Sfântul Grigorie Palama
– Omilia 49 la cel între sfinţi Mare Mucenic
Dimitrie, Mare făcător de minuni şi Izvorâtor de
mir
1. „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii tăi,
Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Ps. 138:17),
zice acel David care este cel mai insuflat de Dumnezeu dintre toţi
psalmiştii din veac, între care corifeii sunt Apostolii, urmaţi de
ceata prorocilor, cei care sunt numiţi cu numele vederii
dumnezeieşti[1], după care urmează ceata învăţătorilor credinţei,
şi preoţilor, şi toată adunarea cuvioşilor, şi toţi cei mari
chemaţi după făgăduinţa Mântuitorului nostru al tuturor (Mt. 5:19),
precum şi ceata mucenicilor lui Hristos şi a marilor mucenici
cărora se cuvine să li se aducă rugăciuni. Şi, mai presus decât
toată mulţimea acestora, este cel pe care astăzi mai cu osârdie îl
cântăm şi cinstim, cel care este de acelaşi neam cu noi şi născut
din acelaşi pământ cu noi, patronul oraşului nostru, minunea cea
mare a pământului grec, înfrumuseţată podoabă a Bisericii, cel
bogat în toate virtuţile şi de minuni făcătorul, de mir
Izvorâtorul, Sfântul Dimitrie. Căci între mucenici este ca
luminătorul cel mare, iar dacă ţine cu putere întru sine Cuvântul
Vieţii Veşnice (Filip. 2:16) şi dacă răspândeşte în jur lumina Lui,
prin raze strălucite, şi străluminează pe cei mulţi, oare nu s-a
făcut părtaş şi harului profeţiei? Ci oare nu fiind atras în chip
preaminunat tocmai de puterea profeţiei s-a învrednicit de slujirea
şi de autoritatea apostolească şi propovăduitoare? Sau fiind
împodobit cu lucrarea acestora două, nu cumva a fost lipsit de
luptele ascetice ale cuvioşilor şi de strălucirea pildei vieţii
lor? Cu siguranţă, nu. Ci unora urmându-le, pe alţii egalându-i,
iar altora încă stându-le înainte, pe unii i-a întrecut, şi nu cu
puţin, singur sau cu foarte puţini desăvârşindu-se întru toate şi
singur reunind în sine însuşi <virtuţile> tuturor, astfel
încât Cuvântul care era la început cu Dumnezeu să-l inspire şi
singur să aducă roadă prin bunele grăiri spre folosul tuturor şi
totodată să-i îndrepteze pe toţi.
2. Aşadar, noi care nu plinim nici măcar una, nu
spun cununa sau lanţul virtuţilor, ci spun nici una măcar din
şiragul lor, ce laudă vom aduce, şi cu ce frumuseţe a cuvântului
vom împodobi pe cel care, în chip dumnezeiesc, a împletit cununa,
pe durata unei vieţi scurte, tuturor <virtuţilor>
dumnezeieşti care, pentru toţi <ceilalţi>, rămân îndeobşte
neapropiate şi de neatins? Dar dorul ne stârneşte să vorbim, după
putinţă, prilejul îşi caută cuvânt cu priinţă, iar folosul,
obligându-ne, nu ne îngăduie să nu ne minunăm prin cuvânt de
măreţia care este mai presus de cuvânt a mucenicului. Căci a râvnit
să se arate de la început până la sfârşit <statornic> în cele
fără de schimbare făgăduite de la Dumnezeu, mai presus de cuvânt şi
printr-o petrecere corespunzătoare atât cât poate firea cuprinde,
adică să fie biruitor întru toate.
3. Şi întru toate era astfel, încă din copilărie,
precum un stâlp de susţinere neclătit a toată bunătatea, columnă
însufleţită şi de la sine tinzând spre toată virtutea, altar şi
colonadă a harurilor dumnezeieşti şi omeneşti, carte însufleţită şi
grăitoare a isprăvilor spre slava şi călăuzirea către Cel Preabun,
veselitoare şi străină unire a tuturor bunătăţilor, iubire de obşte
şi de obştesc folos a tot binele şi, ca să vorbesc prin cuvintele
Scripturii, precum finicul acela care înfloreşte (Ps. 91:12) fiind
drept, şi „măslin roditor în casa lui Dumnezeu” (Ps. 51:8) şi
precum pomul „de la izvoarele apelor” răsădit de Duhul Sfânt (Ps.
1:13) pe lângă faptul că, potrivit psalmistului, „rodul său va da
la vremea sa”, dar el în toată vremea a avut şi are atât vremea
înfloririi, cât şi vremea rodirii[2]. Şi aşa cum frunzişul
copacului aceluia nu va cădea, precum este scris (Ps. 1:3), la fel,
odată cu frunzişul acestuia, şi floarea, şi rodul lui se vor da
fără încetare celor ce se apropie de el.
4. Şi pentru a săvârşi toată lauda, după cuvântul
lui Solomon, în puţină vreme plinind mult, Sfântul Dimitrie este
toiagul lui Aaron, vlăstar preaales care a înflorit evlavia,
floarea cea preaiubită, rodul cel râvnit şi asemenea lui Dumnezeu,
sau mai curând lui Hristos, Arhiereul Cel veşnic, mlădiţă şi toiag
dumnezeiesc sau, dacă vrei, vlăstar pururea înverzit, după chipul
lui Dumnezeu, sfântul Dimitrie[3] al căruia chip, după asemănarea
lui Hristos, a fost numai Aaron. Acesta era un tip al lui Hristos,
iar Sf. Dimitrie, plinind toate ale Stăpânului, era un chip al
toiagului celui bun al lui Hristos, acea mlădiţă care odrăslea şi
înflorea şi aducea roade şi în chip dumnezeiesc se desăvârşea. Dar
Sfântul Dimitrie este diferit şi de acea mlădiţă [Aaron], pe cât
diferă un tip cu mult mai frumos faţă de unul doar frumos, sau o
parte mică faţă de întreg, Sfântul Dimitrie lăsând în urmă,
întrecându-le, pe toate dintre cele frumoase, prin nobleţea şi
măreţia purtărilor, a faptelor şi minunilor. Căci neschimbat şi
necontenit se dăruieşte celor care vin la el, izvorârea aceea a
harurilor, părând că se aseamănă unui pom purtător de lumină,
împărţind nestăpânit roadele sale ca nişte raze şi dăruind până la
îndestulare celor ce se apropie desăvârşite şi dumnezeieşti daruri,
el însuşi fiind plin pururea de unele ca acestea, precum un soare
pururea izvorând razele sale sau precum un izvor veşnic curgător al
harurilor sau o mare de minuni neîmpuţinată sau un adânc negrăit al
bunătăţilor celor văzute şi celor nevăzute.
5. Iar dacă ar încerca cineva să alcătuiască un
mare elogiu cuiva pentru lucruri exterioare şi ar zice că
<provine din Tessalonic> care este ca un corifeu al întregii
Thessalii, numele <oraşului> fiind de la aceste lucruri,
având numele stăpânirii[4], la care ar adăuga încă şi renumele
strămoşilor şi faima părinţilor, atunci, deşi o mare cinstire ar
izvorî din belşug din unele ca acestea, pentru Sfântul Dimitrie
însă acestea îi vor fi de prisos[5]. Căci pentru alţii, unele ca
acestea sunt spre mare laudă. Dar pentru sfântul Dimitrie cum ar
putea veni vreo înfrumuseţare de la nişte lucruri ca acestea, când
el însuşi a înfrumuseţat întreaga ţară, ba încă şi lumea cea de
sus? Dar care este înfrumuseţarea de la el? Credinţa cea
nestrămutată, harul cel fără de sfârşit izvorâtor, dumnezeiasca
neîmpuţinată bogăţie a virtuţilor dumnezeieşti care acum sunt
strânse în vistieria cerească la care sunt adăugate şi comorile
celor mai mari bunătăţi de acolo. Sau mai curând, ajungând de la
pământ la cer, pe când era încă în viaţă şi om fiind, Sfântul
Dimitrie a fost spre mare adăugire şi sporire frumuseţilor celor
veşnice, el însuşi frumuseţe a toată lumea şi mai presus de
lume.
6. Pe acesta David mai înainte văzându-l, l-a
fericit şi l-a cântat, zicând, „fericit bărbatul care n-a mers în
sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a umblat” (Ps.
1:3). Căci nici cu mintea nu a primit vreodată ceva din cele
necucernice, nici cu fapta nu a umblat în chip neplăcut lui
Dumnezeu, ci păzind întru sine neîntinat dumnezeiescul har de la
botezul nostru întru Hristos, a avut voinţa în acord cu legea
Domnului, ca o carte a lui Dumnezeu şi scrisă de Dumnezeu, fiind ca
un pergament sau ca o tăbliţă de ceară sau ca o tablă scrisă de
degetul lui Dumnezeu şi deschisă tuturor spre folosul obştesc. Căci
după Isaia „mai înainte de a şti să arunce răul, va alege binele”
(Is.7:15) şi pe când era încă în floarea vârstei a îmbrăţişat
frumuseţea fecioriei. Şi era întreg dăruit săvârşirii acesteia, şi
făcea toate astfel ca să fie feciorelnic şi la trup, şi la suflet
şi să aibă prin aceasta petrecerea în ceruri şi să vină la cei fără
trupuri egalându-i, în trup fiind. Şi pentru aceasta a avut pe
celelalte virtuţi împreună-luptând cu el şi mai înaintea altora
având osteneala înţelepciunii, pentru ca, fiind desăvârşit în
înţelepciune şi în curăţie, să poarte la puţinii ani ai tinereţii
mult lăudata cărunteţe. Căci „Înţelepciunea este la om adevărata
cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată.”
(Înţel. 4:9)
7. Aşadar era un tânăr blând, plăcut la chip, nu
numai la omul cel din afară ce se prezintă simţurilor, dar mai ales
la omul cel dinlăuntru, cel nevăzut pe care îl vede numai Hristos,
Cel ce caută la inima omului, Care într-atât a preţuit cugetul lui
şi tăinuita frumuseţe, încât a binevoit să se sălăşluiască în el şi
să îl desăvârşească în duhul şi de la acela pe toate să le aducă la
desăvârşire în chip dumnezeiesc. Căci pe David l-a aflat bărbat
înaintea Sa[6] (Ps. 88:20, LXX), iar pe Dimitrie care încă nu a
ajuns la vârsta bărbăţiei, fiind încă tânăr, l-a aflat după inima
sa, iar în faptă, nu a aflat nici o pricină de ruşine, de vreme ce
a plinit toate poruncile Lui. L-a aflat vas ales, după cuvântul lui
Pavel, ca să se preamărească numele Lui în faţa neamurilor şi
împăraţilor <pământului> (Fapte. 9:15). L-a aflat „oglindă
fără pată” (Înţel. 7:26) primind în sine şi reflectând[7] în afară
negrăita frumuseţe cea sălăşluită mai presus de ceruri. Iar eu încă
aud în chip tainic şi cuvântul acela că despre el este grăit: „Iată
Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte
sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui
popoarelor legea Mea” (Is. 42:1). Şi îi va preschimba şi zidi
drepţi din nedrepţi, ca să fie el însuşi ca şi „gura mea” (Ier.
15:19), iar pe ceilalţi îi va ruşina şi îi va lepăda şi îi va arăta
ca fiind gata pentru pierzanie (Rom. 9:22). Şi chiar dacă acestea
au fost scrise cu privire la Hristos, şi noi vom fi învredniciţi de
ele împreună cu toţi cei care au trăit prin El şi după El, păzind
cu amănunţime <poruncile> Lui.
8. Aşadar a fost şi învăţător şi Apostol,
înţeleptul şi feciorelnicul şi cuviosul şi ca să spunem aşa, pe
de-a-ntregul frumos şi cu totul fără de prihană şi cu firea şi cu
osteneala străluminat de har. Şi Sfântul Dimitrie atunci după cum
s-a spus despre Iov că „nu era altul ca el pe pământ” (Iov. 1:8;
2:3), adică întru toate cele dumnezeieşti nimeni nu era asemenea
lui Iov, în care <se înţelege> că „nimeni nu era asemenea lui
între oameni.”
9. Căci şi Iov mai întâi a fost cu totul
nehulitor, drept, evlavios, precum s-a arătat şi sfântul Dimitrie
mai apoi. Însă acela de mai înainte lauda fecioriei nu a avut-o,
iar cununa fecioriei care este îmbunătăţirea firii l-a arătat pe
sfântul Dimitrie asemenea îngerilor din jurul lui Dumnezeu. Căci
acela din vechime, Iov, a avut trupul acoperit de răni grele care
să stea împotriva răutăţii din vechime, iar acesta până la sânge şi
până la moarte a stat împotriva răutăţii luptând <ca un
atlet> (Iov. 2:8-13).
10. Dar mărturia lui Iov n-a fost nicidecum pentru
cuvintele învăţăturii pe care Sfântul Dimitrie, unind-o cu harul
Duhului Sfânt, a avut-o drept armă de apărare şi scut nebiruit şi
unealtă de zidire, plug şi hârleţ pentru arătură sau, dacă vreţi,
şi condei de scris, undiţă de pescuit, sau orice altceva de acest
soi; acum însă, lucrând via Domnului şi aruncând pe pământ
seminţele cele cereşti sau scriind cuvintele vieţii veşnice, „nu pe
table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor. 3:3)
mai precis, acele inimi vrednice de o astfel de înscriere. Iar în
năvodul cuvântului a cuprins Tessalonicul, întreaga Attica şi
Ahaia, sau mai curând, atât cât poate cuprinde acum, şi până unde
poate ajunge prin izvorârile de mir şi prin mulţimea minunilor,
anume întru toată cuprinderea cea fără cuprins a îmbelşugării
harului. Căci şi atunci Sfântul Dimitrie era o minune a lumii prin
cuvintele cele dumnezeieşti, fiind, după spusa sfântului Pavel,
„miros de bună mireasmă al lui Hristos între cei ce se mântuiesc,
şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte,
iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Cor. 2:15). Nu vorbesc
aici despre buna mireasmă cea fără de schimbare, ci e de ajuns să
<vorbesc> despre mirurile şi despre minunile dăruite de la
Dumnezeu care izvorăsc de la racla Marelui Mucenic. Căci ce sunt
cele prezente, oricât ar fi de mari şi de minunate, faţă de cele
din ceruri dăruite lui de la Dumnezeu, care sunt departe de
privirea noastră. Şi cu ce slavă preamărită, cum ar spune Sfântul
Apostol Pavel nu se va slăvi ceea ce este slăvit?[8] (II Cor. 3:10)
Strălucită dovadă sunt acestea pentru toţi că acela încă din timpul
vieţii lui pământeşti, a fost miros de bună mireasmă a lui Hristos
şi înmiresmarea Vieţii pentru cei mai dinainte aleşi să
asculte[9].
11. Acum prin urmare, ca să are sufletele
oamenilor sau să le învieze pe acestea, după făgăduinţa lui Hristos
către Sfântul Petru, a avut şi el ca instrument pentru arătura sa
şi ca uşă a mântuirii, Cuvântul lui Dumnezeu. (Lc. 5:10). Şi
construind lui Dumnezeu altar din pietre vii şi cu adevărat de mult
preţ (I Petru, 2:6. I Cor. 3:12), a avut Cuvântul drept unealtă de
lucru potrivită. Şi ori de câte ori pornea război împotriva
vrăjmaşilor lui Hristos sau şi mai mult decât atât, împotriva celor
care duceau războaie văzute împotriva lui Dumnezeu iscate de puteri
nevăzute, întru toate îl urma îndeaproape Cuvântul însuşi al
Duhului Sfânt şi acesta îl conducea, acesta îl purta, îl întărea şi
îl învăţa, pregătindu-l pentru ceea ce era de folos. Şi la fel cu
ce s-a scris şi despre cel întâi luptător dintre mucenici, Ştefan,
că nimeni nu a putut să stea împotriva înţelepciunii lui şi nici a
Duhului cu care el grăia”(Fapte. 6:10).
12. Iar eu cuget că veşmântul ostăşesc şi inelul
de pe deget şi efodul[10] purtat pe umăr pe care şi l-a prins
mucenicul când a primit dregătoria de la Împăratul din vremea sa,
acestea toate sunt simboluri ale vredniciei şi darului preaînalt al
învăţăturii celei de taină, dăruite mucenicului de la Cel cu
adevărat Împărat. Pentru această pricină, <se şi spune> că
harul dumnezeiesc a lucrat prin ele nu puţine minuni mai apoi. Căci
trebuia cu orice preţ să-l înşele în chip înţelept pe înşelătorul
cel de la început, ca nu cumva să gătească moarte mai înainte de
vreme mucenicului şi ca nu cumva rodul grânarului veşnic, fiind
astfel doborât, să fie tras la moarte şi căzând cu trupul la
pământ, să nu mai aducă rod mult, din pricina unei morţi fără de
vreme[11]. Dar pentru a pentru a face să înceteze harul acestor
semne, ucigaşul cel adevărat nicidecum nu a putut răbda până ce nu
a dezlănţuit împotriva celui ce se împotrivea înşelării pe
slujitorii înşelării. Aceştia, punând mâna pe el, l-au adus
înaintea Împăratului înşelării (căci aceasta era Maximian[12]) pe
cel ce a nimicit înşelăciunea şi astfel, în arena martiriului, a
fost dezbrăcat Sfântul Dimitrie, cel încă din copilărie plin de
negrăite haruri şi întru toate înţelept, drept şi cuvios, apostol
şi fecior preacurat şi, ca să nu vorbesc prea mult, într-un cuvânt,
ucenic iubit al lui Hristos, prietenul Lui cel mai apropiat,
slujitor al Lui şi casnic, mai mult decât toţi care din veac au
venit la Dumnezeu, iubindu-L cu cugetul, cuvântul şi
fapta.
13. Ştiu bine că însetaţi să aflaţi cum şi unde a
fost prins cel căutat de slujbaşii împăratului. Există şi azi în
biserica Născătoarei de Dumnezeu un adăpost sub pământ care se
numeşte până astăzi Refugiu. Şi este un obicei vechi ca, an de an,
începutul prăznuirii Marelui Mucenic Dimitrie să se săvârşească
acolo; şi de acolo trecând în stradă cu cântări în procesiune,
<mulţimea> se îndreaptă către Biserica sfântului cu cântări
şi acolo <la sfintele lui moaşte> săvârşesc şi duc la bun
sfârşit sărbătoarea[13]. Aşadar sub stăpânitorii necredinţei,
fiindcă încă nu venise ceasul pentru cele ale credinţei, sfântul
martir, adăpostindu-se în catacombele acelea, împărtăşea celor care
veneau cu el acolo învăţătura cea cerească şi cei de la necredinţă,
ca dintr-o mare învolburată de valuri, aflau scăpare la el, la
limanul cel cu adevărat lin al credinţei, şi împreună cu ei,
neînfricat, săvârşea şi ţinea slujba creştinilor şi astfel a fost
pentru acea vreme Marele Mucenic Dimitrie, adăpostul, refugiul şi
scăparea pentru toţi credincioşii cei aleşi şi plini de evlavie.
Iar locul acela de aici îşi trage numele de
Refugiu.
14. Aceasta aflând-o cei pe care Maximian îi
rânduise spre vânarea celor adunaţi întru evlavie, ştiind că acolo
mucenicul învăţa poporul şi mâniindu-se şi mai mult încă văzând că
mulţimea adunată asculta cuvintele lui Dimitrie, ca fiind înseşi
cuvintele lui Dumnezeu, îl prind ca pe un hulitor, împrăştie
mulţimea şi cu puterea stăpânirii o scot în stradă şi l-au adus
înaintea lui Maximian care stătea pe locul acesta unde suntem noi
acum şi aştepta cu mare bucurie uciderea de oameni a lui Lie. Iar
acesta fiind cu nerăbdare a plini bucuria împăratului, a poruncit
ca aici să fie închis sfântul, adică pe locul unde a şi fost
săvârşit martiriul. Iar aceasta şi noi o închipuim în fiecare an
neabătut în acelaşi fel, acolo săvârşind începutul procesiunii, iar
aici săvârşirea ei. Fiindcă şi Mucenicul astfel a fost tras la
ucidere atunci pentru Hristos, fiind chemat la prăznicul şi la
jertfa cea mare[14].
15. Iar intenţia diavolului celui începător al
răutăţii era să-l scoată pe Sfântul Dimitrie dintre cei vii cât mai
repede, căci nu îl răbda pe el pe pământ să fie văzut de oameni şi
vorbindu-le lor despre Dumnezeu şi să fie ascultat întru totul. Dar
Dumnezeu a vrut să rânduiască astfel ca să fie şi profet cel care
peste puţină vreme avea să fie pentru toţi ceilalţi Mare Mucenic.
Şi nu numai că a avut sălăşluit în el însuşi harul muceniciei, dar
le-a dăruit şi altora să aibă martirul de la o astfel de înaltă şi
mai presus de fire unire cu el, fiind ca un izvor mai presus de
fire al harului. Şi ce trebuie să spunem ca să nu zăbovim prea
mult? Căutaţi la viclenia tiranului şi cercetaţi întemniţarea lui
Dimitrie, şi pe Nestor împotriva lor şi profeţia <de la
înger> cu privire la marea lui mucenicie, precum şi propria lui
profeţie despre victoria <lui Nestor> împotriva lui Lie şi
martiriul lui.
16. Însă cum a văzut şarpele cel începător al
răutăţii amânarea tiranului, nu a suferit încă să-l mai vadă mai
mult pe pământ pe marele Dimitrie <chiar> mai înainte de
săvârşirea martiriului său. Şi aducând un scorpion, i l-a strecurat
mucenicului însă nu spre a-l înşela sau ispiti, precum a înşelat
oarecând prin şarpe primul cuplu al protopărinţilor noştri, ci pe
acesta, <pe sfântul Dimitrie>, l-a ispitit cu acest fel de
moarte. Căci ştia din cercare că sfântul Dimitrie nu se lasă
înşelat, având cuget nobil şi fiind în chip cuvenit încercat în
discernerea binelui de rău[15]. Aşadar, nu ca să-l înşele a
strecurat scorpionul înăuntru, ci ca să-l rănească mortal şi să-l
dea unei morţi grabnice, ca să aibă şi el odihnă din partea unui
aşa de mare vrăjmaş al său <cum îl avea> aşa de slăvit în
tăria virtuţii. Însă iuţimii aceluia şi ostenelii lui a pus capăt
şi hotar, însuşi harul cel sălăşluit în sfântul Dimitrie şi puterea
chemării <numelui lui Hristos> şi pecetea dumnezeiască şi
numai cu mâna a omorât unealta morţii. Şi aşa l-a ruşinat pe cel
care a strecurat <scorpionul> slăbind puterea aceluia. Se
arată de aici, că, dacă nu ar fi voit a veni singur de bunăvoie la
patimă, nici nu ar fi pătimit deloc, fiind păzit şi întărit de
puterea lui Hristos. Însă el voind <a pătimi> a fost dat spre
a fi întemniţat şi predat în mâinile călăilor şi a pătimit de la
lucrătorii răutăţilor cele rele, urmând astfel pe Cel Care a
pătimit pentru noi.
17. Pentru aceasta, când au venit suliţaşii
trimişi de tiran puşi să-l ucidă, cu armele gata pregătite,
reunindu-se la vremea stabilită, sfântul a primit cu bucurie rana
mortală, sau mai curând rănile provocate la toate mădularele, în
piept, la oase şi în carne, precum şi la fiecare dintre coaste,
primind pe de o parte, rănile cele din afară, prin străpungerile
suliţelor, dar şi dinlăuntru. Şi astfel s-a îndoit sau mai bine zis
s-a înmiit patima coastei celei mântuitoare, împlinind în turpul
său, după cuvântul sfântului Apostol Pavel, „lipsurile necazurilor
lui Hristos” (Col. 1:24). Astfel a iubit pătimirea până la moarte
şi aşa a iubit a-şi vărsa sângele pentru slava lui Hristos de mai
multe ori şi fără de odihnă, astfel încât să poată, prisosind
dincolo de măsura cunoscută şi covârşind atâta măsură a dragostei,
să primească în însuşi trupul său izvor de miruri. Pentru ca prin
această vărsare de sânge, în veacul următor, în locul sângelui, să
verse mir din trupul său, spre slava lui Hristos, pe Care Sfântul
Dimitrie şi prin viaţa lui, şi prin moarte, şi după moarte nu numai
că L-a preamărit, ci îl preamăreşte neîncetat, şi de către Care şi
pe pământ şi în cer a fost preamărit, şi înainte se preamăreşte şi
se va preamări veşnic în chip dumnezeiesc.
18. Îmi vine acum să spun despre el cele ce şi
dumnezeiescul Pavel a grăit cu privire la Hristos, fiindcă împreună
cu El stă sfântul Dimitrie pentru dragostea noastră, „fiindcă
Hristos încă fiind noi necredincioşi, la timpul hotărât, a murit
pentru cei necredincioşi“ (Rom. 5:6), vreau să spun, prin harul şi
prin imitarea Stăpânului. Şi însuşi oraşul întreg s-a împăcat cu
Dumnezeu prin moartea sfântului. Căci unde mai era o necredinţă mai
deplină şi mai de necrezut decât cea în care erau părinţii noştri?
Unde este frica ce vine din dreapta credinţă şi unde sunt acum
ascunderile în catacombe cele din toată inima pentru ea? Unde sunt
cei care au fost predaţi sălbăticiei fiarelor prin ura cea
nebunească împotriva celor binecredincioşi? Toate înfricoşatele
chinuri s-au dezlegat, toate au devenit mai bune după ce sfântul
Dimitrie şi-a primejduit viaţa pentru dreapta credinţă. Căci acum
biserici măreţe şi preafrumoase la a căror singură vedere toţi se
întorc la credinţă stau astăzi deasupraCatacombelor acelora,iar
împăraţii - înfrumuseţaţi mai curând prin evlavie, decât prin
împărăţie -, stau alăturea cu noi şi aplaudă, lăudând faptele cele
bune ale mucenicului[16]. Şi astfel întregul oraş îşi vesteşte cu
tărie evlavia, lăudându-se cu martiriul Marelui Mucenic Dimitrie.
Dragostea lui se revarsă nu numai peste inimile noastre, ci şi
peste tot trupul prin mirurile a căror putere iradiază din trupul
lui. Şi oare nu buna mireasmă a mirurilor răspândită pretutindeni
în oraş, risipind necredinţa, nu ea a arătat oraşul cetate a lui
Dumnezeu sau mai curând un alt paradis dacă nu chiar şi mai mult
decât un paradis[17], fiind udată şi adăpată, nu de ape, ci de
râuri de miruri? Aceste miruri, întru care şi de la care se află
pururi harul Duhului Sfânt al tămăduirilor, energiile puterilor,
astfel încât putem spune despre Sfântul Dimitrie ceea ce s-a scris
în Cântarea Cântărilor despre sufletul cel nuntit cu Dumnezeu întru
nestricăciune „mirosul îmbrăcămintei tale este mir mai presus de
toate mirurile” (Cânt. 4:10)[18].
19. Iar veşmântul, îl vei socoti trupul sufletului
celui mucenicesc ai cărui obraji iarăşi se zice în Cântarea
Cântărilor „sunt ca vase de miruri”, iar degetele „la fel cu crinii
roşii, în mir mirositor sunt scăldate” (Cânt. 5:13)[19] Atunci cu
cât mai mult coasta cea însuliţată care a fost căscată ca o gură de
mulţime de suliţe nu cuprinde înlăuntrul ei miruri de bună
mireasmă, şi precum crinii roşii nu lasă numai să picure mir, ci se
face izvor veşnic şi neferecat de miresme? Astfel încât este pentru
noi nu precum spune psalmistul „râul lui Dumnezeu care s-a umplut
de ape” (Ps. 64:10), ci matca lui Dumnezeu, aceasta este trupul
mucenicesc care este umplut de miruri şi de minuni şi de vindecări
şi ceea ce este încă şi mai de minunare decât acestea e faptul că,
oricât ar curge din izvoare, acestea nu ajung niciodată să o umple.
Şi precum pare, acelea sunt cuvintele pe care le grăieşte sufletul
cel mucenicesc şi dumnezeiesc, răspândindu-le din trup, sufletul
cel nuntit cu Dumnezeu adică, în acele Cântări: „Scoală vânt de
miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi
miresmele-i stârniţi.” (Cânt. 4:16).
20. Şi astfel, la suflarea vântului inteligibil de
primăvară s-a izgonit şi risipit iarna necredinţei care bântuia
cetatea în vremea aceea, aducându-ne înapoi căldura cea
inteligibilă a dreptei credinţe pe care a adus-o suflarea vântului
aceluia care a scos în larg, precum cârmaciul la pupă, pe cei aleşi
să plutească spre răsăritul soarelui Dreptăţii. Iar în grădina
virtuţilor şi a harurilor a dat trupul cel mucenicesc, ca să
izvorască miruri şi tămăduiri, unele ca acestea fiind închipuite de
pârâurile-izvoare care s-au format din străpungerile trupului cu
suliţe. Căci gurile lupilor în mijlocul cărora, după cuvântul
Evangheliei[20], Domnul l-a trimis pe propriul lui ucenic Dimitrie,
(Mt. 10:16, Lc. 10:3) au căscat, cu muşcăturile lor, izvoare, iar
în turma lui Hristos făcând mare şi multă bucurie, adunând fapte
bune, încă şi pe mulţi dintre lupii lor, şi puţin câte puţin pe
toţi, i-a preschimbat în mieluşei. Şi în acest chip porţile iadului
(care sunt gurile tiranilor care au dat poruncile aducătoare de
moarte) nu numai că nu au putut birui Biserica lui Hristos, (Mt.
16:18) care a stat înaintea muşcăturilor, nu numai că nu i-au
ruşinat, ci i-au adus pe cei ce au pătimit la slavă, atât pe
pământ, cât şi la slava cerească şi veşnică.
21. Voiţi fiecare dintre voi să aflaţi ce înseamnă
porunca vestită azi în Evanghelia Domnului către cei trimişi de El
în mijlocul lupilor, „fiţi înţelepţi ca şerpii, şi curaţi ca
porumbeii?” (Mt. 10:16) Şarpele este foarte prudent pentru sine
însuşi, dar ucigător pentru alţii, gata de apărare, dar şi de atac,
având agerime şi putere; în vreme ce porumbelul este fără de
răutate şi neprevăzător.Aşadar, se dă îndemn slujitorilor Domnului,
nici să fie răufăcători precum şerpii şi nici fără de pază precum
porumbeii, ci împreunând prudenţa necontenită cu nerăutatea, să fie
pururi gata în apărarea slujirii, a drepteicredinţe şi a virtuţii,
iar faţă de cei care sunt nepăsători faţă de unele ca acestea să se
arate fără de răutate, încât să se şi roage pentru ei. Astfel numai
se vor face tămăduire[21] spre viaţă şi pentru cei care sunt
omorâţi de şarpele cel înţelegător. Căci precum medicii prind
şerpii şi extrag veninul şi apoi amestecându-l în alimente, vindecă
prin el muşcăturile de şarpe la fel cel ce, în vreme de ispită,
amestecă înţelepciunea şi prevederea şarpelui cu nerăutatea
porumbelului, nu numai că se face pe sine imun la orice vătămare de
la şarpe, adică din înşelarea diavolului, ci şi pe cei muşcaţi de
el, adică pe cei înşelaţi, îi tămăduieşte, oprind lucrarea
veninului şarpelui, care este păcatul şi
necredinţa.
22. La fel este şi mucenicul nostru acesta, Marele
Mucenic Dimitrie. Căci el săvârşind drumul şi păzind credinţa şi
fiind gata pentru apărarea dreptei credinţe, până la sânge,
într-atât s-a ferit să se împotrivească hulitorilor încât s-a şi
rugat pentru ei către Domnul atât pentru cei care stăruiau în
răutate, cât şi pentru cei care s-au schimbat, astfel încât să nu
rămână nici o urmă în această cetate a necredinţei aceleia, ci prin
purtările lui de grijă de multe feluri şi binefacerile de multe
chipuri şi prin mijlocirile cele fără încetare către Dumnezeu, să
întemeieze şi să păstreze cetatea împreună în unire în care şi de
la care dumnezeiescul martir a răbdat moarte
năprasnică.
23. Această unire şi noi mai curând o arătăm,
decât o dăm în schimb ( căci cine dintre noi ar putea da ceva în
schimb?) atunci când înmulţim lauda noastră către el, cerându-i să
fim învredniciţi prin rugăciunile lui către Dumnezeu prin slava lui
cea scrisă în ceruri, de care fie să ne învrednicim noi toţi a o
dobândi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia născut, Domnul
nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava, puterea,
cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui
Părinte şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
(Extras din Omilii vol. 3, Editura Anastasia,
2007)
[1] gr. proora/w,a vedea mai înainte, a prevedea
viitorul.
[2]O posibilă aluzie la o tâlcuire morală a pildei
evanghelice a smochinului neroditor. Domnul când a cerut smochine
de la smochin, deşi nu era vremea rodirii, îl blestemă totuşi, un
gest contradictoriu, pe care sfinţii părinţi îl tâlcuiesc unanim în
ordine morală, arătând că, de fapt, smochinul neroditor reprezintă
nerodirea în fapte de pocăinţă care sunt cerute de la noi în toată
vremea şi în tot locul. Paralelismul tematic este deci prin
antiteză, figură retorică foarte iubită de sfântul Grigorie şi
foarte curentă în literatura creştină Bizantină, adică sf. Dimitrie
s-a arătat împotriva chipului smochinului
neroditor
[3]Se observă că Sfântul Grigorie urmează aici
unui model de portret pe care îl împrumută direct din canoanele
imnografiei generale pentru mucenici dezvoltându-l apoi cu elemente
împrumutate din arta antică, adecvându-l unui model statuar. Despre
această trăsătură a panegzricului medieval, vezi, Averil Cameron.
Christianity and the Rhetoric of Empire. University of California
Press. Berkeley.L.A. Oxford.
[4]qessaloni/kh înseamnă biruinţa asupra
thessalilor
[5]ironie adusă retorilor vremii sau profesorilor
de retorica sau alcatuitorilor de panegyrice care chiar daca nu
aveau motive de laudă cu privire la persoana pe care voiau sa o
laude, porneau dupa un tipic bine conturat in epoca si anume de la
obarsia nobila, sau de la locul de baştina. Mai mult decat atât în
sistemul educaţional bizantin aceste paegyrice formau obiectul unor
exerciţii tip perigumnhsmata. Alcatuind un panegyric, sfântul
Grigorie ar fi trebuit sa se conformeze modelului retoric în
vigoare. Totuşi nu o face aratând ca motivul deosebirii sale de
canonul retorilor vremii este însăşi excelenţa subiectului
Panegyricului sau.-un artificiu abil-nu mai puţin retoric, de
altfel- si subtil prilej de a-şi continua lauda urmând
paralelismului tematic antitetic maretia lucrurilor trecatoare si
vremelnice cu maretia celor veşnice.
[6]În varianta sinodală este tradus "L-a aflat
robul său", în textul Septuagintei pe care o citează Sf. Grigorie
apare, însă eu(âre toîn Dabiăd a)/ndra. Deşi a)nhăr, are în gr.
Septuagintei şi sensul de rob, am tradus prin bărbat pentru a fi
consecvenţi şi în acord cu tâlcuirea Sfântului Grigorie, care,
clar, înţelege bărbat.
[7]dektikoăn kaiă deiktikoăn, joc de cuvinte,
litt. primitoare şi indicatoare a…
[8]Citatul exact, complet este "şi nici măcar nu
este slăvit ceea ce era slăvit în această privinţă faţă de slava
cea covârşitoare"
[9]Iarăşi un text revelator pentru teologia
gregoriană a prezenţei harului în cei sfinţi încă din timpul vieţii
lor pământeşti. Sfintele moaşte, trupurile mucenicilor şi
mărturisitorilor dau mărturie concretă de faptul că sfinţii sunt
uniţi cu harul Duhului Sfânt, deşi în parte, după cuvântul
Apostolului, încă din timpul vieţuirii lor după trup. Iar ceea ce
noi slăvim şi cinstim la sfintele moaşte este tocmai energia
acestui har care s-a dat sfinţilor în timpul vieţii lor în trup,
care este, oricât de mare ni s-ar părea nouă, doar un chip al
slavei "celei covârşitoare" şi neapuse din ceruri. Deci sfintele
moaşte nu sunt numai o mărturie a prezenţei şi existenţei energiei
harului divin, ci ele mărturisesc de fapt, mai adânc, faptul că
această energie a harului este unită ipostatic cu trupul omenesc în
timpul vieţuirii lui pe pământ, – un argument în favoarea ideii
simeoniene a experierii harului în trup, în timpul
vieţii.
[10]Este vorba de primele sfinte moaşte de la
sfântul Dimitrie (veşmântul de comandant de oşti, inelul şi insigna
rotundă de pe umăr) pe care sfântul mucenic Lupu sluga sfântului
Dimitrie, din dragoste pentru mucenic le-a strâns după martiriul
sfântului Dimitrie. Fiindcă aceste sfinte moaşte lucrau multe
minuni şi tămăduiri, Impăratul Maximian l-a întemniţat şi ucis şi
pe Lupu.
[11]Trebuie să acvem în vedere logica întregului
fragment. Or, în acest paragraf, sfântul Grigorie spune că mantia
inelul şi insigna sunt simboluri ale darului propovăduirii şi
învăţăturii creştine dăruite Sfântului Dimitrie, tocmai pentru a se
desăvârşi întru el mărturia lui. adică să aducă rodul desăvârşirii,
pe lângă moartea mucenicească şi propovăduirea Cuvântului Vieţii,
Hristos, ca mărturia lui să fie deplină. Pentru această pricină s-a
îngăduit ca mucenicul să primească dregătoria ostăşească de la
Impăratul Maximian, tocmai pentru a câştiga prin propovăduirea lui
mulţi creştini. Neprimind dregătoria, ar fi fost martirizat fără de
vreme şi fără să aducă rod mai mult, pe măsura darului
cuvântător.
[12] Galerios Valerios
Maximianos
[13] Alaiul processional începea în Catacombă după
care trecea în stradă adică Egnatia, se îndrepta spre Biserica
Icoanei nefăcută de mână omenească, unde se săvârşea vecernia şi se
îndreptau apoi la Biserica sfântului Dimitrie. Aşadar Catacomba se
afla undeva în jurul Bisericii Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu.
[14] w(j ei)j (eorthăn kaiă qumidi/an thâj
megi/sthn kalou/menoj. ( eorth/ înseamnă praznic, sărbătoare, aici
însă conotaţia este profund liturgică. La cei dintâi mucenici
liturghia avea conotaţii martirice şi martiriul însuşi era văzut ca
o mare Liturghie cosmică unde trupul mucenicului era considerat
artos-ul şi invers forţa anamnetică a liturghiei celebrează jertfa
cea fără de sânge a Mântuitorului în unire cu jertfa mucenicilor
săi. De aici şi valoarea antimisului fără de care nu se poate
săvârşi sfânta Liturghie. Acest vocabular liturgico-martiric este
împrumutat fie din Vieţile sfinţilor, dar mai precis din literatura
Actelor Martirice. Iată un citat semnificativ din sfântul Ignatie
Theoforul, Epistola către Romani: "a)/fete/ me qhri/wn ei)ânai
brwâma di'w(ân e)/stin qeouâ e)pituxeiân. Siâtoj ei)miă touâ qeouâ
kaiă di'odon/twn qhri/wn a)lh/qomai i(/na kaqaroăj a)/rtoj qeouâ
eu(reqâwâ. ş"Lăsaţi-mă să fiu hrană fiarelor pentru a-L întâlni pe
Dumnezeu, să fiu ucis de fiare pentru ca să fiu aflat o mai curată
pâine lui Dumnezeu" Sf. Ignatios Theoforul, Proj Rwmaiwn. 12, 4,
1.ţ Detalii pe tema martiriului ca spectacol liturgic public oferit
"catehumenilor" romani în excelentul articol al cercetătoarei
americane Robin Darling Young. "In Procession before the World.
Martyrdom as Public Liturgy in Early Christianity". Wisconsin:
Marquette University Press, 2001, p.13. "Martyrdom is, then a
public act and it is a Liturgy"
[15] gr. proăj dia/krisin touâ belti/onoj,litt. In
discernerea a ceea ce este mai bun. In context nu se justifică
folosirea comparativului de superioritate decât dacă îl înţelegem
pe diakrisis în sensul de alegere. "ştia că este capabil să aleagă
ceea ce este mai bine/mai bun. " Fraza este aşadar foarte
concentrată exprimând foarte concis, aproape lacunar, teologia
liberului arbitru. folosirea termenului diakrisis, discernământ,
facultatea de a judeca spre a discerne, adică a separa spre a
alege, face din realitatea ascetică a discernerii duhurilor un act
esenţialmente noetic, dar, în aceeaşi măsură, vorbindu-ni-se despre
peira experienţă, încercare. Sfântul Dimitrie ne apare astfel ca un
ascet desăvârşit care a biruit în războiul lăuntric şi care nu
numai că avea puterea de a discerne binele de rău, dar avea şi
puterea de a alege ceea ce este mai bun.
[16]Dezvoltare antitetică în stilul retoricii
medievale, nu mai puţin sugestivă este folsirea antitezei în
împletire cu motivul ubi sunt. Ceea ce este însă cu adevărat
mişcător este faptul că motivele şi temele panegzricului medieval
nu are nimic din artificialitatea modelelor şi asimilâmndu-se
înaltei trăiri duhovniceşti pe care o presupune pomenirea vieţii
sfântului păstrând în acelaşi timp regulile artei retorice
medievale.V. Henrz Maguire. Art and Eloquence in Byzantium,
Princeton University, New Jersey: 1994. Capitolul al treilea al
lucrării este consacrat Antitezei Byzantine, p.
53.
[17]Paradisul este pentru părinţii isihaşti doar
un început al bunătăţilor celor veşnice, fiindcă raiul era locul
destinat primilor oameni care nu au cunoscut desăvârşirea harului
care a venit pe pământ prin întruparea pomului vieţii, care este
Hristos. Această concepţie am regăsit-o încă la primii părinţi
isihaşti cu începere de la sfântul Grigorie Sinaitul. Filocalia 7.
Este interesant de cercetat originea acestei concepţii în Răsărit.
Ea nu se regăseşte totuşi la primii Părinţi din primele
secole.
[19]În fapt, este iarăşi o combinaţie a
versetelor, 5:5 cu referire la degetele sau mâna iubitei care
picură mir şi versetul 13.
[20]Evanghelia aceasta se citeşte de rând la
sărbătoarea sfântului Dimitrie.
[21]Gr.i)a)ma, -a)toj vindecare, tămăduire, în
context însă credem că sensul cel mai apropiat este cel de antidot.
Este antidotul spre viaţă pentru cei înveninaţi de şarpele
…
Sursa: Doxologia
