Evanghelia
Matei 16,
13-19
În vremea aceea, venind în părţile Cezareii lui
Filip, a întrebat Iisus pe ucenicii Săi, zicând: cine zic oamenii
că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns Lui: unii zic că eşti
Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul dintre
prooroci. Atunci Iisus le-a zis: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Şi
răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
celui viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: fericit eşti tu Simone,
fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci
Tatăl Meu, cel din ceruri. Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi
pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor
birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei
lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe
pământ, va fi dezlegat şi în ceruri.
Sfântul Serafim Sobolev-
Despre dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma
poruncilor Lui
Întregul sens şi toată fericirea vieţii noastre,
iubiţilor întru Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră
pentru Dumnezeu, în dragostea noastră pentru Hristos, prin
împlinirea poruncilor Lui dumnezeieşti.
Iată de ce Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile
Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea..., ca bucuria Mea să fie în
voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 10-11). De aici
este clar: cu cât se înmulţeşte dragostea noastră pentru Hristos
prin împlinirea poruncilor Lui, cu atât mai mult suntem părtaşii
unei fericiri adevărate, atât vremelnice, cât şi veşnice. Şi
invers: cu cât ne îndepărtăm de Hristos, cu atât mai mult ne
afundăm într-o negură de imensă nefericire.
Iar lipsa totală a dragostei pentru Hristos nu
înseamnă nimic altceva decât o groaznică nenorocire şi cădere sub
blestem, vremelnic şi veşnic. Nu degeaba apostolul spunea: „Cel ce
nu iubeşte pe Domnul să fie anatema” (I Corinteni 16,
22).
De aceea, trebuie ca toate puterile noastre,
iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, să le folosim mai ales
pentru câştigarea dragostei pentru Hristos, dacă dorim să dobândim
adevărata fericire şi bucurie dumnezeiască.
Către această dragoste ne cheamă întotdeauna
Sfânta Biserică. Ea ne cheamă spre această mare fericire şi astăzi,
în ziua amintirii verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfânta
Biserică ne cheamă la această dragoste pentru Dumnezeu, arătându-ne
faptele acestor Apostoli, despre care atât de mult ne vorbesc
Sfânta Scriptură şi Tradiţia bisericească.
Cât de mult Îl iubea pe Hristos Sfântul Apostol
Petru, se vede mai întâi din Evanghelie. În timp ce toţi ucenicii
L-au părăsit pe Domnul în Grădina Ghetsimani, este adevărat, la
porunca Lui, apostolul Petru nu putea să-şi înfrâneze dragostea sa
arzătoare pentru Domnul şi L-a urmat în curtea
arhiereului.
Dar, neavând încă Harul Sfântului Duh, el a căzut
şi s-a lepădat de Hristos. Dar imediat, după cădere, apostolul
Petru a început să se căiască şi să verse lacrimi amare de
pocăinţă. Pentru această pocăinţă Domnul l-a iertat şi l-a chemat
în rândul ucenicilor săi.
Iar la Evanghelia utreniei, aţi auzit, iubiţilor
întru Hristos fiii mei, cum asemenea întreitei lepădări a
apostolului Petru, Domnul de trei ori l-a întrebat, când s-a arătat
ucenicilor, după învierea Sa: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?
Şi apostolul Petru a mărturisit de trei ori dragostea pentru El”
(Ioan 21, 16-17).
Dar acest lucru e puţin. După cum ne arată
tradiţia bisericească, marea şi înflăcărată dragoste a apostolului
Petru pentru Hristos l-a făcut, după aceea, ca în fiecare noapte,
la cântatul cocoşilor, să se trezească şi să plângă pentru păcatul
lepădării, deşi acest păcat a fost de mult iertat de
Domnul.
Marea dragoste pentru Hristos s-a manifestat la
apostolul Petru după pogorârea asupra ucenicilor lui Hristos a
Harului Sfântului Duh. Faptele Apostolilor povestesc cu câtă
bărbăţie neobişnuită, în numele tuturor apostolilor, el a
propovăduit despre credinţa în Hristos Cel Răstignit şi
înviat.
În această îndrăzneaţă mărturisire a lui Hristos
s-a arătat aceeaşi dragoste a apostolului Petru pentru El,
însufleţită şi întărită de lucrarea extraordinară a
Harului.
Evanghelia de astăzi ne aminteşte cum la
întrebarea adresată de Hristos ucenicilor: „Dar voi cine ziceţi că
sunt? Apostolul Petru..., L-a mărturisit pe Hristos Dumnezeu,
spunând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16,
15-16). Şi în această mărturisire de credinţă s-a exprimat marea
dragoste a apostolului Petru pentru Hristos. De aceea Domnul l-a
fericit pe Petru (Matei 16,17-19), căci fără dragostea pentru
Dumnezeu credinţa noastră nu are pentru noi nici o însemnătate
mântuitoare, fapt întărit şi de apostolul Pavel, care a spus că în
lucrarea mântuirii noastre are importanţă doar credinţa urmată de
dragoste (vezi I Corinteni 13,2).
Iubirea pentru Hristos a fost centrul din care
izvorau toate gândurile, sentimentele, dorinţele, cuvintele
apostolului Petru, toată activitatea şi viaţa lui. Caracteristic
este că şi în moartea apostolului Petru s-a arătat aceeaşi dragoste
deosebită pentru Hristos.
După cum mărturiseşte tradiţia bisericească,
iubirea pentru Hristos l-a îndemnat pe apostolul Petru să ceară
călăilor săi să îl răstignească cu capul în
jos.
Dar cum l-a iubit apostolul Pavel pe Hristos, cât
a lucrat şi cât a suferit pentru Hristos mărturisesc propriile sale
cuvinte, pe care le-am auzit astăzi la Apostol: „În osteneli mai
mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte
adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri
de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am
fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o
noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori,
în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de
la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi,
în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între
fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri
adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi
în lipsă de haine. Pe lângă cele de afară, ceea ce mă împresoară în
toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu
să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni
11, 23-29).
Despre dragostea lui pentru Hristos apostolul
Pavel mărturiseşte în Epistola sa către Romani: „Cine ne va
despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea,
sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâţi
toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere... . Căci
sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici
stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,
nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să
ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos
Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35-36; 38-39).
Pentru această mare dragoste pentru Hristos,
Domnul a revărsat asupra apostolilor Săi, Petru şi Pavel, toată
dragostea Sa şi i-a îmbogăţit pe ei cu toate darurile Sfântului
Duh.
Faptele Apostolilor demonstrează că însăşi umbra
apostolului Petru, ştergarele şi cingătorile apostolului Pavel
săvârşeau tot felul de tămăduiri ale oamenilor (vezi Fapte 5, 15;
19, 12).
Desigur, Sfânta Biserică, arătându-ne nouă
desăvârşita dragoste a apostolilor Petru şi Pavel pentru Hristos,
nu ne cere ca noi să dobândim dintr-o dată această dragoste. Ea
cunoaşte toate neputinţele noastre.
În lumea aceasta toate se săvârşesc treptat. Dar
Biserica ne cere ca noi să avem fundamentul acestei mari iubiri
desăvârşite pentru Dumnezeu Mântuitorul nostru.
Acest fundament constă în hotărârea de a tinde
spre Hristos, a avea o tendinţă nestrămutată de a ajunge la El prin
întreaga noastră viaţă, de a fi mereu cu El, de a-I plăcea şi a-L
iubi prin împlinirea poruncilor Lui
mântuitoare.
Dacă vom avea această hotărâre, atunci Harul
Sfântului Duh va împărăţi întru noi. El va acoperi neputinţele
noastre şi fără prea multă nevoinţă din partea noastră, ne va apăra
minunat de orice nevoi şi necazuri, ne va uni cu Hristos şi ne va
proslăvi pe noi cu slavă dumnezeiască.
Ce nevoinţe avea preacuviosul Serafim de Sarov, pe
când era doar copil de şapte ani, cu numele Prohor şi luat fiind de
mama lui în clopotniţa înaltă a bisericii pe care o ctitorea, din
neatenţie, a căzut la pământ, de la aşa înălţime?! Spre marea
uimire a mamei, Prohor a rămas întreg şi
nevătămat.
Harul lui Dumnezeu l-a păzit de la moarte, într-un
chip atât de minunat, deoarece în inima lui de copil existau deja
dorinţa şi hotărârea de a merge după Hristos şi de a fi întotdeauna
cu El, dorinţă sădită în sufletul lui Prohor de către evlavioasa
lui mamă, prin educaţia lui bisericească, plină de
Har.
Care ar fi putut fi cauza minunatei tămăduiri a
lui Prohor, când el era deja începător în mănăstirea din Sarov şi
avea numai douăzeci de ani? Prohor încă nu reuşise să se întărească
în nevoinţele duhovniceşti ale vieţii monahale, avea doar o
hotărâre nestrămutată de a-L sluji pe Hristos. Şi datorită acestei
hotărâri mântuitoare Preacurata Maică a Domnului i s-a arătat,
însoţită de Sfinţii Apostoli, Ioan Teologul şi Petru şi într-o
clipă l-a tămăduit de boala ce suferea de trei
ani.
Datorită acestei hotărâri ferme de a-L iubi pe
Hristos, preacuviosul Serafim, deşi nereuşind încă să-şi cureţe
inima sa de patimi şi fiind în vârstă de numai douăzeci şi şase de
ani, totuşi L-a văzut în toată slava pe Domnul Iisus Hristos în
biserică, în timpul Liturghiei din Joia Mare, când el a slujit ca
ierodiacon. Domnul L-a învrednicit pe preacuviosul Serafim de
asemenea mare milă, de o asemenea slavă dumnezeiască, de care
foarte rar s-au bucurat chiar şi marii Săi slujitori şi
nevoitori.
Nici pe noi nu ne va lipsi Domnul de mila Sa,
iubiţilor întru Hristos fiii mei, într-o măsură sau alta, dacă şi
în noi va fi această hotărâre în a-L iubi pe Hristos şi a-I urma
Lui în toate zilele vieţii noastre.
Dacă noi nu vom reuşi înainte de moarte să ne
curăţăm de toate păcatele şi patimile noastre şi vom muri, dar
având în sufletul nostru hotărârea de a-L iubi pe Hristos cu toată
fiinţa noastră şi de a respecta neabătut toate poruncile Sale,
atunci sufletul nostru nu va merge la demoni pentru chinurile
iadului, ci va merge acolo, unde era îndreptat înainte de moarte,
adică la Hristos în împărăţia Lui cerească, pentru fericirea
veşnică a Raiului.
Fie ca Domnul, prin Harul Său, să insufle în
inimile noastre această hotărâre mântuitoare. Fie ca Domnul să ne
învredni cească nu numai a avea această hotărâre de a-L iubi pe
Hristos, dar să ne dăruiască mai ales această dragoste pentru El,
ca şi aici şi în viaţa viitoare să fim moştenitori ai acestei
bucurii dumnezeieşti, ai acestei adevărate fericiri, atât
vremelnice, cât şi veşnice.
Fie ca Domnul să ne învrednicească pe toţi de
această avuţie cerească, pentru rugăciunile verhovnicilor Apostoli
Petru şi Pavel şi mai ales, pentru rugăciunile şi atotputernica
ocrotire în faţa tronului lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii a
Preacuratei Maicii Domnului, Fecioarei Maria.
Amin.
(cuvânt ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae”
din Sofia, la 29 iunie şi 12 iulie 1947)
Sursa: Doxologia
.jpeg)
