Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la
sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui
Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690,
şi aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe
care îndrăzneţul ţar l-a întreprins împotriva turcilor în
1711.
Luat prizonier de către tătari în luptele pentru
dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer
superior turc care era eparh în Procopie (actualul Ürgüp (Urgup) –
Capadocia – Turcia), Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei.
Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan.
Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau
sub jugul greu al mahomedanilor şi cei mai mulţi dintre ei, pentru
a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au
făcut musulmani.
Sfântul Ioan, însă, făcea parte dintre acei tineri pe
care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus
Solomon: „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele
ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata
cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor – o viaţă fără prihană”.
Împodobit, deci, cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu
celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu
toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică
„necredincios”.
Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului
ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, Sfântul
răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera
să moară decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a
spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu
sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai
degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi
creştin voi muri”.
Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi
întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui
Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui
Hristos, Cel ce a primit a Se naşte într-o iesle săracă, lângă
Bethleem.
Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea
sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul,
acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia
şi blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit
pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început
cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit,
pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul
greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile
sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă
duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el
urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni
şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit
cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi
rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi zicea în limba
în care îi învăţase de la mama sa – în limba rusă: „Cel ce
locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul
Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce
locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii
robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt ochii noştri către
Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”.
Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului
Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului
său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii.
Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele
Taine.
Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel
ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile
din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă
credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar
acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa
sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii
sale.
După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca,
cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa,
soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi
prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna
întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească
fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se
afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi.
Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros
ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu
noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci
de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la
agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs;
stăpâna, însă, a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan
farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el
însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum
obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i
se cuvenea.
Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a
îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu
să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare
mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu
smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul
Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din
ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei
că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că
a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele
fericitului Ioan ca de o glumă bună.
Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând
cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi.
Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit
atunci cele ce i se întâmplaseră: „În cutare zi (era ziua în care
stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare,
am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria
plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus
mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi
explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful
cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele
meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei
noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am
aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus
farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe
Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a
adus-o”.
Auzind acestea, casnicii eparhului au fost cuprinşi de
teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan
farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au
luat în râs pentru aceasta.
Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit
repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe
un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l
supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de
grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla
lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a
continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale
şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile
petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea le
făcea împlinind cuvântul Domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale
cezarului şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.
După puţini ani, însă, pe care i-a trăit în post şi
rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti,
fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în
staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua
pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce
S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire
către toţi. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a
trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul
Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de
fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl
scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată
şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult
îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.
Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de
vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de
înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii, ci şi
mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost
îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă
emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi
tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la
mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului
mamă.
Descoperirea sfintelor moaşte
Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta
suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a
văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că
trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg,
neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ şi
să-l aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile
preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a
strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc.
Creştinii au deschis mormântul şi o, minune! – trupul sfântului se
găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe
care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi
evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc
- sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde
obişnuia să privegheze fericitul Ioan.
În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud
al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin
Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte,
după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând
însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum
ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele
bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o
văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au
împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg;
nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte.
I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o
păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută
atunci.
După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922,
când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această
regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte,
odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe
peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în
actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei
construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi
racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu
credinţă la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări
ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti.
Sursa: Doxologia
