Cuviosul Hariton era din eparhia
Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi
ales întru bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău
credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui
lui Iisus Hristos. Când a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu de la
împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii să
jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie
ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea
cu bună credinţă, ca cel mai dintâi dintre creştini; şi a fost
prins şi legat de guvernatorul ţării aceleia şi adus la judecata
păgânilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicând: "Pentru ce
nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi
supuşii îşi smeresc capetele lor?" Răspuns-a Hariton: "Toţi idolii
păgânilor sunt diavoli, care, oarecând, pentru mândria lor, au fost
surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene
cu Dumnezeul cel prea
înalt.
Iar acum de către oamenii cei
fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe dumnezei.
Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi
fumul stingându-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina
lor. Căci eu am pe adevăratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă
închin, Care este ziditor tuturor, Mântuitor al lumii Care trăieşte
în veci".
Zis-a judecătorul: "Prin
răspunsul tău cel dintâi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci
ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi
cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să
ţi se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce
zeii noştri sunt îndelung răbdători şi negrabnici spre izbândirea
necinstirii lor, pentru aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu
îndată pierzându-te, căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei
înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care
acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dânşii iertare pentru greşala
ta cea cu atâta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sunt
gata a te primi, iertându-ţi necinstea ce le-ai adus". Răspuns-a
Hariton: "De sunt dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane
suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator
pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, şi râvna cea după
dânsul să şi-o arate. Iar de nu sunt dumnezei, apoi în zadar
porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul, că
nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la
cinstea spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sunt ucenic al
fericitei întâia muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această
cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei,
povăţuindu-se spre nevoinţă de sfântul Apostol Pavel, învăţătorul
cel mare, cu care eu acum zic: "Cine ne va despărţi pe noi de
iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau
foametea, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?"
(Romani 8, 35).
Iar guvernatorul a zis: "Dacă
zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă
bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate". Răspuns-a
Hariton: "Te înşeli, ighemoane, părându-ţi-se că pe toate acestea
le ai de la mincinoşii idoli, care şi singuri sunt săraci şi nimic
nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci
nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să
dea cuiva ceva, ei înşişi neavând nimic? Căci nu-şi întind mâinile
lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii,
nici nu aud cu urechile, pentru că sunt fără de suflet. Şi de vrei
să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea
deşertăciunea lor. Apropie o lumânare aprinsă la gura idolului,
şi-l pârleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi taie-i lui
picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i sfărâmi
coastele lui, şi vezi: Va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci
nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a
pornit cu mânie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsând pe
sfântul ca mai mult să întindă
cuvântul.
Şi îndată a poruncit celor ce
stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzându-l
la pământ în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar
sfântul răbda cu vitejie, vrând să moară pentru Hristos Domnul,
decât să trăiască depărtându-se de la ziditorul său. Iar când bătea
pe sfântul prigonitorul, îl întreba: "Oare vei jertfi idolilor
celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe
trupul tău?" Răspuns-a mucenicul: "De mi s-ar putea de o mie de ori
a muri pentru Mântuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut, decât
până la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor. Şi
atâta a bătut peste tot trupul pe sfântul încât şi cele dinlăuntru
ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sângele ca un
râu se vărsa, şi se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară
a-l mai bate, văzând că era de-abia viu, şi, părându-li-se că acum
va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus în temniţă, pentru
că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci abia
suflă, aşa de cumplit l-au
bătut.
Şi punându-l în temniţă, au
plecat. Iar Dumnezeu, văzând răbdarea pătimitorului Său, l-a
întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe
care păgânii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi
sănătos, încât preamărea pe Domnul ca David: "Nu voi muri, ci voi
fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului" (Psalm 117, 17). Apoi îl
scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare
îndrăzneală decât întâi, spre mai mare mânie a pornit pe
prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi
atâta l-au ars încât tot trupul lui s-a fript ca nişte carne de
mâncare.
Iar el se bucura, răbdând nişte
chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl aruncară
în aceeaşi temniţă.
În acea vreme, Aurelian Kesarul,
de mânia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sângelui
creştin, a murit. Mergând prin Bizantia şi Heracleea, mai întâi a
fost înfricoşat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte
grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viaţă în
chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra
creştinilor, dându-li-se libertate din legături şi din temniţă
legaţilor lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui
Aurelian împărăteştile sceptruri, învăţându-se cu pedeapsa celui ce
mai înainte împărăţise, a trimis poruncă prin toate părţile
stăpânirii sale că toţi creştinii să fie slobozi. Se temea să nu
pătimească şi el tot ca Aurelian, purtându-se rău cu creştinii. Şi
a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul
din obezi celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la
locurile lor, episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi
binecredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră,
sărutându-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea
Bisericii.
Atunci şi cuviosului Hariton
mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să
moară pentru Hristos, decât să fie slo-bod lepădându-se de El. Dar,
purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viaţa spre folosul
multora, ca împreună cu ceata mucenicilor celor de bună voie să
stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi că tatăl
cu fiii.
Din acea vreme sfântul Hariton,
ostaşul lui Hristos cel însemnat prin rane, s-a lepădat de lume şi
de toate cele din ea; şi luându-şi Crucea, a mers pe calea cea
aspră, făcându-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru
Dumnezeu. Pentru că purtând pe sine rănile Domnului Iisus, s-a
schimbat cu totul într-însul şi cu Dânsul s-a răstignit; a cărui
Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers
la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe Cruce. Şi
când mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a
căzut în mâinile tâlharilor, care neavând ce să ia de la dânsul,
l-au luat pe el, ducându-l în peştera lor, vrând ca să-l dea la
moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum,
căutând oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar
pe sfântul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcând legat. Acesta, ca
şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu,
fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi
batjocorea pe diavolul zicând: "Ştiu, diavole, că temându-te să te
lupţi singur cu mine, ai adus tâlhari asupra mea şi vrând să-mi
împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii,
blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu
ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tâlharii, tot am
nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfânta lui odihnă, iar
tu vei moşteni gheenă. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei
muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de
sfârşit. Dar, puternic este Stăpânul meu, ca şi aici să mă păzească
viu de mâinile tâlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a
izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de
lei şi pe sfânta Tecla de foc şi de
fiare".
Acestea grăind sfântul, iată a
venit un şarpe, care, aflând în peşteră vin într-un vas, a băut
dintr-însul, şi îmbătându-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava
din el şi a plecat. După care venind tâlharii, cuprinşi de sete, au
băut fiecare din acel vas şi au fost ucişi de acea otravă de la
şarpe. Şi căzând toţi la pământ, au murit. Astfel au primit
pedeapsa cea vrednică şi sfârşitul groaznic pentru faptele cele
rele ale vieţii lor.
Iar Sfântul Hariton,
izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui
Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare
mulţime de aur, pe care-l adunaseră tâlharii, jefuind de mulţi
ani.
Această avuţie tâlhăreasca,
sfântul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci,
biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul
acela un locaş, care se numea Fare, prefăcînd peştera aceea
tâlhăreasca într-o Biserică şi adunând
fraţi.
Apoi, ducându-se vestea despre
dânsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dânsul pentru viaţa lui
cea îmbunătăţită. Şi, că-lugărindu-se de dânsul, se linişteau în
acel locaş, primind folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor,
cuviosul Hariton, la a cărui sfânta viaţă, ca la o făclie
luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte, pentru că era
desăvârşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul
şi înfrânarea ca pe o dulce hrană, având osteneală ca pe o odihnă
şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de
străini, îndurător, iubitor de fraţi, blând, tăcut şi tuturor bine
apropiat. Avea în gură cuvântul dres cu sarea înţelepciunii, prin
care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mântuitoare. A orânduit
în mănăstire ca părinţii să mănânce o dată în zi şi această seară,
şi atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pâine şi apă
şi acestea cu măsură, că nu cumva, îngreunându-şi pântecele cu prea
mare saţiu şi multă băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre
sculare la rugăciunea cea de la miezul
nopţii.
Iar după rugăciune să se
îndeletnicească la lucrul mâinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca
nici un ceas să nu treacă în deşertăciune, că nu cumva diavolul,
aflând fără lucru pe vreun călugăr, să-l vâneze pe el cu înlesnire
în cursa păcatului. Pentru că, lenevirea şi deşertăciunea sunt
începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să
şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblînd de colo până colo,
căci adunându-se la vorbe deşarte, multe împiedicări se fac din
cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: "Vorbele cele rele
strică obiceiurile cele bune". Ştiinţa curată să se păzească ca
lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decât aurul şi
argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la câştigarea
mântuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate
celelalte fapte bune călugăreşti, să le câştige ca pe o vistierie
de mult preţ şi numai întru dânsele să se
îmbogăţească.
Învăţând în felul acesta pe
fraţi, şi rânduind bine locaşul, precum se cădea, a poruncit să se
adune toţi părinţii. Şi alegând dintre dânşii pe cel care îl ştia
că este mai presus decât toţi ceilalţi, cu fapta bună, pe acela l-a
pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai
adânc pustiu, iubind liniştea şi depărtându-se de oameni. Şi pentru
că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se adună
la dânsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducându-şi acolo
pe neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru
binecuvântare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvârşita
linişte călugărească. Mai în urmă, supărându-se de neodihnă, a
gândit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtându-se şi fugind
de slava omenească. Deci, rugându-l mult ca să nu-i lase pe ei, au
plâns după dânsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au
reuşit cu niciun chip să-l
oprească.
Însă, rugăciunea cea bineprimită
către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu
rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca
nişte crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după
ce a sărutat pe fraţi şi i-a bine-cuvîntat încredinţându-i lui
Dumnezeu, s-a dus în cele mai depărtate pustietăţi şi în prăpăstii
nestrăbătute.
Apoi, mergând cale ca de o zi, a
aflat altă peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi
sălăşluindu-se într-însa, vieţuia după voinţa lui Dumnezeu,
preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana lui erau
verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia,
dar mai mult se hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciunile
cele neîncetate, şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din
dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca
şi psalmistul, zicând: "Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pâine ziua
şi noaptea" (Psalm 41,3). Iar petrecând el acolo câtăva vreme, l-a
descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în ţarină
ascunsă; căci mulţi, mâhnindu-se de ducerea lui şi întristându-se
pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi
s-a dus, căutând prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătând mulţi
munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrând Dumnezeu, ca
povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocârmuitor, nu numai pe el, dar
şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la Împărăţia
Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul singurătăţii lui şi
au început a veni la dânsul călugării şi mirenii, dorind să
vieţuiască cu dânsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi
să se sature de folositoarele lui vorbe. Şi în scurtă vreme turma
cea de oi cuvântătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut o altă
mănăstire, după aceeaşi rânduială şi aşezare ca şi cea
dintâi.
Şi creştea şi se înmulţea slava
lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult decât
în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află
fărădelege şi vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă
vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci aşezând toată
rânduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în
puştiul cel adânc care se află de la părţile Tecuitului, ca la
patrusprezece stadii sau mai mult, şi acolo, asemă-nîndu-se lui
Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi fugind se
sălăşluia în pustie, aşteptând pe Dumnezeul Cel ce-l mântuieşte pe
el.
Şi trecea din loc în loc, prin
văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile
pământului, cu totul pe sine încredinţându-se lui Dumnezeu. Iar
osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul
Dumnezeu cel ce ştie cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui,
spre ostenelile lui privea şi în locul acestora îi gătea lui
cereştile răsplătiri.
Rătăcind el prin pustie multă
vreme, a vrut Dumnezeu că iar făclia care strălucea prin bunătăţi
să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii
sale să lumineze tuturor celor ce doreau să meargă pe calea cea
strâmtă, care duce la viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el
oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie şi căzând la
picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu
dânsul şi să râvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea
întâmplându-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a
se aduna mai mulţi la dânsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el,
iată, adunând a treia turmă de oi ale lui Hristos şi învăţându-i
călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea
siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi
s-a suit în vârful muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un
deal foarte înalt, care avea în sine o peşteră mică, la care abia
era cu putinţă a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur
sta, ca pe un scaun, depărtându-se de la pământ, şi de cele cereşti
apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stând ca un bun păstor
la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se rugă
pentru mântuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi
ca o cârmă în corabie stând, ocârmui înotarea atâtor suflete.
Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dânsul zidite alergau la
el, trebuindu-le
povăţuitor.
Şi a vieţuit la acel loc până la
adânci bătrâneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe care a
le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste
osteneli adăugind, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela
era fără de apă, şi nu vrea părintele că cineva din fraţi să se
ostenească pentru el, aducându-i lui de departe apă, căci singur nu
putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului,
şi pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce
îmbătrânise.
De aceea, a făcut rugăciune
către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui
Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia
celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din
piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui
Dumnezeu.
Aşa de mult a putut rugăciunea
îmbunătăţitului părinte la
Dumnezeu.
Deci, a petrecut prea desăvârşit
în bunătăţi şi ajungând ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat
de sfârşitul său fericit, pentru care luând înştiinţare de la
Dumnezeu, a chemat în puştiul acela de la cele trei mănăstiri ale
sale pe egumeni şi pe fraţi, care se înmulţiseră ca stelele cerului
prin rugăciunile şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa
care era aproape: "Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum
porunceşte Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu
dorire am aşteptat-o, ca dezlegându-mă din legăturile trupeşti, să
merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă
îngrijiţi de mântuirea voastră, fiecare din voi scăpând din cursele
vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la
vremea sfârşitului şi să intre la Domnul şi să câştige mila Lui".
Acestea auzindu-le, toţi au plâns, zicând: "Ne laşi pe noi fiii
tăi, părinte şi învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi
povăţuitorule, te stingi, luminătorul nostru şi povăţuitorul căii
noastre!"
Iar el îi mângâia pe ei, zicând:
"Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit că să fie cu noi
nedespărţit până la sfârşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi,
la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă
despartă pe voi unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoşata
sa judecată, ci pe toţi să vă pună cu cei binecuvântaţi ai săi de-a
dreapta şi să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei
Sale".
Apoi îl întrebară pe el fraţii:
"Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm
pe el?" Iar el a zis: "Să daţi ţarina ţarinei, unde veţi vrea. Căci
al Domnului este pământul, şi plinirea Lui". Iar ei au zis: "Nu,
părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare
din ele ar dori să aibă la tine moaştele tale, pentru aceasta să nu
fie între noi pricină, să rânduieşti acum unde să punem moaştele
sale!" El, făcând după dorinţa lor, a vrut a fi îngropat în
mănăstirea sa cea dintâi, unde a fost prins de tâlhari şi cu
minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de
dânşii.
Apoi, luându-l pe el tot
soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela, în care mult pentru
cea desăvârşită viaţă călugărească învăţând pe fraţi, şi pace
tuturor dându-le, s-a culcat pe pat şi şi-a dat în mâinile Domnului
sfântul său suflet, neavând nici un fel de durere
trupească.
Aşa s-a sfârşit cuviosul
părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi
bunul nevoitor. Şi s-au tânguit după dânsul toţi părinţii pustnici
şi tot puştiul s-a umplut de glasul plângerii după cel atât de mare
părinte şi învăţător, care ca un soare strălucea lumea. Şi plângând
mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste,
slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci.
Amin.
Sursa: Doxologia
