Deși mă cunosc mulți oameni, niciunul nu mă știe cu adevărat. Încă nu există om să îmi știe toate acele mici secrete ascunse bine în suflet. Secrete care nu încarcă, ci revigorează. Mai am câteva puse bine la păstrare. O parte le voi arunca în lume, să se bucure de aer curat. Altele le voi lăsa să mai stea puțin în sufletul îmbâcsit de ani și ani plini de secrete mai mărunte sau mai mari.

De exemplu, nimeni nu a știut până azi că adevăratul revelion pentru mine nu e la final de decembrie, ci de februarie. Întotdeauna, primele două luni din an mi-au părut cât 12. Întotdeauna, la început de februarie mă băteam ușor pe umăr și îmi spuneam: „Hei, stai liniștită, e cea mai scurtă lună din an”. Și întotdeauna, fără excepție, era cea mai plină și cea mai lungă. Apoi, venea finalul de februarie. Uneori în 29, alteori în 28, niciodată în 30 sau 31. Venea și simțeam așa, cum pot, în sfârșit, să trag aer adânc în piept, să îmi umplu plămânii cu energie pe care să o expir ușor, pe parcursul lunilor ce urmau să treacă cu repeziciune.

Mi-am schimbat revelionul undeva în copilărie. Nu mai știu când s-a întâmplat exact, dar eram foarte mică. Era final de decembrie. Ca de obicei, toată lumea era veselă. Și eu eram. La ora 12 noaptea, geamul de la cameră s-a deschis brusc. M-a pleznit un frig teribil, un frig de iarnă adevărată. Lumea era în continuare veselă. Toți aveau în mâini un pahar de șampanie. Zâmbeam un zâmbet crispat, parcă pictat pe un tablou al cărui vopsea a fost mâncată de timp. Așteptam să se închidă geamul, să fie cald din nou. Am urât frigul atunci, îl urăsc și acum. Era frig și eu așteptam să se facă din nou cald când s-a auzit prima bubuitură. Mi-a înghețat sângele în vene. Apoi, s-a auzit doua bubuitură. Fața mea s-a făcut albă ca varul. A treia bubuitură. Picioarele au refuzat să mă mai asculte. S-au făcut moi și au cedat. 15 minute de chin în care mă încăpățânam să stau în picioare, să respir, să zâmbesc tâmp, ca și cum totul era normal, totul era bine, suntem cu toții fericiți.

Lunile au trecut. Am uitat de eveniment. A venit următorul an, a venit și următorul revelion. De data aceasta, cu o jumătate de oră înainte să se deschidă geamul acela blestemat, am simțit cum văd negru în fața ochilor. Nu mă așteptam. Cumva, corpul meu mă avertiza: „Hei, vezi că vine frigul. Hei,vezi că vine bomba”. Lumea în jur era veselă. Eu eram din nou tablou pictat cu vopsea mâncată de timp. A venit prima bubuitură. Apoi, a doua. Apoi, a treia. An de an zâmbeam crispat și tremuram. De frig și de frică. Nimeni n-a știut. Mă prefăceam atât de bine încât, uneori, aveam curajul să ies pe balcon, să țin în mână un baton de artificii. Ani de zile am ținut prostia aia în mână. O scuturam cu ochii strâns închiși, aruncând câte o privire din când în când, să văd dacă e totul gata. De fiecare dată mi-a fost frig și de fiecare dată mi-a fost frică.

Câțiva ani nu am văzut mugurii primăverii. Nici florile cireșilor de pe strada măruntă pe care locuiam. Nici frunzele verzi de vară. Nici cele colorate de toamnă. Câțiva ani am așteptat cuminte cele 15 minute de oroare. Hohotele de râs, zgomotul, muzica dată la maxim, paharele care se ciocnesc, alcoolul, artificiile, bubuiturile. Toate îmi stăteau pe creier constant, 12 luni pe an. Iar când venea momentul, cu o jumătate de oră înainte de toate astea, tot ce puteam face era să mă sprijin de ceva și să mă concentrez să respir. Uneori, uitam să o fac. Mai ales noaptea, în somn. Alteori, când eram paralizată de frică, plămânii mei refuzau să mai funcționeze. Refuzau pe bune. Se blocau efectiv. Ani întregi nu am respirat. Uitasem cum e să ai aer în piept.

Asta până într-o zi. Era final de februarie. Cred că mergeam la școală, altfel nu prea aveam de ce să fiu pe stradă. Știu de ce era final de februarie. Pentru că visam la mărțișoare. Mă întrebam, ca în fiecare an, „Oare de data asta voi primi și de la tata?”. N-am primit niciodată. Ceva, cumva, m-a făcut să mă uit în sus. În fața mea, la doi centimetri de nas, un mugur. Unul singur. Uriaș, proaspăt. L-am privit și, instinctiv, am tras aer adânc în piept. Să îi miros primăvara și primul iz de floare de cireș. M-am încărcat cu energie și energia aia m-a ținut până la final de an. De atunci, la fiecare final de februarie, respir adânc. Uneori, nu mă ține tot anul. Uneori, de revelionul clasic, îmi e atât de rău de frică încât îmi e frică de cât îmi e de rău. Uneori, nu pot sta nici măcar în picioare. Dar mă încăpățânez să o fac. Uneori, atacul de panică e atât de puternic încât timp de 15 minute sunt efectiv paralizată. În fiecare an, la final de decembrie, știu că îmi va fi frig și frică. Și în fiecare an, la final de februarie, știu că voi trage adânc în piept energie cât pentru 10 luni. Că va fi cald și bine.

La mulți ani, 2020! Pentru mine, azi vei veni cu adevărat. Azi, când e liniște. Când nimeni nu strigă, nimeni nu bea, când nimeni nu bombardează orașe, când nu e război, când e doar liniște. Liniștea de dinainte de primăvară, de cireși înfloriți, explozie de culoare. Te cinstesc și te ciocnesc. Ești un an atât de frumos!