A durat o săptămână. Un pic de Massive Atack, asezonat cu Faithless, jumătate de sticlă de vin, trei fumuri, exact cât e nevoie să mă duc acolo unde trebuie, o seară, un om și brusc, sentimentul că nu mai fug. Inchide ochii și ascultă. Ascultă și citește. Aprinde-ți țigara, vei avea nevoie de ea.

Am învățat că viața e ca un sex oral. Uneori te atinge acolo unde trebuie oferindu-ți cele mai mișto orgasme ever, alteori nu știe ce să facă cu tine și te duce la disperare. Uneori te leagă de pat și te tachinează cu limba ore în șir iar alteori te termină brusc și violent.

30.12.2016

Voiam să mai stau câteva zile. Să las să se așeze tot colbul ăsta și să pot decide așa cum trebuie. Nu a fost să fie. Ieri a fost punctul culminant. De aseară mă gândesc cum aș putea să mă formulez mai bine, așa încât peste ani și ani să știu că deciziile luate în ultima vreme au dus la ce voi fi începând cu săptămâna viitoare. Am bătut pe jos orașul în lung și-n lat. De la Minerva am luat-o la pas, pe gheață și prin zăpadă, până în Mărăști. A fost cel mai dulce frig care mi-a pleznit vreodată obrajii. Două ore de pași mărunți, așezați cu hotărâre pe fiecare urmă lăsată în zăpada tăbăcită de cei care au trecut pe acolo înaintea mea. Sublim.

M-am plimbat într-un oraș pustiit. Nici urmă de om, mașină sau animal. Parcă tot Clujul ăsta imens se transformase într-un platou din filmele de groază. Ciudat, aveam în mine un sentiment de siguranță ce creștea cu fiecare pas pe care îl făceam. Deși destinația era încă departe și știam că se pot întâmpla multe pe drum, am văzut plimbarea asta exact ca anul ce tocmai trece. Un drum greu, obositor, plin de pojghița înghețată a trotuarelor comuniste. Un an cu puțini oameni în el, un an care la final i-a dat pe toți afară și a decis că e timpul să o iau de la capăt.

Miercuri. AMR 10 zile din 2016

Ultimul pahar de vin pe seara asta. A fost atât de drăguț încât în oboseala lui nici nu și-a dat seama că fix de un pahar în plus mai aveam nevoie. Acum, că mă uit pe fundul paharului, văd urme de pastile și de coloranți. Nici că nu îmi pasă. Alcoolul și-a făcut efectul, sexul a fost perfect, am plâns, a fost perfect.

Știu, acum te întrebi, de ce naiba publici un text la mai bine de o săptămână (chiar două) de când l-ai scris? Pentru că acum s-a întâmplat și pentru că acum trebuia scris. Uneori gândești mai devreme și vorbești mai târziu. Așa e inteligent să o faci atunci când ești inteligent. Uneori știi multe dar nu le spui pentru că e mai bine să îi protejezi pe cei din jur. Să nu sufere și să învețe de la viață urmând un drum cât mai lin și mai odihnitor.

Cică ar trebui să îmi scriu dorințele și ce naiba îmi propun pentru la anul. Sunt hotărâtă cam de trei zile. Totul a început atunci când m-am trezit că aveam în palme o inimă plină de sânge. Nu știam ce să fac cu ea așa că am luat-o și am aruncat-o în mijlocul drumului. Să decidă soarta ce se întâmplă cu ea. De ce să trec eu încă o dată prin rahatul ăsta? Între timp, inima a făcut câteva popasuri, a cunoscut câțiva oameni, a fost tăiată în bucăți și apoi lipită la loc, s-a plimbat, s-a distrat, a băut, a fumat, s-a făcut blană, a plâns, s-a futut, a făcut tot ce a vrut.

Aștept să treacă ziua, să treacă ora, să fumez ceva bun, să îmi pun ordine în gânduri. Nu, nu am ajuns nasol. Nu sunt nici acolo unde își doresc dușmanii să ajung, nici acolo unde își doresc ăștia buni să fiu. Sunt acolo unde trebuie să fiu. Din păcate, nu unde aș vrea eu să fiu. Dar e ok, eu oricum nu știu nimic.

Revenind, era vorba de ce va fi anul viitor. Din păcate pentru unii, din fericire pentru mine, începând cu anul viitor o voi lua de la capăt.

00-00, pula mea. Cică ascult o piesă despre cum ar trebui să fim mai buni când eu de fapt trebuie să învăț să fiu al dracului. Să fiu nesimțită, să îmi bag ceva în toți și toate.

Joi, AMR 9 zile din 2016

Maybe I will wake up today.

Te simt. Ești aici. Parfum, atingere, sărut. E noapte și eu scriu în draci. Ce bine că nimeni nu-mi citește blogul. Ar fi crunt. Ca și cum toată lumea s-ar prăbuși. Pentru că uneori, exact ca acum, îmi vine să urlu.

Am încercat să ajut. Mult. De fiecare dată am dat-o în bară. Prima dată a fost în generală când o colegă se futea cu vărul ei. A fost prima dată când am încercat să repar pe cineva. Am eșuat atât de lamentabil încât nici nu mi-am dat seama că am eșuat. Apoi am continuat cu cea mai bună prietenă din facultate. Nici acum nu știu dacă am făcut bine ce am făcut. Într-un fel mă simțeam stăpână pe situație dar nu îmi dădeam seama că tot ce fac e să mă disculp și să mă gândesc doar la mine. Așa am făcut și cu primul, al doilea, al treilea iubit, așa fac și acum. Asta pentru că nimeni, niciodată, nu a înțeles că și eu am probleme, și eu am gânduri, și eu am sentimente, și eu sufăr. Suntem egoiști. Și eu, și tu, noi toți suntem o gloată de oameni (pardon, animale) egoiști.

E prima dată după mult timp când mă simt neputincioasă. Nu e prima dată când trec singură prin asta. Ce mă mai ajută, e un simplu și banal umăr. Un umăr care nici măcar nu are habar cât de multe face pentru recuperarea mea. În curând, va afla și el că a fost doar o victimă colaterală. Pentru că oricât de mult mi-ar păsa, știu că într-o zi va trebui să renunț la el. Pentru că e e prea bine și prea frumos. Atât de bine și atât de frumos încât e singurul care mă face să plâng atunci când îmi mângâie coapsele, când mă strânge de șold, când mă sărută pe spate, când îmi atinge ușor abdomenul. Nu știu cât de multe femei au plâns atunci când făceau dragoste și mai ales din ce motiv. Știu că eu nu o fac de bucurie. E atât de intens pentru că de fiecare dată simt că e ultima dată. Și de fiecare dată mă înșel. Într-o zi, curând, ultima dată va fi cu adevărat ultima dată. Până atunci plâng de fiecare dată, ca și cum ar fi ultima dată.

De fapt, totul e un set up, o stare a minții care ne spune că: ”Vezi, tu de ăla te vei îndrăgosti foarte tare, fără motiv, doar așa pentru că am eu chef să mă distrez” (Karma). Apoi vine prima palmă, el nu te place. Și a doua, dar totuși ar vrea să te mai fută din când în când. Apoi vine a treia palmă: ”Oare cum ar fi să fim mai mult de atât?”, și a patra palmă care-ți spune că el de fapt glumea.

Azi, 2017. 6 ianuarie, 00:00

Totul e atât de diferit și totuși, nu s-a schimbat nimic. Încă nu am curaj să spun: ”nu”, de parcă viața ar fi un fel de fetish, masochism dus la extrem. Măcar am reușit să încep să fiu mai de încredere, am realizat în final că poți fi de gașcă chiar dacă ești om responsabil, am învățat că poți să îți urmezi visele și că nu e nimic rușinos în a fi diferit față de cei din jur. Ba chiar, încep încet să mă accept că sunt altfel și chiar să apreciez că nu sunt ca cei din jur. Am mai învățat că sufletul e cel mai important și că trebuie constant hrănit cu sentimente. Tipul de hrană nu contează. Poate fi un iubit, poate fi o carte, poate o călătorie, poate o simplă și banală discuție sau, de ce nu?, o plimbare prin oraș. Anul ăsta am învățat că sufletul nu-ți poate muri dacă îl alimentezi constant. Că e bine să fii viu chiar dacă ai fost mort ani întregi. Că sufletul e singurul care învie, trupul niciodată.

Întotdeauna am simțit. Poate prea mult. 2017 m-a învățat că nu e nevoie să simt doar într-o direcție. Că oamenii pot fi întotdeauna puși pe locul doi. Așa că am învățat să iubesc cărțile, am învățat să iubesc desenul, fotografia, lucruri neînsuflețite dar care spun de o mie de ori mai mult decât oamenii. Și e atât de bine. Oarecum doare. Pentru ca e greu să te dezlipești de oameni, dar măcar lucrurile nu te dezamăgesc ci din contră, te fac să înțelegi că lumea nu e doar despre ceea ce credeai tu că e. Că lucrurile nu se învârt în jurul unor bacnote, oameni, sentimente, locuri. Că lumea e mult mai mult de atât și tot ce ne înconjoară e doar 1% din ce am putea simți la un moment dat.

2017 m-a mai învățat că e bine să fiu cumpătată. Că dacă mă revolt și mă arunc cu capul înainte nu e ok. Revolta e bună, dar doar dacă vine cu cumpătare și un plan bine pus la punct. Încă nu știu ce vreau de la viață sau ce îmi rezervă viitorul. Dar știu sigur un lucru. Că sunt invincibilă și pot face orice. Că dacă vreau cu adevărat pot. Iar dacă nu mi-am dorit în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă că nu meritam să am acel lucru.

Mai e o zi și o ultimă confirmare. Un mic vis de care îmi doresc cu adevărat să se îndeplinească (sau poate nu). În ultimele luni am trăit din confirmări. Toată viața am făcut-o. Să îmi confirm că tata e un om de câcat, să îmi confirm că omul pe care îl iubesc nu e potrivit pentru mine, să îmi confirm că întradevăr am găsti un om care să mă ridice. 2017 mi-a adus ultima confirmare. Se va întâmpla mâine. Dacă lucrurile vor fi așa cum îmi doresc, înseamnă că sufletul meu e cu adevărat liber și va avea parte de cele mai frumoase lucruri care pot exista. Dacă nu, atunci știu că sunt doar o banală, la fel ca toți cei din jur. Omul ăla care se vrea a fi diferit, dar care de fapt e doar un pokemon. (de parcă ați știi ce înseamnă pokemon cu adevărat. Și nu, nu e animăluțul ăla galben și pufos.)

În 2017 am mai învățat un lucru. Am învățat că viața e ca un sex oral. Uneori te atinge acolo unde trebuie și ai cele mai mișto orgasme ever, alteori nu știe ce să facă cu tine și te duce la disperare. Uneori te leagă de pat și te tachinează cu limba ore în șir iar alteori te termină brusc și violent. Așa e și viața. Uneori te învață, alteori te lasă să înveți singur. 2016 nu m-a învățat nimic. În schimb, nu a trecut nicio săptămână din 2017 și deja am învățat cât într-un an.