În zilele împăratului Diocleţian, la anul
282, era un creştin, anume Dorotei, împreună cu soţia sa, care se
chema Evsevia. Aceştia, fiindcă erau fără de fii, s-au rugat lui
Dumnezeu ca să le dea rod, făgăduind să-I dăruiască Lui pe copilul
ce se va naşte. Deci a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au
născut un prunc de parte femeiască în ziua de duminică, lucru
pentru care au şi numit-o pe pruncă Chiriachi, ce înseamnă
duminică. Deci botezând-o, au crescut-o cu învăţătura şi cuvântul
Domnului, după Apostolul Pavel, păzind-o pe fecioară curată,
fiindcă făgăduiseră a o afierosi lui
Dumnezeu.
Iar într-o zi, un păgân bogat,
care vieţuia în cetate, auzind lăudându-se frumuseţea şi bunătatea
obiceiurilor tinerei fecioare, a hotărât s-o însoţească cu fiul
său. Şi spunând el lui Chiriachi de aceasta, ea a mărturisit că
este mireasa lui Hristos şi că doreşte să moară în feciorie. In
vremea aceea, Diocleţian a ridicat prigoană asupra creştinilor, iar
păgânul mâniindu-se, s-a dus şi a pârât la împărat pe Chiriachi şi
pe părinţii ei, cum că sunt creştini. Deci tiranul i-a chemat şi
i-a întrebat de ce defaima zeii. Dorotei a răspuns cu îndrăzneală
că a învăţat de la părinţii săi să nu cinstească decât pe Unul
Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi Care s-a întrupat
pentru a noastră mântuire. Atunci împăratul a poruncit să fie
biciuit, dar pentru că Dorotei nici sub lovituri nu înceta să
batjocorească pe idoli, l-a trimis împreună cu Evsevia la ighemonul
Iust, ce se afla în părţile Militinei, în Armenia cea mică. Deci
acela i-a pus la chinuri, apoi a poruncit să le taie
capetele.
Iar pe Chiriachi, Diocleţian a
trimis-o la ginerele său, cezarul Maximian, care se afla în
Nicomidia. Acela uimindu-se de frumuseţea fecioarei, i-a făgăduit
că o va însoţi cu o rudenie a împăratului, dacă se va închina
idolilor. Dar Chiriachi nu s-a plecat deloc, zicând că nimic nu
poate să o despartă de Hristos. Atunci Maximian a poruncit să o
întindă la pământ şi să o bată cu vine de bou, până va muri. Deci
ostaşii au bătut-o până au ostenit şi s-au schimbat între ei de
trei ori, dar muceniţa a rămas nesimţitoare la lovituri şi încă mai
mult strălucea de har. Pentru aceasta tiranul se mânia asupra
ostaşilor ce o chinuiau pe muceniţa, crezând că aceştia nu o lovesc
cu toată puterea, din milă faţă de ea. Atunci sfânta a zis către
Maximian: „Nu te înşela, Maximiane! Niciodată nu mă vei birui, căci
harul lui Dumnezeu îmi este în
ajutor!"
Atunci Maximian a trimis pe
sfânta la Ilarion, stăpânitorul Bitiniei, care era vestit pentru
cruzimea sa faţă de creştini. Acela citind scrisoarea lui Maximian,
a ameninţat-o pe muceniţa cu chinuri groaznice, dar Chiriachi i-a
răspuns că i-ar fi mai uşor să înmoaie fierul, decât să o supună pe
ea. Deci chinuitorul a poruncit să o spânzure de păr şi să o ardă
cu torţe, dar ea a rămas nepăsătoare, ca şi cum ar fi fost fără de
trup. Iar noaptea următoare, Hristos i s-a arătat în temniţă şi i-a
vindecat rănile, făgăduindu-i să o treacă toate încercările cu
harul Său.
Deci chinuitorul s-a spăimântat
văzând-o vindecată dimineaţa, dar a crezut că zeii au tămăduit-o şi
a dus-o în capiştea idolilor. Acolo rugându-se sfânta lui Hristos,
s-a făcut cutremur mare, încât s-au zdrobit idolii şi s-au făcut
praf. După aceasta, a urmat şi o furtună de vânt, care a împrăştiat
praful idolilor, făcându-i pe păgâni să fugă. Doar Ilarion a rămas
în capişte blestemând, dar un fulger venit din cer a ars faţa lui,
încât a căzut din scaun şi a murit. Atunci a venit un alt
stăpânitor, cu numele Apolonie, şi fiind înştiinţat de cele
întâmplate, a poruncit să se aprindă un foc mare, ca să fie
aruncată sfânta în flăcări. Deci ostaşii încingând un cuptor mare,
au aruncat-o pe Chiriachi înăuntru. Dar ea a stat acolo mai multe
ceasuri în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer, fără să fie arsă
deloc. Şi deşi era vară şi senin, a apărut un nor şi s-a făcut o
ploaie mare, care a stins focul. A fost aruncată apoi la doi lei
sălbatici, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca miei.
Şi mulţi păgâni, minunându-se de un lucru ca acesta, au mărturisit
pe Hristos şi au fost ucişi. Iar a doua zi, stăpânitorul văzând că
nu poate să o înduplece în nici un chip, a stătut la judecată şi a
dat asupra sfintei hotărârea să fie ucisă afară din cetate, prin
tăierea capului.
Auzind Chiriachi această
hotărâre, a cerut vreme să se roage. Deci s-a rugat îndelung,
mulţumind lui Hristos care a învrednicit-o să mărturisească numele
Său înaintea împăraţilor şi a ighemonilor, şi Care i-a păzit
fecioria neîntinată. Atunci s-au arătat nişte îngeri luminoşi
veniţi ca să-i primească sufletul pentru a-l duce la Mirele său cel
ceresc, iar ea s-a culcat încet la pământ, încredinţându-se în
mâinile lui Dumnezeu. Deci când ostaşii au mers aproape de dânsa,
vrând să-i taie capul, au văzut-o moartă şi s-au spăimântat. Şi s-a
făcut glas dumnezeiesc către dânşii: „Mergeţi, fraţilor, şi
propovăduiţi la toţi măririle lui Dumnezeu!" Şi în vreme ce ostaşii
s-au întors să spună ighemonului cele văzute, creştinii care se
ascundeau de frica păgânilor au luat trupul sfintei şi l-au
îngropat într-un loc potrivit, lăudând pe Dumnezeu, cel slăvit
întru sfinţii săi.
Sursa: Doxologia
