Dacă fiecare planetă e o literă și fiecare sistem solar, un cuvânt, atunci galaxiile sunt propoziții, iar roiurile de galaxii sunt paragrafe care formează împreună o carte, Universul, adică acest bestseller de creație. De obicei ele vin spre tine. Când o stea cade, un cuvânt vine spre tine. Îl poți primi cu brațele deschise, sau îl poți arunca spre altcineva care are mai mare nevoie de el. Toate cuvintele astea adunate din stele se cuibăresc într-un culcuș vopsit cu cerneală albastră. Dacă ești suficient de grijuliu, poți cu ele să îți pictezi forma inimii.

În 2019 mi-am modelat inima sub formă de îmbrățișare.

Am lăsat să curgă totul din mine. Singurul lucru la care m-am gândit mult a fost un titlu. Până la urmă, a venit singur. Și a mai adus cu el încă doi prieteni.

Ca de obicei, rândurile astea le-am lăsat la copt în suflet câteva zile bune. De data aceasta, mai mult ca de obicei. Pentru că 2019 a fost anul care m-a schimbat până în măduvă. E anul care în ianuarie m-a luat frumos în palme, m-a îmbrățișat și apoi m-a trântit cu putere de podea. În februarie am fost spartă în mii de bucăți. În martie am început să mă adun. În aprilie, mai și iunie am visat și mi-am lipit cioburile de suflet cu bandă adeviză de la buticul din colț. Am mai visat puțin, m-am lovit de realitate, am plâns, m-am lipit, am visat în continuare. În iulie, în mine a început să crească îndoiala. Și tot mai mult a început să se apropie de mine un bocanc uriaș pregătit să facă cunoștință cu fundul meu. L-am împins de fiecare dată când am putut. L-am amânat și am visat. M-am lovit de realitate, am mai plâns puțin, am visat. Până în octombrie am tot evitat bocancul vieții. În octombrie a lovit pe neașteptate. S-a împachetat în cea mai frumoasă hârtie de cadouri, s-a apropiat cât să se asigure că sunt curioasă și, chiar când am întins mâna să îl ating, a lovit cu nesimțire. Nu am mai putut să îl evit. Nici să îl resping. A venit, mi-a tras una și m-a aruncat la mii de kilometri depărtare de mine. Apoi, mi-a spus ironic: „baftă să te întorci la tine”. Trei luni. Mocirlă, soare, ploaie, mocirlă, pământ bătătorit. Foame, multă foame. Depresii, frustrare. Și un task. Nu ai voie să mergi pe drumul ăsta singură. Va trebuie să îți iei sufletul și să îl oferi pe tavă. Iar la schimb, vei fi ghidată. Mama ei de viață.

– Dragă karma, îți dau orice, dar nu sufletul. Încă nu am reușit să îl peticesc.

– Mă doare undeva. Vrei să ajungi la tine? Îmi dai tribut o parte din sufletul tău. Nu contează care. Poate fi cea mai stricată, cea mai putrezită. Dar vreau ceva la schimb.

– Bine, știi ceva? Ia-l pe tot. Mă doare undeva.

– Perfect! Așa și trebuie. Să doară.

Și doare al naibii de tare!

Așa s-au născut cele trei titluri. Acum le aștept să moară pe rând, așa cum au venit. Sau să rămână acolo, în treimea lor perfectă. În numele Inimii, al Lui Decembrie și al Sfântului Suflet, Amin!

2019 – 12 luni de noiembrie

În luna noiembrie mi-am luat toți cei 30 de ani de existență, i-am așezat în palme și le-am făcut o poză. Am pus-o la muzeu și mi-am rugat părinții să se uite bine în trecut, să spună ei dacă a fost bine sau dacă e. Nu știu dacă au auzit. A fost doar un exercițiu prin care am închis perfect un cerc de trei decenii. Între timp, voiam cu tot dinadinsul să nu mă arunc în clișeul schimbării prefixului. Nu am reușit. M-am dus țintă spre mine, m-am uitat la pumnii umpluți cu suflet și mi-am zis: „Tu de azi va trebui să te schimbi. Să îți iei pielea asta pe care o porți de 30 de ani, să o speli bine, să o usuci de lacrimile care ți-au lăsat dâre de sare și ți-au încrestat hărți pe epiderma de pe față, să ieși din tine, din locul tău călduț, să escaladezi zidurile din tine și să îți asumi cine ești.”

De mai multe ori mi-am luat scheleții la puricat. I-am înveselit, i-am îmbătat, i-am îmbrățișat, i-am ascuns în dulap. Nimic nu a funcționat. Până într-o zi în care am înțeles că nu trebuie să fac nimic cu ei. Trebuie doar să îmi asum că ei există și să îi iert. Nu e vina lor că s-au lipit de mine. Și nici a mea. Mai bine simbioză decât echimoză pe suflet.

O inimă flămândă, aproape anorexică. Un suflet plin, aproape obez

Anul acesta m-a încercat cea mai cruntă foame. Foame de mine, nerăbdare să mă îmbrățișez și să profit de fiecare minut în care eram doar eu cu mine. Foame de creație, să mă cuprindă valuri întregi de cuvinte amestecate, să le prind din zbor și să le așez în cea mai potrivită ordine în care le-a fost dat să fie așezate. Să fiu îngropată în litere, să fac duș cu cerneala, să se prelingă peste suflet, să îl văd cum se albăstrește șiroaie-șiroaie. Și foamea aia care m-a aruncat în copilărie, aproape de punctul anorexic în care cel mai gustos desert era pâinea cu unsoare și cu zahăr. Culmea, nu mi-au lipsit banii. Au venit de fiecare dată când am avut nevoie. Dacă viața asta materială ar avea suflet, el ar fi aproape obez, ar trebui pus la dietă de valute și pompat cu principii de viață inestimabile. Noroc că banii nu au suflet. În schimb, carapacea în care stăm la adăpost când ne plimbăm prin lume, are o inimă. Acum, la final de an, e anorexică, flămândă de tot ce îi poate oferi orice altceva în afară de o felie de pâine cu unsoare și zahăr.

Decembrie, o lună cât un an înghețat

În 2016 mi-am promis că nu îmi voi mai scrie rezoluții de an nou. Decembrie, atunci, a lovit atât de puternic încât sufletul meu e încă amețit. A durut atât de tare încât rana aia e printre puținele care nu se vor vindeca niciodată. Care va rămâne deschisă și va supura de fiecare dată când cineva îmi va zâmbi, de fiecare dată când voi fi atinsă și, mai ales, de fiecare dată când karma îmi va cere să îi dau o bucățică de suflet. În decembrie 2019 nu am mai avut de ales. Trebuia să fac un pas. Și ca să fac asta, era absolut necesar să deschid o fereastră, să las să pătrundă în ea un zâmbet, apoi să o închid repede la loc. Da, asta am făcut. Am fraierit soarta. I-am dat o parte din mine, dar în același timp am ferecat-o bine înăuntru. Ca să o protejez de lumea asta murdară și mai ales, ca să nu intre alți infractori înăuntru. Când va dori să plece, îi voi deschide larg ușa. Dar doar trei secunde, cât să pășească pe preșul plin de noroi al sufletului. Apoi voi închide ușa cu zece lacăte. Nu va mai putea intra niciodată. Iar dacă nu va apuca să pășească afară, va rămâne acolo, într-un sertar, pentru totdeauna.

În 2019 am învățat două lucruri:

1. Atunci când viața doare, cel mai bine e să te piști de suflet.
2. Atunci când sufletul îți e în moarte clinică, trimite-l afară la joacă. Nu îi va conveni. Înăuntru e cald și îi e bine, e ferit de pericole. Afară, pe lângă aventură sunt și capcane. Aruncă-l la joacă. Ține-l de mână atunci când se julește. Îmbrățișează-l când reușește. Și mângâie-l când e lovit de alte suflete.

În 2020 îmi voi pișca zilnic sufletul. Îl voi lua de mână și vom ieși la joacă. Ne vom îmbrățișa, vom zâmbi și vom plânge împreună.

2019 a curs liniștit pe o foaie albă. Și-a lăsat povestea de izbeliște iar ultima propoziție a îmbrăcat-o în puncte de suspensie. Aș fi vrut un semn al exclamării. N-a fost să fie. 2019 rămâne un an neterminat, cu sufletul încărcat ce abia așteaptă în 2020 să…