Deși mă cunosc mulți oameni, niciunul nu mă știe cu adevărat. Încă nu există om să îmi știe toate acele mici secrete ascunse bine în suflet. Secrete care nu încarcă, ci revigorează. Mai am câteva puse bine la păstrare. O parte le voi arunca în lume, să se bucure de aer curat. Altele le voi lăsa să mai stea puțin în sufletul îmbâcsit de ani și ani plini de secrete mai mărunte sau mai mari.

De exemplu, nimeni nu a știut până azi că adevăratul revelion pentru mine nu e la final de decembrie, ci de februarie. Întotdeauna, primele două luni din an mi-au părut cât 12. Întotdeauna, la început de februarie mă băteam ușor pe umăr și îmi spuneam: „Hei, stai liniștită, e cea mai scurtă lună din an”. Și întotdeauna, fără excepție, era cea mai plină și cea mai lungă. Apoi, venea finalul de februarie. Uneori în 29, alteori în 28, niciodată în 30 sau 31. Venea și simțeam așa, cum pot, în sfârșit, să trag aer adânc în...