fragmente din volumul „Călătorind prin istorie, alături de strămoși”; detalii la finalul articolului.

La nord de grădina Cișmigiu se afla, în trecut, mahalaua Fântâna Boului. Numele ei venea de la o sursă de apă aflată aici, unde locuitorii din zonă, dar și din satele din jurul Bucureștilor, veneau pentru a-și adăpa vitele. Mai târziu, mahalaua s-a numit și Popa Tatu, după numele unui preot care a slujit la biserica din zonă. Locuitorii de aici duceau o viață asemănătoare mai degrabă sătenilor decât orășenilor. Deși mulți practicau o meserie, se ocupau și cu activități agricole, în special cu pomicultura, viticultura, legumicultura și creșterea animalelor (păsări, vite, porci etc.). Jurnalistul Domenico Caselli, care a scris un scurt istoric al mahalalei Fântâna Boului, spunea că aici erau „întinse locuri presărate cu grădini de zarzavat și vii”.

Existând multe terenuri virane, în zonă apăreau în mod constant locuințe noi, înălțate de bucureșteni mai vechi sau mai noi. Casele erau destul de răsfirate și multe dintre ele aveau loturi de pământ întinse, unde localnicii aveau, pe lângă grădinile de zarzavat și viile deja menționate, livezi de pomi fructiferi, mici terenuri agricole, grajduri cu animale sau cazane de făcut țuică. Majoritatea mahalagiilor erau extrem de săraci, condițiile de trai erau aspre, igiena era precară, iar consumul excesiv de băuturi alcoolice, bătăile și scandalurile erau la ordinea zilei.

Tot Caselli reda atmosfera tumultoasă din preajma adăpătoarei de animale. El spunea că în jurul fântânii se strângeau oameni veniți cu vitele, iar de multe ori aceștia ajungeau să se bată pentru a ajunge la sursa de apă: „Să fi văzut atunci ce era la «Fântâna Boului». Înghesuială mare și îmbrânceală ne mai văzută. Toți dădeau năvală să apuce mai repede sgheabul. Cu toată orânduiala ținută de isprăvnicia orașului și cu toată paza orânduită de agia, se întâmplau dese și crâncene bătăi unde sângele curgea șiroaie. Atunci, ca să pue capăt acestor bătăi, aprozii agiei și oamenii isprăvniciei se puneau la mijloc și începeau să care cu bice și gârbecele. Rar se mântuia vr’un țăran teafăr de acolo și fără vânătăi pe față. Cei mai mulți aveau ițarii, cămășile și mindirile pline de sânge. Câte odată se întâmpla ca și țăranii să se răscoale și să pue la goană pe oamenii stăpânirii cu ce găseau la îndemână: furci, ciomege, cobilițe și altele”.

Cele mai răspândite meserii în zonă erau cele de dulgher și zidar. Jurnalistul și umoristul Nicolae T. Orășanu, care a locuit o vreme în zonă, povestea, într-unul dintre poemele sale, că zidarii și dulgherii din zonă se adunau duminica la o cârciumă din mahalaua vecină Sfinții Voievozi, unde, după ce se bea și se dansa, se încingeau spiritele și ieșea o bătaie generală. A doua zi, o parte dintre participanți ajungea la spital, iar o alta în arest. Iată cum reda umoristul desfășurarea petrecerilor la care participau zidarii și dulgherii din zonă, duminică seara:

Dulgherii, zidarii, aici se adună
Duminica seara la chir [=domnul] Costandin,
Să uite-osteneala după săptămână,
Înecându-și chinul în rachiu și vin.
Aici e gazinul [=localul] cel mai renumit,
Concordia, Brener, Patria, Gabran;
Aici muncitorul s’află fericit,
Deșertând cu sete vinul din borcan.
Lăutarii cântă, hora se învârtește,
Fetele, flăcăii, până noaptea joc,
Iar bătrânii șade, beau și chiuește,
Toți abia răsuflă osteniți de foc.
[…]
Iar când se ’noptează, hora s’ ispărăvește,
Lăutarii pleacă și toți cei voioși,
Bărbați cu neveste acasă pornește,
Căci acum e rândul celor arțăgoși.
[…]

Bătaia e gata, dulgherii s’adună,
Zidarii se strânge cu zidarul lor;
Toată mahalaoa de sgomot răsună,
Se lovesc, se bate; vai de trupul lor.
[…]
De aicea iară către gropi pornește;
Uluci nu rămâne la proprietari;
Cu lemne și pietre în cap se lovește,
Toți port la spinare ciomege și pari.
De-o parte dulgherii, de alta zidarii,
Se’njur, se ameninț, se lovesc, se bat;
Epistații [=polițiștii] vine, și chiar comisarii
Nu pot să-i domoale când s’au apucat.
Iar când luptătorii se ostenesc bine,
Altă ceată-atuncea aleargă aici:
Nevestele’n fugă cu ciomege vine,
Să-și scape bărbații d’ai lor inamici.

Relatarea lui Orășanu este probabil exagerată, dar cu siguranță are un sâmbure de adevăr. Probabil cel puțin o dată s-a petrecut o astfel de încăierare între zidarii și dulgherii din zonă, la care autorul a fost martor. În principiu, cele două clase profesionale colaborau, având de multe ori lucrări comune. De altfel, erau încadrați în epocă în aceeași breaslă. Li se dusese însă vestea că erau scandalagii și deveneau violenți sub influența alcoolului. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu Profir Zidaru, stră-străbunicul scriitorului Ion Barbu (Dan Barbilian). Un cârciumar din zonă îl acuza în 1834 pe Profir că venise în localul său împreună cu un prieten dulgher și, după ce au băut, cei doi au început să îi spargă sticlele și paharele, în același timp jignindu-l și înjurându-l pe proprietar. Acesta a adresat o plângere la Agia Capitalei, în care spunea că zidarul și dulgherul erau „niște răi zurbagii ce sunt știuți și de alți vecini”.

În zonă, majoritatea caselor erau sărăcăcioase, construite din lemn, lut și chirpici, iar o parte însemnată era reprezentată de bordeie săpate în pământ, cu acoperișul făcut din stuf. De altfel, în toate mahalale bucureștene clădirile aveau în prima parte a secolului al XIX-lea un aspect țărănesc, cu excepția bisericilor, caselor boierești și a câtorva sedii de instituții publice, care erau construite din piatră. Locuințele erau ridicate fără să se țină seama de vreun aliniament stradal, ceea ce făcea ca ulițele să fie întortocheate, lucru care se mai poate vedea și astăzi în unele zone. Ulițele își croiau un drum printre case, în loc ca acestea să fie aliniate la stradă. Aspectul orașului i-a făcut pe mai mulți călători străini să afirme că Bucureștii arătau mai degrabă ca un sat imens decât ca un oraș. Diplomatul francez Bois de Comte descria în 1834 capitala Valahiei astfel: „pustiit de războaie, de tulburări civile și de incendii, se reface cu rapiditate: amestec de frumoase palate și sărace bordeie, uneori cu aspectul unui mare sat, alteori cu acela al unui oraș european”. Un alt francez, ziaristul Ulysses de Marsillac, scria ceva mai târziu că „Bucureștii anului 1869 seamănă foarte mult cu Bucureștii din 1669. Spațiul în care se întinde orașul este imens și sfidează orice preocupare din partea unei edilități neputincioase. Centrul are totuși aspectul unui oraș, cu rezerva că nicio stradă nu este dreaptă și că fiecare construiește după capul său”.

Andrei Popescu

Bibliografie:
Arhivele Naționale ale României. Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Catagrafii, partea II, dosar 80 [Catagrafia negustorilor, meseriașilor și plugarilor din vopseaua Verde a orașului București].
Bucureștii vechi. Documente iconografice, Atelierele „Cartea Românească”, București, 1936.
D. CASELLI, „Cișmeaua Roșie” și „Biserica Luminată” din mahalaua Fântâna Boului, în: „Gazeta municipală, anul III, nr. 133, 5 august 1934.
Idem, Gropile lui Popa Tatu, în: Ibidem, nr. 134, 12 august 1934.
Idem, Mahalaua „Fântâna-Boului”, în: Ibidem, nr. 132, 29 iulie 1934.
Mircea COLOȘENCO, Ion Barbu-Dan Barbilian. Biografie documentară (1564-1925), Editura Minerva, București, 1989.
Emanuela COSTANTINI, Capitala imaginată. Evoluția Bucureștiului în perioada formării și consolidării statului național român (1830-1940), Editura Polirom, Iași, 2019.
George COSTESCU, Bucureștii Vechiului Regat, Editura „Universul”, București, 1944.
Tudor DINU, Bucureștiul fanariot, vol. II: Administrație, meșteșuguri, negoț, Editura Humanitas, București, 2017.
G. I. IONNESCU-GION, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, București, 1899.
N. T. ORĂȘANU, Misterele mahalaleloru sau cronica scandaloasă a orașului, nr. 8: Mah. Sf. Voivozi, București, 1858.
Alexandru POPESCU, Casele și palatele Bucureștilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018.
Emil VÎRTOSU, Ion VÎRTOSU, Horia OPRESCU, Începuturi edilitare 1830-1832, vol. I: Documente pentru istoria Bucureștilor, Bucureşti 1936.

Acest articol este format din fragmente ale volumului „Călătorind prin istorie, alături de strămoși”, o incursiune în viața oamenilor obișnuiți din secolele XVIII-XX. Cititorul cărții va putea vedea istoria prin ochii unor țărani, preoți, învățători, negustori și meșteșugari din Muntenia, Oltenia, Transilvania și nu numai. Volumul poate fi cumpărat exclusiv din librăria online PrintOneBook, accesând adresa: https://printonebook.com/product/calatorind-prin-istorie-alaturi-de-stramosi-povesti-cu-tarani-preoti-invatatori-negustori-si-mestesugari-din-secolele-xviii-xx/.

„Oameni și locuri din trecut” este un blog partener al proiectului „Scriem istoria ta”. Puteți solicita realizarea unor articole pe teme de interes pentru dvs. (atâta timp cât ele se potrivesc cu tematica blogului) folosind formularul de contact de pe site-ul scriemistoriata.com. Dacă doriți să sprijiniți blogul, o puteți face cumpărând cărțile „Călătorind prin istorie, alături de strămoși” sau „Petre P. Carp la Țibănești” și achiziționând e-book-ul „How to Find Your Ancestors from Bucharest”. Detalii despre aceste volume puteți afla dând click pe imaginile de mai jos. Puteți, de asemenea, să împărtășiți articolele cu prietenii sau rudele dvs., ajutând astfel blogul să ajungă la cât mai multe persoane. Vă mulțumim!