Sfântul Iacob Putneanul este un dar
neprețuit, pe care Dumnezeu l‑a făcut poporului român și Bisericii.
Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt
o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată
puterea, prin toate darurile cu care marele ierarh a fost
înzestrat.
Intrat în mănăstire din copilărie, a ajuns
egumen la Putna, episcop de Rădăuți, mitropolit al Moldovei și a
strălucit tuturor prin dragostea și jertfa pentru oameni, prin
râvna pentru Hristos și Biserică, prin demnitate creștină și
neînfricare întru apărarea adevărului și a
binelui.
Smerit, rugător pentru neam și țară, el a
știut să se identifice cu nevoile și durerile poporului, devenind
un părinte al tuturor, dăruitor, rugător și jertfitor. Rugăciunile
și activitățile sale au fost îndreptate, în primul rând, spre
binele familiei, creșterea și educația copiilor și ajutorarea
săracilor și a celor în nevoi. A ctitorit mai multe biserici și
mănăstiri, a tipărit primul abecedar din Moldova, s‑a îngrijit de
înființarea primei școli rurale din Moldova și a Spitalului Sfântul
Spiridon din Iași.
Pentru Putna, el este al doilea mare ctitor
al mănăstirii și părintele monahilor nevoitori la mănăstire și în
așezămintele ei, Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și Mănăstirea
veche, în secolul al XVIII‑lea. În jurul lui s‑au adunat părinți
care, la rândul lor, au format pe alții și au dus mai departe
mesajul pe care l‑a avut Putna dintru început, de la Sfântul
Voievod Ștefan cel Mare: buna chivernisire a vieții, iubirea
adevărului, iubirea credinței, iubirea a ce este frumos și
veșnic.
Începuturile
vieții
monahale
Sfântul Mitropolit Iacob s‑a născut la 20
ianuarie 1719, într‑o familie credincioasă și așezată din nordul
Moldovei. Aproape toți membrii familiei sale vor intra în cinul
monahal: părinții s‑au călugărit și au purtat numele Adrian și
Mariana, fratele a devenit monahul Ioil, o soră a fost monahia
Pelaghia, iar o altă soră, Maria, se va căsători, soțul ei devenind
mai târziu ieromonahul Misail de la Schitul
Doljești.
Mișcat de râvna pentru Hristos, la numai 12
ani, a intrat în Mănăstirea Putna. Aici a aflat o adevărată școală
monahală, cu părinți duhovnicești care transmiteau știința vieții
în Hristos de la o generație la alta. Cu smerenie, s‑a predat pe
sine ascultării și astfel s‑a format părintele duhovnicesc pe care
îl arată faptele și scrierile sale de mai
târziu.
La Putna, el a fost ucenic al Mitropolitului
Antonie, pe care îl considera „starețul” său, părintele său
duhovnicesc. Astfel, s‑a înscris în filiația duhovnicească a
acestuia, care începe cu Mitropolitul Sava Balaci, în prima
jumătate a secolului al XVIII‑lea, și continuă prin Episcopul
Calistru de Rădăuți, Mitropolitul Antonie, Sfântul Iacob. În
Pomelnicul mănăstirii, alcătuit din porunca Sfântului Iacob în
1756, la locul unde este însemnat numele Mitropolitului Sava,
această legătură este arătată astfel: „Sava mitropolit: Acesta au
călugărit pre episcopul Calistru, iar Calistru pe Antonie
mitropolit, iar Antonie pe Iacob
mitropolit”.
În puțini ani, a sporit duhovnicește foarte
mult, încât, în 1736, la numai 17 ani, a fost hirotonit ieromonah
de către Mitropolitul Antonie.
După ce a primit darul preoției, și‑a
continuat nevoințele duhovnicești cu mai multă râvnă și s‑a adâncit
în smerita cugetare, în cunoașterea de sine și în cunoașterea lui
Dumnezeu. Hrănindu‑se cu scrierile Sfinților Părinți, care se aflau
în biblioteca mănăstirii, cu hrana duhovnicească a rugăciunii și
purtat de aripile dumnezeiești ale ascultării, Sfântul Iacob și‑a
umplut sufletul de dorul pentru Dumnezeu și de râvna pentru
frumusețea vieții în Hristos. Gândul la dobândirea unirii cu
Dumnezeu l‑a călăuzit toată viața, arătându‑i care faptă se
înveșnicește și care piere fără folos
sufletesc.
Râvna sa pentru mănăstire, priceperea la
cele văzute și darul lui Dumnezeu care se odihnea întru smeritul
Său slujitor au arătat obștii că este vrednic să se îngrijească de
bunul mers al Putnei. Astfel, a fost ales egumen al mănăstirii în
1744, la vârsta de 25 de ani.
Alegerea ca
ierarh
Însă darurile sale și lucrarea lui Dumnezeu
cu el străluceau și dincolo de porțile mănăstirii, astfel încât, un
an mai târziu, în 1745, este ales Episcop de
Rădăuți.
Sfântul Iacob s-a implicat în organizarea
învățământului pentru copii. La 25 decembrie 1747, domnul Moldovei,
Grigore al II-lea Ghica, membrii divanului, Mitropolitul Nichifor
și episcopii Iacob al Rădăuților, Ioanichie al Romanului și Ierotei
al Hușilor au hotărât înființarea a trei școli pentru copii în
centrele episcopale din Roman, Rădăuți și Huși. Episcopilor le
revenea îndatorirea de a găsi dascăli și de a face „necontenită
cercetare școlilor, adesea luându-se seama cum învață copiii și la
ce sporesc, ca și dascălii să se silească, și copiii să se
procopsească cu învățătura lor”. La Rădăuți, școala a funcționat
chiar în sediul episcopal.
Sfântul Iacob a fost
și un susținător al traducerilor cărților de cult în limba română,
continuând astfel opera Sfântului Mitropolit Dosoftei. În anul
1745, la Rădăuți, a văzut lumina
tiparului
Liturghierul,
tipărit „cu osteneala și toată cheltuiala a iubitorului de Dumnezeu
chir Iacob, episcopul Rădăuțiului”, cartea fiind cel de-al doilea
liturghier românesc din Moldova, după cel al Sfântului Dosoftei
(1679, 1683). Traducerea a fost făcută din grecește de către
Evloghie
dascălul.
În anul 1749, domnul
Constantin Cehan Racoviță a
desființat
vecinia,
echivalentul iobăgiei din Moldova. Printre cei care l-au convins la
aceasta a fost și Sfântul Iacob
Putneanul.
După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa
pentru slujirea lui Dumnezeu au fost hotărâtoare pentru a fi
înălțat în scaunul de Mitropolit al Moldovei. În noiembrie 1750, a
fost ridicat în treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești a
țării. Tradiția era ca episcopul de la Roman, pe atunci Ioanichie,
să devină mitropolit, însă acesta, cunoscându‑l bine pe Sfântul
Iacob, a văzut că el este cel ales de Dumnezeu să păstorească
Biserica în acele vremuri. La rândul său, și Sfântul Iacob l‑a
cinstit pe acest evlavios și energic ierarh și îl considera ca un
„al doilea stareț”, după întâiul său părinte duhovnicesc,
Mitropolitul Antonie. Atunci când va începe înnoirea Mănăstirii
Putna, Sfântul Iacob îl va chema și pe Episcopul Ioanichie să
participe la această lucrare.
În cei zece ani cât a fost mitropolit la
Iași, 1750–1760, a desfășurat o intensă activitate pastorală și
socială, a promovat cultura și tiparul românesc și a vegheat la
traducerea de cărți folositoare de
suflet.
Miluitor al
sărmanilor
În slujirea de cel dintâi ierarh al țării,
Sfântul Iacob a împlinit, cu toată ființa sa, cuvântul
Mântuitorului Hristos: „care între voi va vrea să fie mare, să fie
slujitorul vostru” (Matei 20, 26). A lucrat cu multă râvnă la
creșterea duhovnicească a poporului și, când a fost nevoie, s‑a
jertfit, fără cruțare de sine, pentru apărarea turmei încredințate
lui de Dumnezeu.
Una dintre cele mai mari binefaceri pe care
le‑a făcut păstoriților săi a fost faptul că a reușit să determine
pe domnii țării să elimine câteva impozite care sărăceau întreaga
țară, dar mai ales pe oamenii simpli.
Lupta cea mai grea a dus‑o pentru eliminarea
impozitului numit „văcărit”. A câștigat această luptă în care și‑a
pus toată puterea și a pecetluit izbânda cu renunțarea la scaunul
de mitropolit. Izvorul râvnei pentru această luptă a fost faptul că
el s‑a identificat cu necazurile poporului din vremea sa. Dragostea
pentru credincioși l‑a făcut să fie una cu durerea lor și cu
dorința lor de bine.
Țările române se aflau în perioada foarte
dificilă a domniilor fanariote. Pentru a deveni domni, candidații
trebuiau să achite sultanului, marelui vizir și altor persoane
importante din administrația Imperiului Otoman mari sume de bani.
Apoi, venind în țările române, puneau impozite împovărătoare,
pentru a strânge banii cheltuiți cu dobândirea
domniei.
Cel mai greu era văcăritul, impozitul pe
animale mari. Acesta ducea la o sărăcie cumplită în țară, care
afecta mai ales pe oamenii nevoiași. În mai multe rânduri, ierarhii
țării au reușit să lege cu blestem și să interzică, astfel, acest
impozit. Dar, la presiunea puterii domnești, blestemul era dezlegat
și se percepea, din nou, văcăritul. Pentru prima dată, strămoșul
duhovnicesc al Sfântului Iacob, Mitropolitul Sava, a reușit să
oprească impozitul, prin blestem, în 1698. În 1749, Sfântul Iacob
luase parte la legarea prin blestem a văcăritului de către toți
ierarhii moldoveni.
Voievodul Constantin Racoviță, la începutul
celei de‑a doua domnii în Moldova, în 1756, l‑a impus din nou.
Sfântul Iacob l‑a sfătuit și l‑a determinat să renunțe la acest
impozit. Iată cum este descrisă fapta Sfântului Iacob și gravitatea
văcăritului într‑o cronică din epocă:
„Îndemnându‑se din râvnă
dumnezeiască și prin duhovnicescul sfat al Preasfințitului Iacob
Mitropolitul Moldovei și socotind cum că toată ticăloșia și
stricăciunea țării acesteia nu este dintr‑altă, fără numai
dintr‑acea dajdie stricătoare și urâtă, că măcar că vaci nu
rămăseseră la locuitorii țării, dar, de vreme ce era văcăritul, tot
trebuia să dea sumă de bani, și o babă săracă, ce toarce în furcă
să‑și agonisească hrana și comândul său, trebuia la acea vreme să
dea și ea bani la
văcărit”.
Sfântului Iacob și celorlalți ierarhi li
s‑au alăturat boierii țării și, împreună, au cerut și au primit de
la patriarhul de Constantinopol o carte de afurisenie împotriva
acelora care vor pune din nou acest
impozit.
Ceremonia religioasă de punere a blestemului
asupra văcăritului a fost deosebită. Domnul Constantin Racoviță a
chemat la Iași câte 6 locuitori din fiecare ținut al țării. Alături
de ei, au venit mulți oameni din oraș și din împrejurimi. S‑au
adunat cu toții în Catedrala Mitropolitană și în incinta
Mitropoliei. În cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, Sfântul
Iacob a dat citire Cărții Patriarhale de blestem, iar poporul a
răspuns după fiecare frază: „Amin!”. Cronicarul Enache
Kogălniceanu, care s‑a ocupat cu buna rânduială la slujbă, a scris:
„nu putem arăta ce vuiet era în biserică de strigarea norodului”.
Apoi a urmat citirea unei cărți de blestem, semnată de mitropolit,
de episcopi și de egumenii marilor
mănăstiri.
După înlăturarea acestui impozit, în anii
următori țara a înflorit, pentru că familiile se eliberaseră de
povara sărăciei datorate impozitului văcăritului. Înlăturarea
impozitului a făcut ca mai mulți copii să se nască în familiile
care nu mai erau stăpânite de frica de a nu avea ce să le dea de
mâncare: „îndată cum s‑au rădicat această dajdie, au început a se
întări și a se înmulți locuitorii țării și de atunci prea bine s‑au
îndreptat țara”.
Dar Sfântul Iacob a trebuit să lupte în
continuare pentru păstrarea acestei binefaceri. Urâtorul de bine al
neamului omenesc, care, mai ales, se luptă împotriva celor mai
slabi, a copiilor, nu putea să rabde că din ce în ce mai mulți
prunci veneau pe lume, primeau Taina Botezului, iar părinții lor
lăudau pe Dumnezeu pentru aceasta.
În martie 1757, Constantin Racoviță a fost
schimbat și în locul lui a fost pus domn Scarlat Ghica, care a
încercat să îl determine pe Sfântul Iacob și pe ceilalți arhierei
să dezlege blestemul pe văcărit.
Văzând că nu îl poate convinge pe Sfântul
Iacob, Scarlat Ghica a apelat la sultan și a obținut dreptul de a
reintroduce văcăritul, chiar dacă arhiereii nu dezleagă blestemul.
Dar, spune cronica, „s‑a cunoscut că nu a fost voia lui Dumnezeu să
treacă ruga și lacrimile lui Iacob Mitropolitul și ale altor
arhierei; că atunci când gătise toată rânduiala slujbei să
pornească văcăritul, i‑a sosit mazilirea și s‑a dus în Țara
Muntenească, rupând toate rânduielile slujbei ce
făcuse”.
La 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor
Callimachi. Noul domn a insistat și el foarte mult pe lângă Sfântul
Iacob să dezlege blestemul, atât în mod direct, cât și prin
intermediul altor demnitari.
În cele din urmă, după doi ani de
insistențe, în 1760, Sfântul Iacob, pentru a nu apărea o criză în
țară, a părăsit scaunul de mitropolit. El a rostit atunci un
mișcător cuvânt de învățătură:
„Iată că m‑am lepădat și de
Mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul
jurământului să nu‑mi iau în cap și în suflet; și socotiți că
sunteți toți musafiri ai acestei lumi și în cealaltă lume avem a
trăi și a răspunde la faptele noastre și fiți
sănătoși”.
La aceste cuvinte, cei de față s‑au „pierdut
cu firea” și au izbucnit în plâns. Nu numai ei, ci tot poporul,
boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la retragerea sa, căci
știau că un mare și sfânt păstor pleca de la
ei.
Dar jertfa lui nu a fost în zadar. Prin ea
s‑a pecetluit eliminarea văcăritului. În ciuda dezlegării primite
de la Patriarhul de Constantinopol, nimeni nu a îndrăznit, nici
următorul mitropolit, Gavril Callimachi, chiar dacă era fratele
domnului, nici un altul, să dezlege blestemul pentru a impune din
nou impozitul. Spre deosebire de Moldova, în Țara Românească
văcăritul a mai fost perceput încă 40 de
ani.
Atât de mare a fost importanța opoziției
Sfântului Iacob față de văcărit, încât în popor au rămas două
versuri, în care este portretizat tocmai prin această
faptă:
„Iacob mitropolitul, Care‑a
legat văcăritul.”
Sfântul Iacob a avut rolul decisiv și la
eliminarea temporară a altor două impozite, pogonăritul (5 august
1755) și vădrăritul (25 august 1756), care vor fi apoi
desființate.
Luminarea
poporului prin
educație
Marele Mitropolit a dorit din toată inima ca
poporul să meargă pe urmele lui Hristos, să Îl cunoască pe Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care S‑a făcut om pentru a noastră
mântuire. Hristos era viața Sfântului Iacob și această Viață voia
să o dăruiască din belșug credincioșilor. De aceea, a lucrat
neobosit ca sufletul poporului să fie luminat prin învățătură, să
aibă parte de o educație care să îl înalțe spre cele sfinte, spre
cele veșnice.
Unul dintre mijloacele de aflare a
cuvântului lui Dumnezeu și de formare duhovnicească este cuvântul
scris. Bucurându‑se de hrana sufletului și a minții prin cărțile
citite la Putna, a dorit ca această hrană să ajungă și la alți
nevoitori și la cât mai mulți creștini, spre luminarea și mântuirea
lor. Pentru aceasta, a rânduit să fie traduse și tipărite mai multe
cărți. A găsit traducători pricepuți la limba greacă, precum
Evloghie Dascălul, și la limba slavonă, precum arhimandritul
Vartolomei Mazereanu, și le‑a creat condiții pentru a traduce cărți
de slujbă și de învățătură.
În primul rând, a tipărit numeroase cărți
necesare pentru buna rânduială a slujbelor. Acestea au fost traduse
în limba română, pentru ca preoții să slujească în limba înțeleasă
de popor și pentru ca oamenii să trăiască prezența lui Hristos în
sfintele slujbe.
De pe la sfârșitul veacului al XVII‑lea, în
Moldova, a început să fie folosită limba română în Biserică.
Principalul osârduitor în această privință a fost Sfântul
Mitropolit Dosoftei. După aceasta, traducerea cărților de slujbă în
limba română a stagnat. Sfântul Iacob Putneanul a reluat traducerea
și a tipărit mai întâi Liturghierul slavo‑român, tradus din nou, în
1745, la Rădăuți. Apoi a tipărit la Iași Adunare de rugăciuni
(1751), Synopsis, adică Adunarea celor șapte taine și a celor șapte
laude ale Sfintei Biserici și canoane din Sfânta Pravilă ce sunt
trebuincioase la taina duhovniciei (1751), Târnosania (1752),
Evhologhion adică Molitvenic (1754), Penticostar (1754),
Antologhion (1755), Apostol (1756), Psaltirea (1757), Liturghier
(1759), Antologhion (1760).
Tot la Iași, Sfântul Iacob s‑a îngrijit să
publice cărți cu învățăturile marilor părinți văzători de Dumnezeu,
folositoare la deprinderea meșteșugului luptei duhovnicești.
Astfel, a tipărit Adunare de multe învățături pentru preoți (1753),
Carte de duhovnicie (1755), Alfavita (1755), Despre lemnul Sfintei
Cruci (1759).
Pentru a înțelege cât de mult a sporit
Sfântul Iacob numărul cărților de folos, trebuie spus că, între
1700 și 1750, au fost tipărite 66 de cărți în Țara Românească și
doar 10 în Moldova, iar între 1750 și 1760, Sfântul Iacob a tipărit
15 cărți în Moldova.
Sfântul Iacob a avut un rol foarte important
pentru dezvoltarea învățământului. Pentru a împlini nevoia de cărți
după care să învețe copiii, Sfântul Iacob a tipărit, în 1755,
primul abecedar din Moldova, Bucvarul. În prefața acestuia, Sfântul
Iacob scrie cât de importantă este educația copiilor și cât de mare
nevoie era de cărți pentru copii: „Cum dar vei nădăjdui de bine
unde nu este hrană bună copiilor? Iar de hrană ca aceea în țara
aceasta, cine nu vede câtă lipsă este?”
Patru ani mai târziu, a tipărit o nouă
ediție a Bucvarului, îmbunătățită. În 1771, această ediție va fi
republicată la Viena, pentru școlile din
Bucovina.
La propunerea Sfântului Iacob, prin hrisovul
domnesc al lui Teodor Callimachi din 25 iunie 1759, s‑a înființat
prima școală rurală din Moldova, pentru copiii satului Putna. În
primele decenii de funcționare, Sfântul Iacob va încredința
arhimandritului Vartolomei Mazereanu și altor călugări ascultarea
de a preda copiilor și de a purta grija întreținerii școlii. Până
la mijlocul secolului al XIX‑lea, aici vor preda monahi putneni,
apoi vor veni învățători laici. Școala funcționează, fără
întrerupere, până în prezent.
Nu numai prin tipărirea Bucvarului și prin
înființarea școlii din Putna și‑a arătat Sfântul Iacob grija pentru
educarea copiilor, ci permanent îi îndemna pe credincioși spre
aceasta. Fără învățătură, sufletul se usucă, scria el: „Învățătura
este asemenea cu florile cele mirositoare, iar cel neînvățat este
asemenea copacului celui uscat”.
Râvna sa pentru educație se datora
înțelegerii pe care o avea despre rostul educației. Sfântul Iacob a
înțeles că lumea și frumusețea ei sunt daruri de la Dumnezeu pentru
om. Iar omul, prin frumusețea și sensul celor văzute, este chemat
să înțeleagă frumusețea și realitatea celor
nevăzute.
Educația deschide ochii pentru a înțelege
firea acestei lumi, pentru a înțelege rostul fiecărui lucru și
dreapta lui folosire, rostul fiecărui om și dreapta legătură cu
ceilalți oameni. Cunoscând lucrările lui Dumnezeu, omul află despre
El și despre dragostea Sa pentru om, pentru care a făcut toate. Și
astfel, folosind după voia lui Dumnezeu cele văzute, omul se înălță
către cele duhovnicești, nevăzute. Așadar, pentru Sfântul Iacob,
educația este o cale pentru dobândirea vieții
veșnice.
De aceea, ca părinte sufletesc și ca ierarh
responsabil cu educația în țară, el a urmărit ca prin aceasta să se
formeze fii ai Împărăției cerurilor. Având în fața ochilor acest
rost, Sfântul Iacob, împreună cu colaboratorii săi au făcut
eforturi mari, continue, și au înscris câte o pagină importantă în
istoria educației și în istoria culturii
românești.
Sfântul Iacob a dorit să arate poporului
modele de desăvârșire – sfinții. De aceea, a rânduit să fie traduse
Viețile sfinților, adevărate manuale în care orice om, de orice
vârstă, fire și statut, își poate afla un model de viață. La
îndemnul lui, s‑au tradus, deși fără a fi reușit să le publice, 6
dintre cele 12 volume ale Vieților sfinților, pe lunile septembrie,
octombrie, noiembrie, martie, aprilie și mai. Nu doar acestea, ci,
din păcate, și alte cărți, pe care el a rânduit să fie traduse, au
rămas în manuscris, în urma retragerii sale din scaunul de
mitropolit.
Părinte al
tuturor
Contemporanii au simțit că asupra Sfântului
Iacob este harul lui Dumnezeu, este lucrarea Sa. De aceea l‑au
ascultat și l‑au urmat în inițiativele sale. Dar mai ales dragostea
sa i‑a făcut să îi fie alături.
Împărtășindu‑se de dragostea lui Dumnezeu
pentru om, Sfântul Iacob a avut multă dragoste față de semeni. Prin
aceasta, a încălzit inimile lor spre facerea de bine și spre viața
în Hristos.
Nu numai oamenii simpli au fost cuceriți de
dragostea și de lucrarea lui pentru ei. Sfântul Iacob a izbândit și
acolo unde mulți dintre cei care doresc binele nu izbândesc: a
reușit să miște inimile oamenilor bogați și puternici spre a face
bine poporului. Cuvântul său cu putere multă, dat de Dumnezeu, le‑a
arătat acestora cum să folosească poziția socială și bogățiile pe
care le‑au primit de la Dumnezeu, spre folosul aproapelui. Așa s‑au
dat legi mai bune, s‑au ctitorit locașuri sfinte și s‑au creat
instituții folositoare oamenilor.
Autoritatea pe care Sfântul Iacob o avea în
fața demnitarilor și a oamenilor a făcut ca el să aducă pacea în
momente foarte dificile, salvând vieți de oameni și salvând suflete
de la păcate grele.
În anul 1758, turcii au numit domn pe Ioan
Teodor Callimachi. Principalul demnitar al acestui domn, Iordache
Stavarache, a determinat, prin comportamentul său, o răscoală a
locuitorilor din Iași împotriva lui, a Curții și a domnului. În
fața răscoalei poporului, soldații care păzeau curtea domnească au
ucis câteva persoane și erau gata să ucidă pe cei care ar fi
încercat să intre cu forța.
Datorită încrederii în el, Sfântul Iacob a
fost rugat de răsculați să mijlocească înțelegerea cu domnul țării:
„au mers la Mitropolie de au luat pe Mitropolitul, zicând să meargă
la Domn din partea țării, să‑i spună că cer pe Stavarache să li‑l
dea”. Tot datorită conștiinței că mitropolitul este un om al lui
Dumnezeu, și Ioan Teodor Callimachi l‑a rugat pe mitropolit să‑i
fie „chezaș” față de revolta oamenilor.
Luminat de Dumnezeu, Sfântul Iacob a reușit
să reprezinte dorințele și durerile poporului și a obținut de la
domn și boieri ceea ce a putut împlini nevoile oamenilor, dar fără
vărsare de sânge. Domnul a promis că va aduce înapoi pe boierii
exilați pentru că se împotriviseră fiscalității lui Stavarache: „au
căzut Domnul la Mitropolit cu rugămintea ca să intre chezaș că‑i va
aduce într‑atâtea zile; și așa Mitropolitul au început a intra
chezaș că până în atâtea zile îi va aduce pe boieri; și așa s‑au
potolit”. Astfel, el a evitat o mare vărsare de sânge
creștinesc.
Istorisind această grea cumpănă, care nu s‑a
sfârșit într‑o mare tragedie datorită curajului și a dragostei de
pace ale Sfântului Iacob, Nicolae Iorga îl numește „păstorul celor
săraci și umili […] ce dusese o viață de
sfânt”.
Un alt moment în care Sfântul Iacob a ferit
poporul de o mare primejdie a fost în septembrie – octombrie 1758.
Atunci, tătarii din Bugeac și Nogai au jefuit cumplit Moldova, din
cauză că Vidali și Rizu, caimacamii lui Ioan Teodor Callimachi, nu
le dăduseră darurile obișnuite. Sudul și centrul Moldovei au
suferit cea mai cumplită invazie a tătarilor din secolul al
XVIII-lea. Orașele Bârlad și Focșani precum și satele dintre Prut
și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de oameni au
fost luați în robie. Mitropolitul, împreună cu episcopii, câțiva
egumeni și boieri care se aflau în Iași, a trimis o plângere la
hanii tătari din Buceag și Nogai. În scrisoare a prezentat situația
în care se afla țara, cu satele arse și locuitorii robiți,
obligația de a apăra pe locuitori și a nu‑i ataca și a cerut să
înceteze distrugerea țării și uciderea
populației.
„Vedem că toți săracii din
raiaua Moldovei se pradă de tot, se jăcuiesc, să omoară și se
robesc, și se ard cu foc fânațele și ariile cu pâine, și casele pe
la târguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată
raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiurea, unde
nici acolo nu pot să se mistuiască. Și nu numai că-i pradă de
bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo, prin
pădure, năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din
săraca raia au omorât, și pe câți prind vii îi robesc și fac
batjocoră de femeile și fetele oamenilor. Și alte multe nevoi și
supărări ce se fac întru această una dată nu s-au făcut în săracele
raiale de când sunt și până acum, că mai la toate ținuturile n-au
rămas nici un fel de dobitoc neluat, pâinile cele strânse pe la
arii le ard, cele ce au rămas nesecerate se prăpădesc pe pământ, și
mulți din locuitorii ținuturilor de sus, de spaimă și groaza
aceasta, s-au dus printr-alte țări, lăsându-și toate ale lor la
pieire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și
noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune. Pentru aceasta, cu
plecăciune până la pământ și cu fierbinți lacrimi, ne rugăm
Măriilor Voastre să socotiți dreptatea lui Dumnezeu că nu suntem cu
nimic vinovați, nici suntem haini împărăției sau Măriilor voastre.
Și să fie mila Măriilor Voastre, să porunciți să se oprească prada,
să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini
răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară ...
”.
Sfântul Iacob a intervenit într‑o problemă
importantă pentru sufletele oamenilor, care ține de domeniul
dreptului juridic. Modul în care se încheiau tranzacțiile și se
judecau conflictele ducea uneori la jurăminte, la căderea sub
blesteme. Sfântul Iacob a prezentat domnitorului Matei Ghica
problema și i‑a propus soluția ca orice act de tranzacție să se
facă cu consemnarea în scris și în fața a trei martori, pentru a nu
mai fi nevoie de jurăminte și cărți de blestem. În actul din 1
august 1755, prin care această soluție devenea lege, domnul arată
că a luat această hotărâre la propunerea Sfântului Iacob, „al
nostru prea cinstit părinte
duhovnicesc”.
În 25 septembrie 1755, domnul Matei Ghica,
la îndemnul Sfântului Iacob, a întărit regulamentul de funcționare
al breslei groparilor din Botoșani, prin care li se impunea
acestora să îi înmormânteze și pe străini. Până atunci, străinii
morți rămâneau și câteva săptămâni neînmormântați, lucru
necreștinesc, dar și periculos pentru sănătatea publică. Având în
vedere aceeași problemă, domnul Constantin Racoviță, în 1757, a dat
un document în care îl arată pe Sfântul Iacob ca inițiatorul
reînființării breslei groparilor în
Suceava.
O mare binefacere a Sfântului Iacob este
ctitorirea Spitalului Sfântul Spiridon, în Iași. În trecut, când un
om cu stare era bolnav, doctorul venea la el acasă. Dar la cei fără
bani, nu veneau doctorii, căci nu erau plătiți. Din milă față de
oamenii bolnavi care nu aveau bani, Sfântul Iacob l‑a determinat pe
domnul Constantin Racoviță să facă un spital public, la biserica
Sfântul Spiridon din Iași, în 1757. Aici erau doctori și puteau să
vină oamenii săraci să se trateze. Pentru a întreține spitalul,
Sfântul Iacob a transformat biserica Sfântul Spiridon în mănăstire
și a îndatorat‑o să se îngrijească de spital. În 1758, când
lucrările au fost terminate, Sfântul Iacob a sfințit
mănăstirea.
L‑a avut ca pildă în această întreprindere
pe Episcopul Ioanichie de la Roman, care ctitorise un spital public
la Mănăstirea Precista Mare, în Roman, și unul la Mănăstirea
Sfântul Proroc Samuil, în Focșani. De altfel, Sfântul Iacob a avut
grijă nu numai de spitalul ridicat de el, ci și de aceste
așezăminte. Astfel, în 1756, prin mijlocirea sa, Constantin
Racoviță a dat 12 hrisoave Mănăstirii Precista Mare și metocului
ei, Prorocul Samuil, acordându‑le însemnate privilegii, venituri,
scutiri și întinse moșii, pentru a asigura funcționarea
spitalului.
Sfântul Iacob a vegheat și la soarta
românilor din Transilvania. Ca și ceilalți ierarhi din Moldova,
Sfântul Iacob a dăruit antimise mănăstirilor și bisericilor
ortodoxe din Transilvania. Se păstrează, de când era episcop la
Rădăuți, un antimis dăruit bisericii din Cuhea Maramureșului și mai
multe antimise dăruite, de când era mitropolit, bisericilor din
zona Clujului. El s‑a ocupat și de legătura cu Mănăstirea Moisei
din Maramureș, atestată ca schit al Putnei în
1759.
În general, cărțile tipărite de Sfântul
Iacob au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate
zonele locuite de români și au fost de mult ajutor în apărarea
credinței ortodoxe a românilor din
Transilvania.
Pentru că era un izvor de lumină și de har,
oamenii au venit alături de Sfântul Iacob și i‑au devenit
colaboratori. Astfel, la fiecare dintre ctitoriile sale, a știut să
aducă lângă el pe unii dintre boierii vremii, care s‑au
învrednicit, astfel, să devină împreună ctitori cu el și sunt
pomeniți mereu în bisericile și mănăstirile ctitorite. Prima asupra
căreia și‑a îndreptat mâna spre a o reface a fost biserica
Mitropoliei din Iași. Sfântul Iacob, în timpul păstoririi sale, a
înfrumusețat Mitropolia și s‑a îngrijit de plata datoriilor pe care
le acumulase.
Prin sprijinul și sfatul pe care le‑a
acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat acest oraș să
renască în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea. Sfântul Iacob
este considerat al doilea ctitor al bisericii Sfântul Dumitru din
Suceava. Tot el a purtat și grija Catedralei Mitropolitane din
Suceava și a vegheat asupra ctitoririi Schitului Doljești de către
un fost boier, intrat în viața monahală la Putna, Dionisie
Hudici.
Al doilea mare
ctitor al
Putnei
Dacă pentru întreaga țară Sfântul Iacob a
fost o lumină vreme de câteva decenii, pentru Mănăstirea Putna el a
pus un fundament pentru următorii mai bine de 100 de ani. După
ocuparea nordului Moldovei de către Austria, Putna a fost una
dintre cele trei mănăstiri rămase deschise, alături de Dragomirna
și Sucevița. Principalul motiv al acestei alegeri a fost dat de
refacerea materială și de înflorirea duhovnicească de sub
conducerea Sfântului Iacob.
Acesta a început lucrările de refacere a
Putnei în anul 1755, când „din întâmplările vremilor și a
nepăcilor”, „toate câte sunt în mănăstire erau stricate, încât era
un lucru de jale a și vedea cineva la câtă stare rămăsese această
sfântă mănăstire”, după cum relatează arhimandritul Vartolomei
Mazereanu.
Cu smerenie, Sfântul Iacob nu s‑a folosit
atunci de faptul că era mitropolit, ci a cerut acordul obștii
pentru a începe lucrările ca „al doilea ctitor mare al mănăstirii
și înnoitor” al ei, așa cum este numit în pomelnicul mănăstirii.
Alături de el, la înnoirea mănăstirii au fost monahii putneni, și
în mod deosebit, Cuviosul Sila, Cuviosul Natan, arhimandritul
Vartolomei Mazereanu, ieroschimonahul Mihail Mazereanu, egumenul
Calistru și câteva familii domnești și boierești, în primul rând
familia Racoviță.
Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul
Sila de la Sihăstria Putnei în Țara Muntenească, unde, în jumătate
de an, a adunat 1000 de lei. Cu acești bani și cu alții, Sfântul
Iacob a început înnoirea mănăstirii.
Prin mâna plină de har a arginatarului
mănăstirii, monahul Rafail, primul pas a fost ferecarea în argint a
icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la 15 august 1755.
„Și, mai întâi de toate, au scos sfânta și făcătoarea de minuni
icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Sfântul Altar și
au ferecat‑o peste tot cu argint. Și, făcându‑i scaun frumos, o au
așezat în mijlocul Sfintei biserici și i‑au făcut candele frumoase
de argint. La care sfânta icoană îndată au început a se face minuni
și tămăduiri de boli și de duhuri necurate.” La aceasta,
arhimandritul Vartolomei adaugă că strana pe care s‑a așezat icoana
era de lemn lucrat foarte iscusit, peste tot poleit cu foiță de
aur.
În anul 1757, a fost refăcut zidul din jurul
mănăstirii, iar arhimandritul Vartolomei, ieromonahul Calistru din
Putna și ieromonahul Mihail din Sihăstria Putnei au fost trimiși la
Kiev, de unde au adus „86 icoane a toate praznicele mari și mici de
peste an și 2 steaguri mari bisericești și alte lucruri de
trebuința bisericii, cu care mult s‑au împodobit sfânta
biserică”.
În această perioadă a fost consolidată
clopotnița, au fost făcute trapezele, pivnițele, bucătăria,
brutăria, paraclisul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, chiliile și
un cerdac pentru procesiuni. Au fost refăcute acoperișul bisericii
mari și turla bisericii, căreia i s‑au adăugat cele opt colonete
ornamentale. Tot acum este fortificat, cu cinci contraforți, și
zidul de nord al bisericii, afectat de cutremurul din anul 1739,
iar Turnul tezaur capătă, și el, un
acoperiș.
Când s‑a retras din scaunul mitropolitan, în
1760, Sfântul Iacob a ales ca loc de retragere Putna. Ioan Teodor
Callimachi i‑a confirmat, la plecarea de la Iași, dreptul de a
veghea asupra vieții de la mănăstire, dat și de calitatea de
ctitor. Acest statut a fost reînnoit de către domnul Grigore
Callimachi în 1768: „De vreme ce Sfinția Sa va să petreacă rămășița
vieții sale întru sfântă mănăstirea Putna, la care nu numai că și
de metania este de acolo, ci încă și cu oarecare ctitorie este
împărtășit […], hotărâm domnia mea ca oricând ar fi trebuința ca să
se scoată sau să se pună egumen acestei sfinte mănăstiri, pe care
va arăta sfinția sa că este vrednic, acela să se facă
egumen”.
După revenirea în obștea mănăstirii, Sfântul
Iacob „nu s‑a dat spre odihnă, ci iarăși s‑a apucat de înnoirile
Sfintei mănăstiri, care încă nu se isprăviseră”: în 1761 a făcut
fântâna din incinta mănăstirii și în anul următor a pavat biserica
cu lespezi de piatră.
Urmând obiceiul ctitorilor din vechime,
Sfântul Iacob nu s‑a mulțumit doar cu înnoirea și ridicarea de
clădiri, ci s‑a străduit, pe cât i‑a stat în putere, să înzestreze
mănăstirea cu toate cele de trebuință. Clopotul Buga, de la Sfântul
Ștefan, a fost turnat din nou cu purtarea de grijă a Sfântului
Iacob, în anul 1761, cântărind aproape dublu. De refacerea
clopotului a răspuns un meșter adus de la Liov special cu acest
scop.
Alte danii sunt consemnate de arhimandritul
Vartolomei Mazereanu: „făcut‑a Sfinția Sa, dintru a Sfinției Sale
argint, o candelă mare de argint și au pus‑o în biserica cea mare,
înainte sfintei, făcătoarei de minuni icoane”, „un felon de
material roșu, cu flori de fir de aur”. La 1 ianuarie 1765, Sfântul
Iacob a dăruit un policandru „de alamă galbenă cu 35 ramuri”, care
se află până azi în naosul mănăstirii.
În anul 1773, a făcut o catapeteasmă nouă în
biserică, poleită cu aur. A luat alături de sine pentru a fi
ctitori la această catapeteasmă pe Episcopii Antonie de Roman și
Dositei de Rădăuți, ieromonahii Clement, Gheorghe, Varlaam și
Gheorghe.
Arătând multele înnoiri pe care Sfântul
Iacob le‑a adus mănăstirii, arhimandritul Vartolomei încheie
astfel: „au mai făcut și alte multe lucruri bune, cât dinlăuntru,
așa și din afară, la această sfântă mănăstire, pe care, pentru
scurtare, nu le‑am mai scris”. Toate acestea și purtarea de grijă
pentru bunăstarea duhovnicească au făcut din el al doilea ctitor al
mănăstirii, chemat de Maica Domnului și de Sfântul Voievod Ștefan
cel Mare să pregătească mănăstirea pentru perioada foarte grea ce
va urma, a stăpânirii austriece.
Astfel, mișcat de dragostea sa pentru maica
duhovnicească și de râvna pentru Hristos, Sfântul Iacob s‑a ostenit
și a devenit „fericit și mare ctitor și înnoitor acestei sfinte
mânăstiri”.
Părintele
familiei duhovnicești a monahilor
putneni
Documentele din veacul al XVIII‑lea îl arată
pe Sfântul Iacob conlucrând foarte mult cu monahii de la Putna în
activitățile sale ca mitropolit. Ele reflectă o realitate a vremii,
și anume că Sfântul Iacob a fost părintele obștii putnene pentru
câteva decenii și că el a lucrat și în afara mănăstirii cu monahii
din obște.
În secolul al XVIII‑lea, viețuirea la Putna
s‑a extins și în așezămintele Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia,
Mănăstirea veche, aflate foarte aproape de vatra mănăstirii. În
această perioadă, viețuitorii au alcătuit o familie duhovnicească
unică, descrisă de expresia Sfântului Iacob: „o casă sunt”. În
această familie, fiecare viețuitor avea rostul lui, ca și fiecare
loc de nevoință.
Rostul și slujirea mănăstirii în ansamblul
viețuirii de la Putna sunt exprimate cel mai bine în cuvintele
Sfântului Iacob: mănăstirea este „maica și clironomia mea”, după
cum scrie în testamentul său, în 1761–1762. Mănăstirea este maica
duhovnicească în care s‑a format și căreia îi datorează sporirea
duhovnicească. „Clironomie” înseamnă că mănăstirea îi este
moștenitoare, adică toate ostenelile sale duhovnicești și materiale
se adaugă la zestrea mănăstirii, care mereu se îmbogățește prin
fiii ei.
Cele două sihăstrii sunt locuri ale
nevoinței duhovnicești mai înalte, în care se retrag, cu
binecuvântare, părinții mănăstirii doritori de liniștea isihiei și
care sunt capabili să poarte nevoința pustnicească. La sihăstrie
pot veni și viețuitori din alte locașuri monahale, dornici să
viețuiască aici. Din evlavia pentru piscul vieții monahale, care
este schima mare, pustnicia, unii dintre părinții mănăstirii vin la
Sihăstria Putnei pentru a primi chiar și schima mică, precum
Sfântul Iacob și Episcopul Dositei Herescu. Ei vor să își închine
viața lui Hristos în acest loc retras, în care rugăciunea cea
neîncetată este în inimile nevoitorilor de aici, care sunt
dezlipiți de datoriile față de societate ale viețuitorilor de la
vatra mănăstirii.
„Mănăstirea veche” era
așezământul din jurul bisericii de lemn, construită de Dragoș vodă,
la Volovăț, și adusă aici de Sfântul Voievod Ștefan. În a doua
parte a secolului al XVIII‑lea, aici a fost înființată școala
pentru copiii din sat și așezământul a fost orientat spre
activități cărturărești.
De la sfârșitul secolului al XVII‑lea și
până la sfârșitul secolului al XVIII‑lea, această familie a
viețuitorilor de la Putna i‑a avut ca părinți duhovnicești pe
Mitropolitul Sava, Episcopul Calistru, Mitropolitul Iacob,
Episcopul Dositei Herescu.
După plecarea Mitropolitului Antonie în
Rusia, în urma războiului ruso‑turc din 1735–1739, cel care a
vegheat asupra familiei monahale de la Putna, până la trecerea sa
la cele veșnice, a fost Sfântul Iacob. Ca egumen al mănăstirii,
Episcop la Rădăuți, Mitropolit la Iași și apoi în perioada de
retragere la Putna, el a fost cel care a sfătuit și a dat
binecuvântare pentru buna rânduială a vieții monahilor din această
familie.
Astfel, Sfântul Iacob a rânduit, în 1753, pe
Cuviosul Sila ca stareț la Sihăstria Putnei. În 1754, Sfântul Iacob
l‑a chemat la Iași, la Mitropolie, pe Cuviosul Natan, care era
eclesiarh la Putna, pentru a întocmi împreună pomelnicul
Mitropoliei Moldovei. Aici, Sfântul Iacob l‑a hirotonit ieromonah,
iar în anul următor, 1755, îi dă și ascultarea de duhovnic, pe care
o va împlini toată viața.
Tot Sfântul Iacob l‑a chemat înapoi în țară,
la 1754, pe Vartolomei Mazereanu, ieromonahul putnean plecat la
Mitropolitul Antonie, în spațiul rusesc, pentru „treaba tălmăcirii
cărților de pe limba slovenească pe limba moldovenească”. În 15
august 1755, Sfântul Iacob l‑a hirotesit arhimandrit și l‑a numit
egumen la Mănăstirea Putna. Apoi, în 1755, Sfântul Mitropolit l‑a
trimis pe Cuviosul Sila, viețuitor la Sihăstria Putnei, în Țara
Românească, la domnitorul și boierii de acolo, pentru a strânge
fonduri în vederea înnoirii mănăstirii.
Din inițiativa Sfântului Iacob, starețul
Mihail Mazereanu de la Sihăstria Ursoaia termina de tradus din
slavonă, în 6 ianuarie 1756, lucrarea Piatra smintirii. În
noiembrie 1756, cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, Cuviosul
Natan realizează Pomelnicul Mănăstirii Putna, al doilea pomelnic al
său. Iar în 1757, Sfântul Iacob a trimis pe arhimandritul
Vartolomei Mazereanu, pe ieromonahul Calistru de la mănăstire și pe
starețul Mihail Mazereanu la Kiev, de unde au adus 86 de icoane și
alte obiecte necesare bisericii.
Unitatea viețuitorilor și chivernisirea lor
de către marele mitropolit este frumos exemplificată într‑o
scrisoare din 26 decembrie 1757, în care Sfântul Iacob îi scrie
arhimandritului Vartolomei Mazereanu să îl sprijine pe Cuviosul
Sila într‑o problemă legată de Sihăstria Putnei, „de bună vreme că
acea Sihăstrie este tot o casă cu mănăstirea cea
mare”.
Sfântul Iacob a avut darul de a‑i rândui pe
monahii putneni după voia lui Dumnezeu, dând fiecăruia ascultarea
și locul potrivit. Sprijinindu‑se unul pe altul, în rugăciune și în
ascultare, lucrându‑și fiecare talantul dat de Dumnezeu, au reușit
să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al
XVIII‑lea din Moldova.
Sub ascultarea Sfântului Iacob, colaboratori
din toate cinurile bisericești și straturile sociale au lucrat
împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor.
Împreună‑lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh
și monahi, între cler și popor, în ascultare și în dragoste, care a
bineplăcut lui Dumnezeu.
Peste timp, roadele acestei familii
duhovnicești se vor vădi în toată puterea lor, când Sfântul Iacob
și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, viețuitori la Putna și Sihăstria
Putnei, au fost canonizați. Alături de ei, alți împreună‑nevoitori
din acea vreme se bucură de slava Împărăției cerurilor, dintre
care, după voia lui Dumnezeu, Cuviosul Arsenie ori arhimandritul
Vartolomei Mazereanu, vor fi proslăviți și în Biserica luptătoare
pentru viața lor aleasă și sfântă.
Trecerea la
cele
veșnice
Odată cu retragerea din scaunul
mitropolitan, Dumnezeu a lucrat în chip deosebit prin slujitorul
Său credincios. Părintele ceresc l‑a purtat, peste priceperea
omenească, acolo unde El a știut că este
nevoie.
Mai întâi, Sfântul Iacob, cu smerenie și cu
blândețe, fără a se robi patimii ținerii de minte a răului, a
căutat îndreptarea domnului care îl izgonise, practic, din scaun. A
reușit aceasta, astfel încât și Ioan Teodor Callimachi și, apoi,
fiul său, Grigore Callimachi, devenit domn, îl vor sprijini în
chivernisirea mănăstirii și la înnoirea
ei.
Apoi, la Putna, a dus mai departe
activitatea lui cărturărească și duhovnicească, cu ochii ațintiți
asupra lui Iisus Hristos și având totodată cugetul la viața de
dincolo. Cugetarea la moarte și la vremelnicia lucrurilor i‑au dat
o adâncă așezare în Hristos și o smerită cugetare prin care a urcat
din treaptă în treaptă spre unirea cu Blândul Iisus, Domnul și
bucuria călugărilor.
S‑a adâncit în rugăciunea curățitoare și
luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese:
„dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletul
nostru și risipind dintru dânsul negura ce‑l vatămă pe el, îl face
mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este
că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de
stricăciune” (Prefața la Antologhion).
Sfântul Iacob a fost acum mai aproape de
viața sihăstrească. A iubit de la început acest fel de viețuire,
dar a urmat cu smerenie chemărilor pe care i le‑a făcut Dumnezeu,
de a fi preot, egumen, episcop și mitropolit. Nici după întoarcerea
la Putna nu și‑a împlinit voia sa de a fi sihastru, căci a trebuit
să poarte în continuare grijă de mănăstire și de credincioșii care
alergau la el pentru sfat și
binecuvântare.
Acest dor adânc al inimii sale l‑a arătat
tuturor și l‑a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele
veșnice. A mers și a fost tuns în schima mare de către ucenicul și
duhovnicul său de decenii, Cuviosul Natan, în biserica schitului
Sihăstria Putnei. A primit numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie
cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l‑a cinstit în
mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20
ianuarie, se născuse.
Cu durerea pricinuită de răpirea Bucovinei,
dar cu bucuria de a fi înnoit mănăstirea, în 15 mai 1778, sufletul
sfântului păstor s‑a înălțat la cer, alături de Hristos, Cel pe
care L‑a purtat în inimă întreaga viață, Cel care a fost, în toate,
bucuria lui. S‑a împlinit cu el ceea ce scrisese în cuvântul
înainte la Alfavita sufletească: „Nu te bucura de nimic întru acest
veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul
nestătătoare și fățarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase și
schimbătoare. Ci, de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te
mângâie; de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că
bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în
veci.”
Cu doi ani în urmă, în 1776, scrisese în
testamentul său: „Așijderea și altor frați și creștini tuturor cu
lacrimi mă rog, de toate cele ce voi fi greșit, să mă ierte. Și cu
dragoste pe toți îi chem să mă sărute cu sărutarea cea mai de pe
urmă, cum și eu cu duhul pe toți îi sărut. Și tuturor, pentru toate
las iertăciune și blagoslovenie. Amin.”
Părinții l‑au înmormântat în pridvorul
mănăstirii, ca nou ctitor al ei, alături de rămășițele pământești
ale părinților săi după trup, călugăriți la bătrânețe. Chipul în
care a fost înmormântat este pecetea modului cum și‑a trăit viața,
lepădând toată slava lumii. Când sfintele sale moaște au fost
găsite, s‑a văzut că fusese pus în mormânt în veșminte de schimnic,
cu o simplă cruce de argint, mică, la piept. Atletul lui Hristos a
părăsit slava lumii și a aflat slava Domnului și Dumnezeului
său.
Cinstirea
Sfântului
Iacob
Purtându‑și cu râvnă și cu demnitate crucea
slujirii arhierești și cu blândețe și cu smerenie crucea de a fi
prigonit pentru dreptate, jertfindu‑se pe sine pentru popor,
Sfântul Iacob și‑a închinat întreaga viață slujirii Bisericii,
luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și
cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și
spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de
păstor l‑au adus, cu suflet curat, în brațele lui Hristos. Toată
truda i‑a fost răsplătită, după credința lui: „Mică este osteneala,
dar odihna este nesfârșită. Puțină este truda, dar câștigul este
nenumărat. Puțină este tânguirea pe pământ, iar veselia nesfârșită”
(Cuvânt înainte la Prothesis).
În vremea sa, Sfântul Iacob Putneanul a
făcut pentru eparhiile pe care le‑a păstorit ceea ce au făcut marii
ierarhi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare ori Sfântul
Nicolae, în vremea lor, în eparhiile lor: acești păstori cu
rugăciunea, cu predica și cu fapta s‑au făcut toate tuturor, cu
timp și fără timp, ca pe toți să‑i câștige pentru Hristos și pentru
Împărăția cerurilor. Astfel, miluitor al săracilor, dascăl al
cărturarilor, îndreptător al dregătorilor, izvor al rugăciunii, el
a devenit părinte al tuturor.
De aceea, Sfântul Iacob a fost cinstit în
chip deosebit de oameni încă din timpul vieții. Cu multă smerenie a
știut totuși să se lepede de toată slava lumii și să caute singura
slavă nepieritoare, cea a lui Hristos Domnul. Iar Acesta l‑a
încununat cu și mai multă slavă, în sufletele urmașilor și în
Împărăția Sa.
Faptele sale alese de slujire și jertfă au
fost consemnate în scris de către cronicarii secolului al
XVIII‑lea. În conștiința poporului a rămas drept cel care a izbăvit
țara de văcărit. La Putna, el a fost cinstit ca al doilea mare
ctitor al mănăstirii și ca un mare părinte duhovnicesc al
ei.
În secolul al XX‑lea, asupra chipului său
blând și ferm, jertfitor și rugător s‑a aplecat și Patriarhul
Teoctist Arăpașu. În cartea În slujba Ortodoxiei românești, a
năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române
(1978), i‑a întocmit un portret adânc, plin de evlavie și în care
se vede lucrarea lui Dumnezeu prin Sfântul
Iacob:
„Sârguincios la săvârșirea celor
sfinte în Altarul cel dumnezeiesc, ieromonahul Iacob întru toate
s‑a arătat priceput; fie în gospodărie, fie la promovarea bunului
mers al școlii, fie la îndrumarea fraților și elevilor, fie la
propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Râvna sa prisosea ca cel ce
însuși s‑a îndulcit din știința și viața dascălilor de la această
pepinieră, fiind distins între toți prin hărnicie și spor la
învățătură”. Patriarhul Teoctist îl descrie ca „blândul și
vrednicul ierarh, fire contemplativă și din pruncie dornic de viață
călugărească, cu dragoste nemărginită față de chemările acestui cin
și osârdnic făptuitor al binelui de
obște”.
Canonizarea
Evlavia monahilor și credincioșilor mireni a
crescut în timp și a dus la cinstirea Mitropolitului Iacob ca
sfânt. Lucrarea lui Dumnezeu este ușor de văzut în ierarhul dăruit
cu toate bunătățile, asemenea marilor ierarhi ai Bisericii:
milostiv, iubitor de săraci, capabil să mijlocească între popor și
conducători, salvator de vieți omenești, făcător de pace. De aceea,
marele istoric Nicolae Iorga îl numește, fără șovăială, „un om
sfânt”.
Luând aminte la viața pilduitoare a
Sfântului Iacob, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a
hotărât canonizarea acestuia, în ședința din 6–7 iunie 2016,
împreună cu ucenicii săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan.
Prăznuirea Sfântului Iacob se face pe 15 mai, când a trecut la cele
veșnice, iar cea a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan este în ziua
următoare, 16 mai, pentru a fi alături de părintele
lor.
În 15 iunie 2016, în prezența
Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen, părinții mănăstirii au
desfăcut cripta din pridvorul bisericii voievodale în care a fost
înmormântat Sfântul Iacob. Starețul mănăstirii, arhimandritul
Melchisedec Velnic, a spus despre felul cum a fost aflat Sfântul
Iacob: „L‑am găsit ca pe o pâine coaptă și rumenă – culoarea
sfințeniei și a desăvârșirii întru Domnul. L‑am găsit smerit
înveșmântat. Am simțit că atunci când a spus «mă las și de
mitropolie», cu adevărat s‑a și lepădat de toate cele ale lumii. A
fost așezat simplu, în veșmântul monahicesc al schimei mari, cu o
cruce simplă din lemn, îmbrăcată în
argint”.
Punerea în raclă a sfintelor sale moaște a
avut loc în 25 septembrie 2016, ca parte a sărbătoririi celor 550
de ani de la punerea pietrei de temelie a Mănăstirii Putna de către
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Racla pentru sfintele moaște a
fost sfințită de către Preafericitul Părinte Ioan al X‑lea,
Patriarhul Antiohiei și al Întregului
Orient.
Duminică, 14 mai 2017, a avut loc
proclamarea solemnă a canonizării celui între sfinți Părintelui
nostru Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și a ucenicilor săi,
Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Au slujit Sfânta Liturghie și au
exprimat public proslăvirea de către Dumnezeu a acestor sfinți
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și
Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei
și Rădăuților, împreună cu ierarhi, clerici și credincioși români
și din alte Biserici Ortodoxe.
Prin toată osârdia sa și prin darul lui
Dumnezeu, Sfântul Iacob se bucură în cer alături de sfinții ierarhi
pe care Dumnezeu i‑a dăruit poporului român, pentru a‑i purta de
grijă în momente de cumpănă, precum Sfinții Iachint de Vicina,
Teoctist I, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Grigorie Dascălul,
Calinic de la Cernica sau Andrei Șaguna.
Pentru noi toți, Sfântul Mitropolit Iacob
Putneanul este model de jertfă, de purtare a crucii și de viață
întru slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui, iar în ceruri este
mijlocitor blând către Hristos Domnul.
Fie ca pacea, bunătatea și blândețea
Părintelui nostru Iacob Putneanul să se reverse în casa fiecărui
creștin și să dea tuturor râvnă fără șovăire pe calea Domnului
nostru Iisus Hristos!
(De veghe în casa
Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea
Putna,
Editura Mitropolit Iacob
Putneanul, Putna,
2017)
Sursa:
Doxologia
