Evanghelia
Luca 4,
22-30
În vremea aceea se mirau toţi de cuvintele harului
care ieşeau din gura lui Iisus şi se întrebau: oare, nu este Acesta
feciorul lui Iosif? Atunci El a zis către ei: fără îndoială, îmi
veţi spune această pildă: doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte
am auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici, în patria Ta. Apoi
le-a zis: adevărat vă spun vouă că nici un prooroc nu este bine
primit în patria sa. În dreptate vă spun că multe văduve erau în
zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase
luni, încât s-a făcut foamete mare peste tot pământul. Şi la nici
una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât numai la o femeie
văduvă, din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel în
zilele lui Elisei proorocul, dar nici unul dintre ei nu s-a
curăţat, decât numai Neeman sirianul. Însă toţi în sinagogă, auzind
acestea, s-au umplut de mânie şi, sculându-se, L-au scos afară din
oraş şi L-au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidit
oraşul lor, ca să-L arunce în prăpastie; dar El, trecând prin
mijlocul lor, s-a dus de acolo.
Părintele Nicolae Steinhardt
- Sfântul Prooroc Ilie, biciuitorul
făţărniciei
“Sfantul Prooroc Ilie – despre care Vechiul
Testament ne informeaza pe larg in capitolele 17-22 din Cartea a
treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor
si la care Noul Testament face in repetate randuri aluzie (de ex.:
Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat
Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii
ale vechiului profet – ni se arata ca ‘un om de la munte’ (e din
Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si
cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan
Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta
parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta in
piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un
soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor
de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si
taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale
produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si
para, tunete si fulgere, manie si urgie.
Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si
salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu
manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de
luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si
jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai
putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a
luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au
sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci :
«Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se
indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme;
strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18,
27).
Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce
se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa
asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor,
inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este
dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se
dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie
naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca
adiere de vant lin. (1)
Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si
nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele
mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei –
ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu
narav de fiara” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii
Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea
parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe
Izabela. Si asa a si fost.
Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai
ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o
jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman,
o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept
ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si
nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul,
aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii
unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea
in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si
netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic,
mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce
prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu
stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta
ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept
evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu
savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si
izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii,
regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul
proceduriste, ale celor fara vina.
Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre
a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de
peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si
amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de
silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite
pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este
fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si
Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi
minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii,
osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa
crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii
flagrante.
Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala
romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede,
barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu.
Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului
Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de
cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se
poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De
doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua capetenii si de doua ori
cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara
ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?
Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi,
rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste
deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un
Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de
gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta
e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta
sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la
ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit,
imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il
lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine
si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri
ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune,
osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in
seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau
credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab
si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii
neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care
il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite
soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri
stravezii.
Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de
prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig
si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului
(iar drept ucenic urmas si purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai
putin zelosul decat dansul Elisei) potrivit stilului sau de a fi si
de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de
cai de foc si in vartej de vant: el care prin rugaciunea lui si
sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei
netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie
jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit,
bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea
aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i
este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina
vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si
un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi
vestitorul celei de-a doua veniri a lui
Hristos.
Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura
intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul,
ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul
Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui
Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la
Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa
vina», Id.: Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu
Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc.
9, 30) si este evocat pe Golgota (cu prilejul strigarii cuvintelor
Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui
Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel intotdeauna
prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet
cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni
si el (strans valaturit desparte apele Iordanului), indaratul
caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig
vestitor al lui Hristos.
Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare,
sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de
minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila
atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii
scarbavnica impostura“.
________________________
(1) Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi
fost ca unui astfel de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod
violent, dar paradoxia cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada
pe Dumnezeu ca putere blanda si senina.
(N. Steinhardt, “Daruind vei
dobandi“)
Sursa: Cuvântul Ortodox
