăvirea de orice
nenorociri şi năpaste. (...)
Sunt incomparabil mult mai multe manifestările darului
vindecător al Sfântului Ierarh Nicolae. Este imposibil să enumeri
aceste cazuri. Ele sunt tot atât de numeroase, precum stelele
cerului şi nisipul mării. Şi de fapt, cine dintre noi nu a simţit
în viaţă sa ajutorul rugăciunilor Sfântului Ierarh Nicolae? Cine
dintre noi a rămas neascultat de el, când îl chemam în rugăciunile
noastre, fiind bolnavi, sau supuşi unor necazuri, sau nenorociri
ale vieţii? Să i ne rugăm în continuare, cu nădejde nestrămutată şi
el niciodată nu ne va lăsa fără de mângâiere în necazurile
noastre.
Dar iată ce va trebui să ţinem minte, mai ales când ne
rugăm Sfântului Ierarh Nicolae. Marele har cu darurile lui minunate
el l-a câştigat prin smerenia sa. „Pentru aceasta ai câştigat cu
smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate”, se spune în troparul
acestui plăcut al lui Dumnezeu. Iar făcătorul de minuni Sfânt
Nicolae a avut cea mai mare şi înaltă smerenie.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu este mare
merit să ai o smerenie de început, adică să recunoşti păcatele
tale. Ar însemna să-ţi pierzi cu totul ruşinea, ca să nu ai
conştiinţa păcatelor tale. Ele sunt prea evidente. Dar va fi mare
meritul în ochii lui Dumnezeu, dacă toate faptele bune nu ni le vom
atribui nouă, ci lui Dumnezeu, Harului Lui Dumnezeiesc, dar în
acelaşi timp, ne vom strădui să o facem în taină. Aceasta este cea
mai înaltă şi desăvârşită formă de smerenie, deoarece este însoţită
de desăvârşita iubire pentru Dumnezeu: noi nu dorim ca slava
faptelor noastre bune să ne fie atribuite nouă, ci dorim în acest
caz un singur lucru: să trecem neobservaţi şi ca toată slava
faptelor noastre să nu fie nici într-un caz raportate la fiinţa
noastră, ci atribuite Unuia Singur, Dumnezeului nostru. În acest
fel vom îndeplini în fapt cuvintele Sfintei Scripturi: „Nu nouă,
Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă” (Psalmi 113,
9).
Prin această smerenie tainică vom plăcea tot mai mult
lui Dumnezeu, tot mai mult vom arăta iubirea noastră pentru El.
Iată de ce Domnul atât de mult a vorbit despre facerea tainică de
bine, în a Sa Predică de pe Munte: „Luaţi aminte - a spus El - ca
faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să
fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel
din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta,
cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de
oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când
faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca
milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns,
îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii
cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în
picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc
vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara
ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns şi
Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6,
1-6).
De aici înţelegem de ce Preacuviosul Paisie cel Mare, la
întrebarea: „Care este cea mai înaltă virtute?”, a spus: „Aceea
care se săvârşeşte în taină”. Această virtute tainică, în întreaga
ei plinătate, a fost proprie făcătorului de minuni Sfânt Nicolae.
Din viaţa şi acatistul lui se vede că el a salvat de la căderea în
păcat trei fete, aruncându-le noaptea, în taină, câte un săculeţ cu
aur în casă.
Aşadar, amintindu-ne de smerenia desăvârşită a Sfântului
Ierarh Nicolae, însoţită de virtutea tainică, sau, ceea ce este
acelaşi lucru, adevărata iubire pentru Dumnezeu, ce trebuie să o
învăţăm?
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, spune:
„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri... şi urmaţi-le credinţa
(Evrei 13, 7). De aceea, săvârşind pomenirea mai marelui nostru
învăţător, Sfântul Ierarh Nicolae şi aducându-ne aminte de minunata
lui smerenie, să avem şi noi această smerenie, iubiţii mei, nu
numai pentru faptul că aceasta este una dintre cele mai mari
virtuţi, dar şi pentru că această smerenie distruge slava deşartă,
această patimă groaznică care pierde chiar şi pe cei
desăvârşiţi.
Cât de desăvârşit era Lucifer, primul înger înainte de
căderea lui! După cum arată Sfinţii Părinţi, de la lumina Harului
Lui se lumina întreg universul. Dar el nu s-a mulţumit cu slava pe
care a primit-o de la Dumnezeu, ci a dorit să fie asemenea cu
Dumnezeu, de aceea a şi pierit pe veci. Pe protopărinţii noştri, de
asemenea, i-a pierdut slava deşartă, care a trezit în ei dorinţa de
a fi asemenea cu Dumnezeu în cunoaştere. Chiar şi pe Mântuitorul,
când a postit patruzeci de zile în pustie, diavolul a încercat să-L
ispitească prin slava deşartă, dar această încercare nu a fost
încununată de succes.
Noi ştim ce mari daruri harice şi revelaţii a avut
Sfântul Apostol Pavel. Dar diavolul ar fi putut să-i răpească toate
aceste daruri, prin mijlocirea aceleiaşi slave deşarte. Aceasta nu
s-a întâmplat, deoarece Domnul i-a trimis marelui Său Apostol un
mijloc de poticnire sub forma unui ghimpe în trup: „Şi pentru ca să
nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor - spune Apostolul în a doua
Epistolă către Corinteni - datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un
înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.
Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze
de la mine; şi mi-a zis: îţi este de ajuns darul Meu, căci Puterea
Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12,
7-9).
Sfântul Simeon Stâlpnicul a avut odată o vedenie: i s-a
arătat un car de foc cu îngeri, care i-au spus că a plăcut atât de
mult lui Dumnezeu, încât Domnul le-a poruncit lor să-l ia de viu în
ceruri, asemenea proorocului Ilie. Iar Sfântul Simeon, dând crezare
vedeniei, a ridicat un picior, pentru a se urca în car, dar cum s-a
însemnat cu semnul Sfintei Cruci, totul a dispărut deodată, cu mare
zgomot. Iar sfântul Simeon, drept pedeapsă că s-a lăsat ispitit de
gândul slavei deşarte, a stat un an întreg pe un stâlp, într-un
singur picior.
Nu a scăpat de ispita slavei deşarte nici Preacuviosul
Serafim de Sarov. Lui i s-au propus să fie arhimandrit şi egumen al
unei mănăstiri din Rusia (...). Refuzând, slava deşartă a început
să-i tulbure mintea şi inima. Atunci Preacuviosul Serafim s-a
aşezat pe o piatră şi o mie de zile s-a rugat cu mâinile ridicate
la cer, cu rugăciune vameşului: „Dumnezeule, Milostiv fii mie,
păcătosului. În acest fel, slava deşartă l-a părăsit pentru
totdeauna.
Tot aşa suferea de slavă deşartă şi Sfântul Ierarh Tihon
de Zadonsk. Trăind retras în linişte, la mănăstirea din Zadonsk,
suporta multe necazuri din partea unor fraţi nesimţitori, care îi
aduceau jigniri grele, îl numeau ipocrit, fariseu şi chiar aruncau
în el cu lemne şi pietre. Unul din arhiereii eparhiali, prieten al
Sfântului Tihon, i-a cerut acestuia să fie desemnat în funcţia de
episcop eparhial. Sfântul Tihon a şovăit în luarea unei decizii: să
rămână retras la mănăstire, sau să fie de acord cu propunerea
prietenului său. Slava deşartă îl ataca din ce în ce mai mult.
Stând odată lângă chilia lui, Sfântul sa lăsat cucerit de gândul
slavei deşarte. Deodată se apropie în fugă de el un nebun pentru
Hristos din mănăstirea Zadonsk, monahul Aaron, care, lovindu-i
obrazul Sfântului, i-a zis: „Nu te mări în deşert”. Sfântul Tihon a
fost adânc mişcat de perspicacitatea monahului, care i-a ghicit
gândurile ascunse şi din acel moment a început să-i plătească o
pensie: trei copeici pe zi. Influenţat, însă, de cererile
insistente ale prietenului său arhiereu, Sfântul Tihon a înaintat o
cerere Sfântului Sinod, pentru acordarea postului de arhiereu
eparhial. Dar în chilia lui a intrat acelaşi nebun întru Hristos şi
i-a zis: „Maica Domnului nu ţi-a poruncit să pleci de aici
nicăieri”. Sfântul Ierarh Tihon a rupt de îndată cererea lui şi din
acel moment gândurile de slavă deşartă l-au părăsit.
Au fost foarte multe exemple care mărturisesc cum slava
deşartă a pierdut mari nevoitori, oameni preacuvioşi. Este cunoscut
faptul că fericitul Teofil, care ocupa funcţia de econom al
bisericii din Adansk, din smerenie, a renunţat la hirotonia întru
arhiereu. Iar apoi, ca urmare a mărturiilor clevetitorilor lui, a
fost înlăturat chiar şi din funcţia de econom. Slava deşartă, cu o
putere extraordinară, l-a cuprins şi el a ajuns să comunice cu
diavolul, s-a lepădat de Hristos, a încetat să se împărtăşească,
pentru ca apoi să primească din nou funcţia pierdută de econom, dar
deja cu ajutorul diavolului. A fost nevoie de mijlocirea osârdnică
a Maicii Domnului pentru scăparea din veşnica pierzanie a
fericitului Teofil.
Dar multe, foarte multe au fost cazurile când nevoitori
mari au pierit definitiv din cauza slavei deşarte, iar despre acest
lucru vorbesc, printre alte cărţi şi Patericul Atonit şi lucrările
Preacuviosului Ioan Casian.
De aceea, să ne fie teamă, iubiţii mei, de slava deşartă
ca de focul veşnic şi nestins al gheenei, amintindu-ne de cuvintele
Apostolului Petru: „Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu
cel necredincios şi păcătos?” (I Petru 4, 18). Dar, în acelaşi
timp, să năzuim din toată inima spre dobândirea smereniei
desăvârşit, cu tainica ei facerea de bine, cu adevărata iubire
pentru Dumnezeu. Să-l rugăm pe Sfântul Ierarh Nicolae să ni se
dăruiască această smerenie, prin care el s-a sfinţit, ca un bun
trebuincios şi mântuitor. Dacă vom avea această pornire a inimii,
atunci Sfântul Nicolae ne va iubi pe noi. El va revărsa asupra
noastră toată dragostea lui, tot harul lui. El ne va asculta şi ne
va îndeplini toate rugăciunile, ne va izbăvi de toate necazurile şi
durerile noastre şi ne va uni pe veci cu Hristos, întru bucuria
veşnică şi nesfârşită, în Împărăţia Lui cerească şi fericită.
Amin.
(Ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul
Sofia, la 6/19 decem brie 1947)
Sursa: Doxologia
