Iarăși, sufletul nostru! Taina
tainelor! Taina cea mai neînțeleasă și mai de neconceput de sub
cer! Nimeni vreodată nu a putut să se apropie sau să-i urmărească
firea, ființa și proprietatea lui. Toate sunt activate și
determinate prin el, dar el însuși niciodată nu a fost înțeles de
nimeni. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a descoperit și ne-a
mărturisit ce este și cum este, fiindcă El Însuși este Creatorul
lui, nostalgia lui, lumea lui, așteptarea lui. Numai El a putut să
ni-l descopere și să ni-l caracterizeze în chip cuvenit lui
Dumnezeu, zicând că lumea întreagă nu este vrednică de un singur
suflet[1].
Cel ce S-a
întrupat, Dumnezeu Cuvântul, de vreme ce a asumat în Ipostasul Lui
dumnezeiesc întreg omul ca trup și suflet, a transmis ambelor
acestor elemente proprietățile dumnezeiești și de aceea în toate
cele mai nepătrunse și mai tainice ascunzișuri ale ființei omenești
a
intratcaracterul
teo-nostalgic
[θεονοσταλγικὸς]
și
hristo-nostalgic
[χριστονοσταλγικός]. A
devenit Dumnezeu Cuvântul modelul sufletului nostru, rațiunea lui,
sensul lui, dorul lui și însuși Raiul lui. Numai prin Hristos
sufletul omenesc și-a redobândit sinele, și pe bună dreptate Domnul
nostru a mărturisit
că
Cel ce-și va pierde
sufletul lui pentru Mine îl va
afla[2].
Numai când sufletul are
ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu Cuvântul, se
întregește și își atinge scopul. Orice altă mișcare și activitate a
sufletului devine și rămâne irațională și fără sens, dar este în
esență în afara lui. Sau mai degrabă se află în nebunie și în
dobitoceasca pervertire a patimilor și a păcătoșeniei, într-un chin
și o groază fără sfârșit. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul
strigă:
Cine ține la sufletul
lui îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl
va
găsi[3].
Și acest trup de lut al
omului fără Cuvântul nu ar fi nimic altceva decât un vas ieftin și
ușor de zdrobit, la nivelul regnului animalelor și supus chinurilor
limitelor și legilor stricăciunii, ale durerii și ale morții. Prin
asumarea lui însă, Preabunul Arhitect Dumnezeu Cuvântul l-a
îndumnezeit și logosificat, astfel încât să fie și să rămână trup
al lui Hristos:
Iar trupul... este
pentru
Domnul[4].
Prin Întruparea Lui
Dumnezeu Cuvântul a luat trup, în timp ce prin Învierea și
Înălțarea Lui ne face cunoscută mai dinainte și propria noastră
înviere în ziua nașterii din nou. Dar când tot piciorul se va pleca
în închinare cuvenită lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit va
avea această cinste, fiindcă Atotțiitorul și Arhitectul Dumnezeu
Cuvântul așa a binevoit înălțarea chipului căzut mai înainte. Prin
Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost dată deplină descoperire și
noimă tainei omului și încă cerului însuși și pământului.
Logosifierea, hristificarea și dăruirea unui sens întregii noastre
ființe au fost înfăptuite prin dumnezeiasca arătare, de vreme ce,
mai înainte, întreaga gândire omenească nu era decât un strigăt
disperat, nesfârșită jale, neîncetată tânguire și plâns necontenit.
Tot ceea ce este numai omenesc, dacă nu se întoarce către
Dumnezeu-Omul, către Mântuitorul lui, ca să fie logosificat și
theanthropizat, rămâne irațional, fără sens și în final neomenesc.
Acesta este scopul principal și ultim al înomenirii Domnului
nostru, să logosifice omul și întreaga lui ființă. Fără
logosificarea în Dumnezeu Cuvântul și fără îndumnezeirea noastră,
întreaga noastră ființă psiho-somatică nu este nimic altceva decât
un monstru îngrozitor și o fantasmă și o umbră
haotică.
(Iosif
Vatopedinul,
De la moarte la
viață,
traducere de Laura
Enache, în curs de publicare
la
Editura
Doxologia)
[1]Cf.
Mt. 16,
26.
[2]
Mt. 16, 25.
[3]
Mt. 10, 39.
[4]
I Cor. 6, 13.
Sursa:
Doxologia
