În luna iunie a anului 1951 a început un proces de
strămutare a locuitorilor „incomozi” pentru regimul comunist, filă
de istorie pe care astăzi o cunoaștem sub numele „Deportările în
Bărăgan”. Este vorba de zeci de mii de oameni care și-au pierdut
casele, fiind strămutați la sute de kilometri
depărtare.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial,
președintele Iugoslaviei, Iosip Broz Tito (1892-1980), prin
viziunea sa politică, a ajuns în conflict cu URSS-ul condus de
Stalin. Sămânța discordiei a fost dorința lui Tito de a obține
orașul Trieste, după ce dobândise, la finalul războiului, peninsula
Istria de la italieni și orașele Zadar și Rijeka.
Occidentalii s-au opus ca orașul Trieste să revină
iugoslavilor, fapt ce a dus la niște confruntări militare. Au avut
loc atacuri aeriene iugoslave asupra unor aeronave de transport
americane, fapt ce i-a nemulțumit pe sovietici. URSS-ul era încă în
refacere după război și nu se dorea un război fierbinte cu
Occidentul, pentru ambițiile aliatului Tito. În acest context mai
larg din lumea comunistă, sovieticii își puneau problema că s-ar
putea ajunge chiar la o confruntare militară cu iugoslavii.
Românii, aliați fideli pe atunci ai sovieticilor, au purces la
deportări în Câmpia Bărăganului, strămutând o mare parte a
populației „cu probleme” din județele Timiș, Caraș-Severin și
Mehedinți. Astfel, ceea ce în mod obișnuit era cunoscut doar ca
grânar a devenit pentru zeci de mii de oameni o temniță fără de
sfârșit, între ciulini imenși, rostogoliți de
vânt.
Primii dintre deportați au provenit din spațiul situat
la 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, între satele Beba Veche,
din județul Timiș, și Gruia, din județul Mehedinți. În total, 203
localități.
După modelul sovietic, a fost emisă o hotărâre a
Consiliului de miniștri, în anul 1950, modificată în 1951, prin
care se reglementau problemele stabilirii domiciliului obligatoriu
pentru unele categorii de persoane. Iată cât de groaznic suna
justificarea legală pentru asemenea tragedie adusă pe capul
românilor: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să
dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care
nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din
orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul
muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară
Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul
obligatoriu în orice localitate”.
Hotărârea Consiliului de miniștri a creat cadrul legal
pentru această deportare ce urma să fie a doua cea mai mare din
istoria contemporană a României, după deportările din luna ianuarie
1945, când peste 70.000 de persoane, mai ales etnici germani, au
fost duși în Uniunea Sovietică. Pe atunci, URSS se confrunta cu o
gravă lipsă a forței de muncă, după ce milioane de bărbați muriseră
în război, așa că orice pretext era potrivit pentru aducerea de
persoane aici. Spre deosebire de prima deportare, de această dată
s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, care era o zonă
subdezvoltată și foarte puțin populată.
Autoritățile urmăreau prin acest plan o așa-numită
„igienizare a Banatului”, adică îndepărtarea mai multor categorii
sociale considerate periculoase de comuniști, în special a
etnicilor germani, sârbi și aromâni. Se considera că, în cazul unor
conflicte cu partea iugoslavă, aceste populații nu ar fi suficient
de fidele regimului comunist pro-sovietic de la
București.
Printre cei vizați se aflau și marii fermieri,
proprietarii de suprafețe întinse de pământ, industriașii, hangiii,
deținătorii de restaurante, refugiații basarabeni și macedoneni,
foștii membri ai forțele armate germane, cetățenii străini, rudele
refugiaților, simpatizanții lui Tito, persoanele care colaboraseră
în război cu inamicul, cadrele militare, oficialitățile demise,
rudele „contrarevoluționarilor” și toți care i-au sprijinit,
activiștii politici și pentru drepturile cetățenești, foștii oameni
de afaceri cu legături în Occident, liderii etnicilor
germani.
În noaptea de Rusalii a anului 1951, a fost pusă în
mișcare acțiunea de deportare. 12.791 de familii, adică 40.320 de
persoane, din peste 200 de localități situate în apropierea
frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin
și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în
Câmpia Bărăganului. Nimic nu a contat în fața tăvălugului comunist,
au fost luați de-a valma cu toții, inclusiv femeile gravide,
bătrânii, bolnavii, copiii mici. Au fost urcați în vagoane pentru
transportat vitele și au mers cu trenul două săptămâni, fiind
debarcați în Bărăganul pustiu, bătut de vânt, traversat de ciulinii
imenși.
Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă
avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna
anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18
localități noi: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata,
Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa,
Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și
Zagna.
Odată dați jos, în Bărăgan, din trenul în care
împărțiseră vreme de două săptămâni vagoanele cu animalele pe care
au apucat în grabă să le ia cu ei, deportații fără vină s-au văzut
pe un câmp cât o mare, fără acoperiș deasupra capului. Cu mic, cu
mare, au pus mâna de și-au încropit întâi niște adăposturi, apoi
case de chirpici.
Conform studiului „Deportații în Bărăgan 1951-1956”,
coordonat de Silviu Sarafolean, carte apărută la Editura Mirton,
Timişoara, în 2001, au fost vizate 40.320 de persoane, clasificate
de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi și cârciumari, 8.447
basarabeni, 3.557 macedoneni, 2.344 persoane care colaboraseră cu
armata germană în timpul războiului, 1.330 cetățeni străini, 1.218
persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoiști, 731
dușmani ai regimului socialist, 590 persoane care trăiau în afara
zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistența
anticomunistă, 341 criminali deținuți, 257 germani, 162 foști
moșieri și industriași. O adevărată „Siberie a românilor”, după
cum spunea unul dintre supraviețuitorii acestei
tragedii.
În anul 1964, după grațierea generală, casele au fost
demolate, pământul a fost arat și urmele acestei fărădelegi
naționale au fost șterse.
Abia în anul 1972, Nicolae Ceaușescu a criticat
deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greșite“, care
au adus daune „politicii naționale“ a partidului.
În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația
Foștilor Deportați în Bărăgan. La inițiativa asociației, în Muzeul
Satului Bănățean din Timișoara a fost creată o replică fidelă a
unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum și-au
construit atunci deportații fără vină.
Autor: Dan Cârlea
Sursa: Ziarul Lumina
