Prolog. Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce voiește ca
toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină,
Cel ce cu iubire de oameni a cercetat și neamul nostru cel în multe
feluri bolnav și i-a dăruit cel mai bun doctor patimilor sufletului
și trupului, pe Simeon cel preasfânt, cel numit din Muntele cel
Minunat, care și-a purtat lupta ascetică pe stâlp, ale cărui viață
și minuni, fiind la număr mai multe decât nisipul mării, cine va
putea să le povestească sau să le aducă în amintire? Căci timpul,
cel ce acoperă multe, le-a făcut pe acestea să fie uitate, fiindcă
nimeni nu s-a ostenit într-atât, nici n-a primit atâta sârguință,
încât să transmită în scris toată petrecerea lui îngerească pe
pământ. Așadar, preluând toate câte am putut păstra de la cei ce
ne-au precedat și fiind învredniciți și noi a vedea unele dintre
acestea cu proprii ochi, am socotit necesar să le scriem acum și să
vestim vouă, iubitorilor de Dumnezeu, spre slava lui Iisus Hristos
Domnul nostru și Fiul lui Dumnezeu, pe cel sfințit și ales încă din
pântecele maicii lui, pe cuviosul Lui, și spre folosul vostru, al
celor ce citiți, cărora pururea credința vi se va socoti ca
dreptate, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Și a crezut Avraam lui
Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate”[1]. Dar, întăriți de
Dumnezeu, vom începe istorisirea noastră mai de sus, amintind mai
întâi de părinții lui iubitori de Dumnezeu și istorisind amănunțit
cum aceștia au fost învredniciți prin bunăvoirea lui Dumnezeu să
aducă la lumină pe acest mare sfânt, îndată după aceea vom prezenta
limpede despre el pe fiecare dintre faptele care au ajuns până la
noi arătând, pentru folosul cititorilor, dispoziția lui iubitoare
de Dumnezeu și râvna, chemându-L în ajutor pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, cel ce a zis: „Eu sunt adevărul”[2]. Dar pe bună dreptate
vom disprețui o expresie adecvată frumuseții, fiindcă nu este deloc
acesta scopul nostru. Mai întâi de toate vom pune grija adevărului
care biruiește toate. Căci cuvintele adevărului sunt cele mai
plăcute, fiindcă sunt pline de har. Nici nu este nevoie de podoaba
meșteșugită a ritorilor sau de o limbă care să poată face mici pe
cele mari și la cele mici să adauge mărime. Căci cuvântul
adevărului, zice-se, este simplu. Așadar, pe Însuși Iisus Hristos,
Dumnezeul nostru cel adevărat, și harul dăruit de El celor ce
nădăjduiesc în El, precum am spus, chemându-L cumva mai simplu și
întru adevăr (căci El Însuși este adevărul), vom relata cele despre
subiectul ce ne stă înainte, încât voi, iubitorii de Hristos, care
ascultați cu credință, mai vârtos să vă puneți nădejdea în Domnul
nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel care cu adevărat
binevoiește întru cei ce nădăjduiesc în El, dăruindu-ne nouă toate
cu îmbelșugare, mai cu prisosință decât cerem noi sau
gândim.
Cu puțini ani mai înainte, un bărbat cu numele Ioan care
provenea din metropola Edessei, încă de vârstă tânără, a venit în
marea cetate a Antiohiei împreună cu preacinstiții lui părinți,
care, îndeletnicindu-se cu meșteșugul aromatelor, își câștigau cele
necesare traiului. Acolo, așadar, avându-și petrecerea, au vorbit
cu părinții unei fecioare pe nume Marta, ca să o unească pe aceasta
în comuniunea nunții cu Ioan despre care am vorbit mai sus, care
părinți, fiind bucuroși de acest lucru, i-au făcut cunoscut
fecioarei ceea ce li s-a spus. Dar ea a refuzat cu totul aceasta,
fiindcă dorea să se nevoiască în feciorie, auzind Sfintele
Scripturi, ca trupurile fecioarelor să se înfățișeze curate
Domnului. Așadar, făcându-se presiune asupra ei din partea
părinților ei și luând ea în minte porunca Domnului care zice:
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[3] și că nu este potrivit,
nici cuviincios să te împotrivești tare propriilor părinți,
încredințându-se pe ea lui Dumnezeu, aleargă la cinstita Biserică a
Sfântului slăvitului Prooroc, Înainte Mergătorul și Botezătorul
Ioan, cea dinaintea porților Theopolei[4] și, după ce a vărsat
multe lacrimi, se roagă sfințeniei lui să fie învrednicită de la
Dumnezeu de încredințarea ei cu privire la ceea ce-i stătea
înainte, încredințare pe care dobândind-o cu rugăciunile
Botezătorului, s-a supus voii părinților ei și se căsătorește cu
bărbatul pomenit mai sus, petrecând cu el în chip cuvios și iubitor
de Dumnezeu. Și îndeletnicindu-se cu postiri și cu dormitul pe jos,
l-a schimbat și pe bărbatul ei la voia ei, care a devenit foarte
cuvios și cinstitor de Dumnezeu.
Așadar, trecând timpul, acea preacinstită femeie, văzând
podoaba fecioriei ei dezlegată și văzându-se pe sine plecată în
lume prin căsătorie, aleargă la preacuvioasa biserică despre care
am scris mai înainte, a Sfântului Ioan, proorocul, Înainte
mergătorul și Botezătorul Domnului, ca să îi dăruiască ei de la
Dumnezeu un prunc, pentru rugăciunile sfântului, spre slujirea
bunătății Stăpânului nostru Iisus Hristos și a rămas destulă vreme
în preacinstita biserică, rugându-se cu lacrimi pentru aceasta,
fără să guste fie pâine, fie apă, sau altceva, și, șezând la podea,
își împlinea somnul cel după fire. Astfel petrecând de ceva vreme,
într-o noapte, cu proprii ochi, ca să zic așa, vede pe Sfântul și
preaslăvitul Înainte Mergător, Ioan bucurându-se și zicându-i:
„Îndrăznește, femeie, și te roagă, căci a fost primită rugăciunea
ta și acesta va fi ție semn, luând această bună mireasmă, îndată
ridică-te și tămâiază casa și ea îți va fi de ajuns până la o
vreme”. Dar ea, înfricoșându-se foarte, s-a trezit și vede în mâna
ei o sferă mare de lemn mirositor și ridicându-se o pune pe ea pe
altarul Sfântului și a vărsat multe lacrimi. Și luând cățuia a
umplut toată casa de bună mireasmă, încât cei ce se împărtășeau de
ea nu știau să distingă ce mireasmă era aceea. Așadar, a cheltuit
toată sfera aceea, până în această zi, lăsând o mică parte pe care
a legat-o de crucea pe care o ținea la ea. Când s-a împlinit ziua,
a șezut iarăși în slăvită biserica aceea și trezindu-se ziua
următoare din somn, a aflat iarăși cantitatea aceea plină de bună
mireasmă precum i se dăduse ei și mai înainte de către sfântul, și
a făcut iarăși la fel, umplând casa de bună mireasmă.
Trecând câtva timp de la această minune, iarăși i-a stat
înainte Sfântul cel slăvit al Domnului, Înainte Mergătorul și
Botezătorul Ioan, zicând către dânsa: „Ridică-te degrab, femeie, și
du-te în cămara ta și în binecuvântare însoțindu-te cu bărbatul
tău, îndată vei zămisli fiu și îi vei pune numele lui Simeon. De
carne sau vin sau altceva gătit prin meșteșug omenesc nu se va
împărtăși. Dă-i lui spre hrană numai din sânul drept, iar de cel
stâng nu se va atinge, căci pruncul este de partea cea de-a
dreapta. Pâine și miere și sare îi vei da lui drept hrană. Trebuie
cu toată frica să fie păzit ca vas sfânt, comoară de preț. Căci
acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru. Când va împlini
doi ani va primi sfântul botez în această biserică. Ce trebuie să
fie cu el va spune pruncul după sfântul botez, venind harul peste
el. Trezindu-se femeia din somn înfricoșată foarte și tremurând din
toate mădularele și plecându-se, s-a dus în casa ei care era
înlăuntrul porții Antiohiei numită Dandalică. Și îl află pe
preacinstitul ei soț citind istorisirea aflării cinstitului cap al
sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergătorul și botezătorul
Ioan și, așezându-se lângă el, asculta lectura. Când s-a terminat
istorisirea, a început să se tânguiască și să verse lacrimi.
Bărbatul a întrebat-o ce a putut să i se întâmple. Dar ea nu i-a
răspuns, nici nu a zis ceva către el din cele arătate sau spuse ei.
Și culcându-se cu soțul ei, îndată a luat în pântece după cuvântul
Sfântului slăvitului prooroc Înainte Mergător și Botezător Ioan și
din ceasul acela s-a păzit pe sine cu toată frica. Iar
cunoștințelor și celor ce se apropiau de ea și în primul rând
soțului ei, le spunea că va naște sigur un prunc de parte
bărbătească și că îl va numi pe el Simeon. Timpul trecând, a născut
preacinstită femeia aceea, fără să simtă nici o durere. Când s-au
împlinit patruzeci de zile, a dus maica pruncul în Biserica
Sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergătorul și Botezătorul
Ioan, la cel care i-a binevestit cele despre Simeon, aducându-l pe
el prinos lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
După puține zile i-a trecut prin minte gând mamei
copilului să-i dea spre împărtășire de hrană și sânul stâng. Căci i
s-a spus ei, cum am arătat mai înainte, să-i dea lui numai sânul
drept. Și păzind ceasul în care trebuia să alăpteze copilul, i-a
dat lui sânul stâng. Dar nici nu s-a atins de el, ci atât cât îi
era cu putință se întorcea plângând. Aceasta făcea mama lui aproape
în fiecare zi și pruncul refuza mereu să se împărtășească din el.
În aceeași noapte sânul ei stâng s-a subțiat atât, încât a devenit
ca al unui bărbat, în timp ce sânul drept a rămas neschimbat.
Umplându-se de uimire și de frică, își arăta sânul femeilor care se
apropiau de ea și le povestea toate câte i se arătaseră ei și cum
i-a trecut prin minte gândul de a-i da sânul stâng.
Când a împlinit doi ani, pruncul a fost botezat în
Biserica preacurată a Sfântului Înainte Mergător și Botezător Ioan.
Și ieșind din sfânta cristelniță, după ce a fost chemat numele lui
Simeon, după cuvântul sfântului, slăvitului prooroc Înainte
Mergător și Botezător Ioan, îndată a început să zică cu glas
limpede timp de șapte zile acestea: „Am tată și nu am tată, am mamă
și nu am mamă”, însemnând prin aceasta lepădarea lui de toate cele
pământești, suișul și înaintarea lui către cele cerești și
duhovnicești.
Din acea clipă, ori de câte ori se întâmpla ca cinstita
lui maică să se împărtășească de carnea jertfitorului, niciodată nu
îl convingea pe prunc să guste din laptele ei, ci rămânea toată
ziua fără să se împărtășească de hrană. Fiindcă acest lucru se
întâmpla adeseori a cunoscut mama lui pricina și de atunci s-a
abținut să se mai împărtășească de carnea jertfitorului. Când a
fost în stare de a se împărtăși de hrană tare, i-a adus mama lui
miere cu pâine și îi dădea lui spre hrană și apă drept băutură. De
căldura băii nu putea să se apropie, ci ori de câte ori mama lui
încerca să îl aducă la baie, mai înainte de a se apropia de căldura
băii, pruncul rămânea fără glas, încât de aici maica lui a cunoscut
că era voia lui Dumnezeu aceasta și se abținea să-l mai aducă la
băi.
Când a împlinit vârsta de cinci ani, s-a întâmplat că
cetatea Antiohiei a căzut sub un cutremur și a fost prins tatăl lui
sub o dărâmătură și și-a încheiat acolo viața. S-a surpat și casa
în care locuiseră cinstiții părinți ai copilului până în temelii.
S-a întâmplat atunci că mama pruncului plecase la rugăciune, iar
pruncul din iconomia lui Dumnezeu se afla în Biserica Sfântului
Slăvitului Întâi Mucenic Ștefan care era lângă cetatea Antiohiei.
Când a avut loc dărâmarea bisericii sfântului Ștefan, copilul
rătăcea prin cetate, iar mama lui nu putea să știe de el din
pricina confuziei dărâmăturii. Dar, găsindu-l o femeie temătoare de
Dumnezeu, cunoștință a părinților lui, și recunoscând copilul, l-a
așezat pe el pe umeri și a plecat aproape de muntele ce se afla în
preajma Antiohiei. După ce au trecut șapte zile și maica lui
neștiind nimic de el, ci, crezând că pruncul a fost prins de
dărâmătură, i s-a arătat ei Sfântul slăvitul Ioan, Proorocul și
Botezătorul, descoperindu-i limpede locul în care era pruncul. Iar
ea plecând, l-a găsit pe el în munte la acea femeie, care i-a
povestit mamei cum copilul a refuzat să se înfrupte din ceva, afară
numai de pâine și apă și aceasta de două ori în răstimpul celor
șapte zile. Și luând maica pruncul și mulțumind Domnului, a plecat
la Biserica sfântului prooroc și Înainte Mergător și Botezător Ioan
și acolo rugându-se și mulțumind iarăși Domnului s-au întors în
cetate. Dar fiindcă este necesar să scriem toate spre folosul celor
ce ascultă cu credință și să nu ascundem nimic din cele cuvenite,
pe bună dreptate am socotit că este bine să vă arătăm vouă,
iubiților, această dumnezeiască descoperire. Căci cea între sfinții
noștri, maica și doamna Marta, din care, precum am zis, s-a născut
Simeon, robul lui Dumnezeu, fiind temătoare de Dumnezeu, umbla în
căile dreptății și îl creștea pe acesta cu înțelepciune și în
dragostea de Dumnezeu, potrivit cu cele spuse și arătate
ei.
Într-una din zile, așadar, gândindu-se întru sine la
cele spuse ei despre copil și se întreba ce va deveni, adormind,
s-a văzut pe sine înaripată și ca ridicată la înălțime, ținând
pruncul și aducându-l în dar Domnului și zicând acestea către copil
ca în timpul profetului Simeon: „Îmi doream să văd urcușul tău
dumnezeiesc, o, fiule, pentru ca Domnul să slobozească pe roaba Lui
în pace că am aflat har între femei, ca să dau Celui Preaînalt
truda chinurilor mele de naștere”. Așadar, acestea văzându-le, le
păstra pe toate în inima ei.
După acestea s-a întâmplat să meargă pruncul în acel loc
numit Heruvim și a binevoit Dumnezeu, Care l-a hărăzit pe el din
pântecele maicii sale spre slujirea Lui să îi arate lui desfătarea
viitoarelor bunătăți. Și vede cu ochii pe vechiul zid al cetății,
cel numit Heruvim, pe Domnul nostru Iisus Hristos și poporul
drepților veniți împreună cu El. Și cine poate povesti slăvita
aceea și plină de înfricoșare venire? Nemitarnică judecată stătea
înainte și cartea vieții deschisă în mâinile Domnului, raiul
înălțându-se de la răsărit până la norii cerului, iar la apus
clocotind iezerul de foc. A venit duhul care îl însoțea și arătând
cu degetul, a grăit către copil zicându-i: „Ascultă, copile, și
pricepe cuvintele vieții. Primește viață plăcută lui Dumnezeu,
crezând sfatului celor arătate ție. Înviere neînchipuită va fi,
pentru adevărul care va fi, veselia drepților Domnului, Care
împărățește, stă de față, Scriptura a mărturisit viața cea fără de
sfârșit, raiul desfătărilor dăinuie, iar văpaia veșnicei osânde,
iată, strălucește. Mergi așadar pe cale, după ce vei fi ales
binele, ca să te slobozești din atâtea chinuri ale întunericului și
ca să dobândești făgăduința bunătăților nepovestite cele gătite
celor ce Îl iubesc pe Domnul”. După ce i s-a arătat lui această
vedenie mai presus de minte, s-a înțelepțit copilul cu dumnezeiască
pricepere și cu înțelepciunea Domnului și cunoștința
dumnezeieștilor descoperiri era cu el.
Trecând puține zile, vede copilul cu proprii ochi un
bărbat îmbrăcat în haine albe ca zăpada, zicându-i lui: „Urmează-mă
oriunde voi merge”. Și îndată a urmat umbrei celui ce i s-a arătat
și a mers împreună cu el. Și l-a dus pe el în ținutul tiberin, țară
care era sub cetatea vecină cu Seleucia, într-un loc în care era un
sat numit Pila. Și în pustietatea muntelui petrecea pruncul
singur-singurel, ca un miel în mijlocul fiarelor, noaptea și ziua
văzând în jurul lui o lumină negrăită și călăuzit fiind de bărbatul
înveșmântat în alb ce i se arătase lui, și care-i dădea cele de
trebuință. A petrecut astfel în munte câteva zile, nefiind văzut de
nici un om, ci călăuzit întru toate de cel ce i se arătase
lui.
După acestea urcă pe coasta muntelui și găsește o mică
mănăstire unde era un bărbat evlavios, pe nume Ioan care ședea pe
un stâlp. Erau împreună cu el și alți monahi. Acest iubitor de
Dumnezeu, Ioan, mai înainte de a urca pruncul în mănăstire, a văzut
felurite descoperiri cu privire la el: uneori îl vedea pe prunc
purtând veșmânt alb, șezând pe un car și adus la mănăstire, alteori
pe același copil înaripat și urcând în zbor la mănăstire, alteori
pe același prunc pe un stâlp luminos umblând în văzduh și
apropiindu-se de mănăstire și iarăși vedea pe un înger arătându-i
lui copilul și zicând către el: „prin acesta te vei mântui”. Și
povestea acestea monahilor care petreceau împreună cu
el.
Când copilul a ajuns la mănăstire singur, era cu
adevărat străină priveliște și vrednică de milă. Cine nu s-ar uimi
văzând un copil de șase ani, umblând prin asemenea munți, neavând
nici o călăuză văzută? Era tot roșu la față, cu ochi frumoși,
potrivit cu cele scrise, și cu un chip plin de bunăcuviință,
vorbind limpede, gata fiind să vorbească, având răspunsuri plăcute,
cuvânt cu pricepere multă și desăvârșită înțelepciune, fiindcă era
plin de harul dumnezeiesc, pentru aceea și vorbea cuvinte
dumnezeiești. Pe acesta văzându-l bărbatul acela iubitor de
Dumnezeu, foarte bucuros fiind și amintindu-și descoperirile lui, a
luat pruncul și l-a îmbrățișat și cu lacrimi mulțumea Stăpânului
Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care pururea dăruiește cu
îmbelșugare toate tuturor oamenilor și Care întinde înaintea
tuturor darurile sale.
A rămas așadar, alesul lui Dumnezeu, Simeon, în această
mănăstire timp de șapte zile separat și netulburat de nimeni,
nesuferind nici de hrană să se împărtășească, încât arhimandritul
Ioan era în uimire văzând viețuirea copilului. Copilul înainta în
pricepere și în înțelepciune, prelungindu-și nevoința, și se
înfrupta când la trei zile, când la șapte și zece zile din puține
cereale înmuiate, bând puțină apă.
Iar Domnul, Cel ce l-a sfințit pe robul lui cel ales
încă din pântecele maicii sale a binevoit a-i da în gând copilului
care era de șapte ani să ceară să i se facă un stâlp în apropierea
celui al cuviosului Ioan. Și după ce s-a făcut aceasta, îndată a
stat pe el, având ca adăpost un cerdăcuț cioplit din lemn de
nuc.
I s-a arătat lui în această stare un prunc frumos la
chip, stând aproape de el și a cunoscut Simeon că Domnul este și
luând îndrăznire a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Și
întinzându-Și mâinile Domnul în chipul crucii i-a arătat lui
zicând: „Așa M-au răstignit, Eu binevoind, dar tu întărește-te și
îmbărbătează-te”. Și atunci nu a priceput pentru ce i-a spus lui
aceasta, dar a cunoscut mai pe urmă că pentru starea pe stâlp și
pentru răbdare a rânduit să-i arate chipul crucii și să spună către
el acestea. De atunci așadar, slujitorul lui Dumnezeu a uitat de
trupul său și a primit a duce viață îngerească, uitând cele din
urmă și tinzând către cele dinainte[5], născocindu-și luiși zi după
zi noi și aspre nevoințe.
Cânta bătrânul la rugăciunile de noapte treizeci de
psalmi, iar copilul cânta uneori cincizeci, alteori optzeci, dar de
cele mai multe ori, priveghind făcea toată psaltirea, iar toată
ziua slăvea pe Dumnezeu prin tăcere. Pentru aceea bătrânul cuprins
fiind de multă frică, folosindu-se de cuvinte, zicea către el,
cruțându-l, cum i se părea: „Încetează, fiule, această râvnă mai
presus de om, căci nu ne îngădui nouă nici puțin să ne odihnim. Îți
este de ajuns, fiule, că din fragedă pruncie te-ai răstignit
împreună cu Hristos. Înfruptă-te, cum și pe mine mă vezi, fiindcă
mâncarea și băutura nu întinează pe om. Căci spune Dumnezeu că:
«toate vi le-am dat vouă să le mâncați ca și iarba verde»[6]. Și
priveghează cum mă vezi pe mine, ca să poți purta și să nu
deznădăjduiești”. Zicea și copilul: „Pe nimeni nu spurcă mâncarea,
dar mișcă gânduri spurcate, tulbură și îngroașă și face
materialnică mintea cea mai subțire. Căci este scris că cei din
ceasul întâi și cei din ceasul al unsprezecelea s-au învoit să se
nevoiască în via Domnului și să se ostenească și să poarte
greutatea și arșița zilei, luându-și plata. Căci suntem
împreună-lucrătorii lui Dumnezeu, câmpul lui Dumnezeu, zidirea lui
Dumnezeu, spunând cuvintele înțelepciunii Lui, și petrecând în
dumnezeiești cântări și nu suntem răpiți de beția somnului
demonilor, nici nu suntem moleșiți de odihna trupului. Căci scris
este: «Gura mea am deschis și am tras duh, că poruncile Tale am
dorit»[7]. Pentru dragostea Domnului nu te osândi pe sineți pentru
smerenia mea, căci eu am nevoie se asemenea înfrânare a
trupului”.
Dar Domnul Care vindecă toată boala și toată neputința,
Care a dat și dă aceeași putere sfinților Lui și Care zice: „Întru
numele meu tămăduiți pe cei neputincioși, scoateți afară pe
demoni”[8], a pecetluit biruința copilului asupra demonului și i-a
poruncit să aibă în minte cuvântul acela fără prihană care zice:
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”[9]. Și atunci a fost luminat de
Duhul Sfânt pruncul și i s-au arătat lui toate împărățiile
diavolului și închipuirile lui într-o clipă, petrecerea aceluia în
locul lui și ca o diademă pe capul lui, a văzut taberele demonilor
stând lângă el, aur și mărgăritare și pietre prețioase ca lutul
grămădite pentru lingușirea plăcerilor, fluiere și naiuri și
felurite organe muzicale și păcatul ca o fiică fiind împreună cu
cei ademeniți înșelător. Acolo a văzut pe duhul curviei și al
uitării și al trândăviei și duhul iubirii de argint căscându-se, ca
să înghită lumea și să acopere toate și îndemnau pe copil spre
păcatul cel fără de rușine și pierzător. Iar el chemând pe Hristos
și pecetluindu-se cu semnul sfintei cruci dintr-odată a risipit
închipuirea lor și a fost mutat de acolo de Duhul
Sfânt.
Plin de credință fiind robul lui Dumnezeu, Simeon,
ațintindu-și ochii, a văzut biserica Domnului și slava lui Dumnezeu
strălucea peste ea. Și a fost trimis unul din patriarhi către el
având în mâini mir plin de bună mireasmă și pecetluindu-l l-a uns
pe el, zicând: „Prin acest mir alungă pe demoni, încingându-ți
mijlocul cu putere de sus, taie miile lor și nimicește zecile de
mii și dacă încearcă să te vatăme, îndrăznește, că nu este cel ce
poate să-ți facă rău. Întărește-te și îmbărbătează-te, crezând
peceții Celui ce te-a făcut, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestea au
fost începuturile nevoinței lui, pe care nu le ignora bătrânul
acela care îl iubea pe copil cu inima lui Hristos. Căci îl vedea pe
el înaintând în multe chipuri în înțelepciune și în har. Iar
copilul se veselea întru Duhul Sfânt. În vremea aceea,
schimbându-i-se dinții prunciei, îi arăta bătrânului și celorlalți
și toți slăveau pe Dumnezeu care a arătat de la o asemenea vârstă
un asemenea luminător.
Un om bolnav de rinichi care trecea mereu pe la
mănăstire și văzând petrecerea îngerească a slujitorului lui
Dumnezeu și convins fiind în cuget din pronia lui Dumnezeu că, dacă
pruncul va voi, îl va face Dumnezeu sănătos, a venit la bătrân
rugându-l pe el să-i ceară copilului să se roage pentru el ca să-l
slobozească din boala aceea îndelungată și neîndreptată. Căci nu
putea să se îndrepte de spate nicidecum, ci se chinuia cu
neîncetate dureri. A poruncit bătrânul bărbatului să se apropie de
locul unde era robul lui Dumnezeu, Simeon, și îl îndeamnă apoi
bătrânul să se roage pentru el și să se atingă de el, iar el
îngreunat fiind de aceasta, zise: „Pentru ce, părinte, pui pe
umerii mei o asemenea povară, care sunt păcătos și în sărăcie din
pricina lenevirii și nepurtării mele de grijă? Desăvârșiți fiind
întru toate, nu spre folos voiți a impune unui prunc o asemenea
minune. Cum ar fi cu putință să fie aceasta prin mine?”. Dar fiind
convins cu greu de bătrân și de cei ce stăteau lângă el neîncetat,
și-a pus mâna lui și chemând numele lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, a zis: „Eu păcătosul te pecetluiesc cu pecetea lui
Hristos, fie celui ce suferă după credința voastră”. Și îndată a
fost vindecat omul și a plecat sănătos, slăvind pe Dumnezeu și
vestind minunile Lui.
Când a venit cineva, gol fiind, văzându-l s-a dezbrăcat
de haina lui și i-a dat-o lui și ședea gol. Adeseori, și iarna
făcea același lucru și rămânea gol, acoperit de harul dumnezeiesc.
Și îi zicea lui bătrânul: „Ia aminte la tine, copile, luând un
veșmânt, îmbracă-te din pricina șerpilor. Iar copilul răspundea:
„Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme de rele”[10]. Iar
bătrânul îl tulbura pe el iarăși ca să îmbrace stihar. Iar sfântul,
robul lui Dumnezeu, Simeon, aducându-și aminte de luptele pentru
credință ale sfinților patruzeci de mucenici care au răbdat în
lacul cel înghețat o noapte întreagă și fericită nevoința aceea și
care au arătat atâta răbdare își bătea fața și pieptul zicând: „Vai
mie, ce voi face, auzind plângerea și scrâșnirea dinților și
amenințarea viermelui celui fără de moarte, și că încă de aici
viermii mănâncă trupul, iar dincolo viermele va nimici pe osândiți.
Acestea zicându-le cu lacrimi multe ridică mâinile și pleacă
genunchii, tânguindu-se cu lacrimi toată noaptea. Dar zicea
bătrânul descurajat și biruit de marile osteneli ale copilului:
„Aceasta ți-a mai rămas, copile, să iei sabia și să te distrugi pe
tine”. Iar copilul răspundea: „Vameșul întru aceasta se
îndreptățește și Domnul zice: „Privegheați și vă rugați, ca să nu
intrați în ispită”[11].
După acestea, altă nevoință a primit alesul lui Dumnezeu
și a sta în picioare timp de un an de zile. Au putrezit coapsele
sale și încheieturile și putrezind s-au unit și s-au făcut una.
Căci se gândea și zicea către Hristos că: „Pentru numele Tău cel
sfânt, mi-am disprețuit picioarele mele, devenind putred, ca să
cunoască satana că sunt neclintit, stând ferm pe stânca credinței
întru Tine”. Atunci aflând de la duhoare de această nevoință
frații, împreună cu bătrânul, s-au uimit și trimițând bătrânul, au
adus un doctor, ca să-l îngrijească, zicea. Iar copilul văzând a
râs zicând: „Viu este Domnul meu că nu se va atinge de mine
ajutorul oamenilor întru cele prin care eu m-am predat lui
Dumnezeu. Genunchii erau mâncați pentru faptul că era prunc și
foarte gingaș la trup. Iar Domnul slavei cercetându-l, l-a tămăduit
pe robul său de rana picioarelor lui, și ridicându-se copilul a
stat drept. Căci s-a gândit ca pentru mulțumire să stea o vreme în
genunchi ceea ce a și împlinit.
Când ziua Cincizecimii a strălucit a zis copilul: „Cine
este oare vrednic să primească Duhul lui Dumnezeu cel preasfânt așa
cum s-a arătat și cum i-a umplut pe sfinții Lui apostoli când le-a
împărțit lor limbi ca de foc? Și zice către el bătrânul: „Nu căuta
cele ce sunt mai presus de tine și pe cele mai grele decât tine nu
le cerceta. La cele ce ți-au fost poruncite ție, la acestea
cugetă”. Zise și copilul: „Voia celor ce se tem de El o va face
Domnul și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe ei”. Și
acestea zicându-le s-a rugat, zicând: „Doamne, Cel ce ai trimis
Duhul Tău cel Sfânt peste ucenicii Tăi, trimite și asupra mea darul
harului cel de la Tine. Înțelepțește-mă și voi învăța poruncile
Tale că din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, ca
să spun cuvintele vieții veșnice spre iertarea păcatelor, Amin”.
După ce s-a rugat acestea dintr-odată a coborât Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu ca o flacără peste inima lui precum s-a rugat și l-a
umplut pe el de înțelepciune și pricepere. Și a fost învrednicit de
asemenea har, încât nimeni nu-i putea sta împotrivă, potrivit cu
ceea ce s-a scris, din pricina înțelepciunii și a duhului cu care
vorbea. A alcătuit cuvinte despre monahi și despre pocăința
mirenilor și despre Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos și
despre viitoarea judecată și despre nădejde, tâlcuind lămurit cele
ascunse multora. Iar bătrânul, încredințat a zis: „Cu acesta se
împlinește ceea ce s-a scris: «Cuvântul Domnului l-a aprins pe
el[12]» căci acum am cunoscut că minunate lucrări va face copilul
acesta, precum și apostolii”.
De atunci s-au umplut monahii de frica lui Dumnezeu, iar
unii dintre ei avură vedenie și au văzut trei abside și trei
tronuri și trei cununi puse pe tronuri și întrebând a cui este
slava arătată lor, au auzit un glas care zicea: „A lui Simeon,
copilul este”. Iar copilul strălucea ca soarele, plin fiind de
dumnezeieștile harisme și de îngerească petrecere, era cu totul
lepădat de cele pământești și la cer își făcea suișurile
inimii.
Și a poruncit să i se facă lui stâlp de patruzeci de
picioare, plinind ceea ce s-a spus în Evanghelie de către Domnul:
„Nimeni aprinzând făclie nu o pune sub obroc, ci în sfeșnic și
luminează tuturor celor din casă”[13]. Căci cu adevărat era sfeșnic
al Duhului Sfânt. Și după ce s-a făcut aceasta, când era gata să
urce pe ea, a venit Preasfințitul Arhiepiscop al Antiohiei și
Preacuviosul Episcop al Seleuciei și cu cuvenita cinste, cu
lumânări aprinse și fiind multă strălucire, cu rugăciuni și cântări
l-au dus pe el în sfântul altar și l-au hirotonit diacon. Fiecare
dintre clericii care se aflau acolo au alergat să îl poarte pe el,
ca să aibă parte de binecuvântarea lui. Așadar, în rugăciuni și
cântări duhovnicești punându-l pe stâlp, au plecat în pace. Și a
stat pe el opt ani. Iar bătrânul se îndurera că nu-i mai vedea fața
în trup, și a făcut cu el legământ, încât să fie între ei
nedespărțită unire duhovnicească. Luptând foarte tare și mai presus
de mintea omenească, robul lui Dumnezeu, Simeon, a dobândit multă
blândețe într-o asemenea stare și lacrimi curgând ca dintr-un izvor
din multa străpungere. Căci cine nu s-ar minuna cercare primind a
unei asemenea blândeți? Cine nu se zdrobea la inimă auzindu-l
plângând ziua și noaptea. Căci acestea imitau pe Heruvimi și pe
serafimi, cu buze fără de tăcere slăvind cu frică pe
Dumnezeu.
Din ziua aceea încă și mai mult plângea robul lui
Dumnezeu Simeon, punea pocăință și a acoperit de tot adăpostul cu
un acoperământ de piele, neavând fereastră, oprindu-se, atât cât îi
era cu putință, de la lumina însăși. Se ruga mereu, cântând
neîncetat până la ceasul al nouălea și după ceasul al nouălea dădea
glas pentru rugăciunea tămâierii, zicând:„Slavă lui Dumnezeu și noi
toți Îl binecuvântăm pe El în veci”. Apoi stătea la rugăciune de la
apusul soarelui până în zori, apoi aproape că rămânea suspendat
tinzând mâna stângă sus, iar cu dreapta, ca o piatră neînsuflețită
își lovea pieptul udând cu lacrimi stiharul de păr. Nu dădea deloc
somn ochilor lui. În fiecare noapte și ziua cânta cei o sută
cincizeci de psalmi și toate cântările și își rânduia citirea
zicând și psalmodiind stihurile și apoi zicea din atotvirtuoasa
Înțelepciune a lui Solomon și de șapte ori Sfânta Evanghelie și
cuvântul de învățătură a credincioșilor și rugăciunea epiclezei
„Tatăl nostru care ești în ceruri”, și ținând tămâia în mâna
dreaptă o aducea înainte lui Dumnezeu și fără foc urca fum de bună
mireasmă. Se auzea ca o mulțime cântând și psalmodiind împreună cu
el aliluia și la sfârșit slăvea pe Dumnezeu printr-o cântare plină
de străpungere, zicând: „Să stea îngerii Tăi, Doamne al puterilor,
în linie de bătaie împrejurul celor ce se tem de tine și care
trimit Ție cântare de biruință, neîncetat slăvindu-Te pe Tine cu
glasuri sfinte, Iisuse Hristoase, fiule al lui Dumnezeu celui viu”.
Așa făcea în fiecare zi și noapte. Iar când răsărea soarele,
făcându-și rugăciunea zicea: „Cu pace împreună ne vom culca și vom
adormi, că Tu, Doamne, întru nădejde ne-ai așezat”
Într-una din zile a venit la el mulțime de oameni având
diferite patimi și rugându-se pentru fiecare din ei îi slobozea de
boala care îi stăpânea și de demon, încât duhurile urlau izgonite
fiind din oameni. Fiindcă faima lui și a minunilor săvârșite prin
el se răspândise pretutindeni și fiindcă veneau la el mulțimi
multe, a binecuvântat toiege și le-a dat ucenicilor lui, pe care să
le pună pe cei stăpâniți de orice patimă, zicând: „Așa zice copilul
lui Dumnezeu, Simeon „ieșiți duhuri necurate din făpturile lui
Dumnezeu” și îndată ieșeau cele drăcești din picioare, din mâini,
din auz, și din toate celelalte simțuri, în timp ce toți vedeau
binefacerile celor tămăduiți. Fiecare toiag lucra până la trei
oameni și dacă nu se atingea iar de ele fericitul și dacă nu le
binecuvânta, nu mai lucra nimic toiagul. Aceasta se întâmpla
potrivit cu dumnezeiasca iconomie, ca să nu fie stăpâniți frații de
vreun cuget al înălțării. Și astfel se făcea că mulțime nesfârșită
se tămăduia și toți dădeau slavă lui Dumnezeu că a ridicat Dumnezeu
profet sfânt și a cercetat spre bine pe poporul Său, dăruind
credincioșilor spre mântuire pe dreptul Simeon.
Era de oarece vreme multă mulțime de felurite fiare în
toată țara, încât mulți bărbați și femei erau înghițiți de ele și
copiii erau răpiți din case. Pentru aceea, fiind oamenii tulburați
chiar de la porțile orașului, umblau pe drumuri împreună și
asemenea și la muncile lor se însoțeau unii cu alții. Au urcat
pentru aceasta toți din ținutul acela rugându-se la Sfântul Simeon,
iar el i-a chemat pe toți învățându-i cu îndemnuri și zicând:
„Frații mei, ne învață pe noi pe toți Sfântul Apostol Pavel, zicând
că pentru aceea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării,
din pricina unor lucruri ca acelea care sunt adulterele, curviile,
mărturiile mincinoase, clevetiri, gândurile rele, hule, tulburări
și zarve celor răi, jurăminte ca să-L întărâte pe Cel nevăzut și pe
Cel neatins, pentru că așa ar trebui să fie cuvântul nostru da, da
și nu, nu. Știind așadar și crezând că în chip umblă tot omul și că
umbră care trece este viața noastră și că prin faptele noastre rele
suntem expuși mâniei lui Dumnezeu, nu întristați Duhul cel Sfânt
întru Care suntem pecetluiți până în ziua izbăvirii, ci să avem
arvunirile nădejdii vieții veșnice. Căci vrea Tatăl îndurărilor să
vadă pocăința noastră, a fiilor risipitori, cei ce ne-am depărtat
de El, ca să ne întoarcem la el prin jertfa curată a Fiului Unul
născut, Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitorul Iisus Hristos,
prin Care luăm iertare de păcate noi, cei ce în fiecare zi
păcătuim, și Care va fi tuturor ca întotdeauna milostiv și
izbăvitor pentru negrăita Lui iubire de oameni și primind râvna
rugăciunii voastre și a cererii prin smerenia mea, a robului Lui,
va certa fiarele pădurii și va pune capăt năvălirii și festinului
lor. Plângerea voastră în bucurie se va întoarce plecând fără frică
în următorul an și cu nimic vătămați de ele. Binecuvântați, așadar,
ca într-un glas Sfânta Treime cea de o ființă, închinată și de
viață făcătoare”. Acestea auzindu-le toți laolaltă au dat slavă lui
Dumnezeu și au fost izgonite fiarele sălbatice din acel ceas din
țară și au viețuit oamenii de atunci fără frică.
Atunci unii dintre oștenii care au fugit de la fața
barbarilor acelora au ajuns la robul cel sfânt al lui Dumnezeu. Iar
unul dintre ei era rănit târându-și piciorul care șchiopăta din
coastă și care se chinuia cumplit de durere. Când l-a văzut pe
copilul lui Dumnezeu cel sfânt, i s-a închinat lui. Iar sfântul
luând o ramură de palmier date lui de Dumnezeu a dat-o unuia dintre
ucenicii lui, poruncindu-i să pecetluiască prin ea coasta celui
suferind în numele Fiului lui Dumnezeu celui viu, zicând: „Fii
sănătos, prin puterea Celui ce S-a răstignit pentru noi. Și îndată
i s-a întărit coapsa lui și a stat sănătos și împreună cu el toți
au slăvit pe Dumnezeu.
Au venit în munte perșii și au ajuns aproape de locul în
care era robul lui Dumnezeu. A zis tuturor să stea în rugăciune
încordată și el însuși plecând genunchii și lipindu-și fruntea de
stâlp se ruga lui Dumnezeu să alunge pe perși. Și îndată au căzut
pe spate cu caii lor și zdrobindu-se au plecat de acolo. Văzând
aceasta ucenicii lui slăveau pe Dumnezeu și pe sfântul Lui rob
Simeon. Iarăși într-altă zi alți perși au urcat în munte și s-a
rugat robul lui Dumnezeu și a zis: „Doamne, Cel ce ai acoperit
Muntele Sinai cu întuneric pe vremea slujitorului Tău Moise,
acoperă-ne și pe noi cu harul Tău, și întunecă ochii nelegiuiților
acestora. Și îndată s-a pogorât ceață din nor și trecând aceia nu
au văzut pe nimeni. Și s-a făcut fața sfântului ca o față de înger
și venind unul dintre ucenicii lui dimineața a văzut și s-a
spăimântat foarte, că era sfântul slăvit prin harul Duhului Sfânt.
Mulțime de bună mireasmă a mirurilor și tămâierilor era în jurul
lui de la slava care îl păzea pe el încât se minunau ucenicii și
slăveau pe Dumnezeu.
Văzând multa distragere/ împrăștiere și tulburare care-i
veneau de la poporul care alerga la el și amintindu-și de cuvântul
Apostolului care zicea: „Nu cumva altora propovăduind, eu însumi să
mă fac netrebnic”[14], a voit, potrivit cu pronia lui, Dumnezeu să
părăsească locul în care era și să locuiască în muntele cel mare
învecinat. Dar era un munte fără apă, inaccesibil oamenilor,
sălbatic foarte plin de fiare cu patru picioare și șerpi veninoși,
neavând deloc vreo cărare bătătorită, pe care l-a străbătut pe când
era prunc, călăuzit de Duhul Sfânt. Amintindu-și, așadar, de
proorocul Ilie în muntele Carmelului, petrecând în cojoc și de
Înainte Mergătorul Ioan care zicea: „Eu sunt glasul Celui ce strigă
în pustie”, dar și mai mult decât aceștia de Însuși Domnul
priveghind pe Muntele Măslinilor a grăbit și el să imite pe
cetățeanul pustiei. Voind el acestea, a văzut pe Mântuitorul
Hristos, Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se în acel munte cu oștire de
îngeri nenumărați și un nor luminos acoperind jur împrejur vârful
muntelui și s-a făcut un glas zicând: „Grăbește Simeon și nu te
teme, suie-te pe muntele acesta Minunat, căci așa va fi numit de
acum, după numele Meu, fiindcă Eu l-am sfințit pe el, încă și mai
minunat voi face numele tău întru el, căci Eu sunt cu tine”. Și pe
când vorbea cu el i-a arătat lui o stâncă pe care a stat Domnul, ca
să stea pe ea sfântul și a văzut pe ea piedestalul lui Dumnezeu
strălucind ca soarele și a slăvit muntele acela. Și acestea sunt
tainele vedeniei.
Chemând toată obștea fraților și povestindu-le acestea
toate, a pus pe un bătrân păzitor mănăstirii și rugându-se peste ei
rugăciunea stăpânească și prin ea încredințându-i lui Dumnezeu și
coborându-se de pe stâlp, la porunca dumnezeiescului har și
călăuzit de el, și sărutând cele sfinte s-a grăbit să ajungă în
Muntele cel Minunat. Era acolo un măgar fără șea, pe care nu urcase
nimeni niciodată. Pe acest măgar șezând robul lui Dumnezeu a urcat
pe muntele numit Minunat, ucenicii lui fiind împreună cu el. Era
unul în mănăstire având piciorul olog și când toți veneau la
mănăstire la sfântul și dobândeau tămăduire, acela aștepta
îndelung, ținut până în ceasul acela. Milostivindu-se de el,
sfântul a zis: „Aduceți-l pe olog, ca să nu-l las pe el aici așa”.
Ei l-au adus și pecetluindu-i piciorul și rugându-se l-a vindecat
pe el și îndată a stat drept și alerga, slăvind pe Dumnezeu și
tinzând mâinile la cer. Apropiindu-se robul lui Dumnezeu de vârful
muntelui, la mică distanță, coborându-se, și-a plecat genunchii și
s-a rugat și plinindu-și rugăciunea a auzit glasul oștirii
îngerilor zicând amin în acest loc și au pus o cruce mare de
piatră. Ațintindu-și ochii, Sfântul a văzut slava lui Dumnezeu
strălucind pe vârful muntelui și a cunoscut că acesta era locul
arătat lui și, veselindu-se cu duhul, s-a dus cu râvnă la el. Iar
măgarul acela nu a mai primit pe nimeni să șadă pe el, ci, fiind
pogorât de frați în mănăstire, a murit după a treia
zi.
Iar Sfântul Simeon a locuit în muntele cel Minunat după
porunca Domnului pe stâncă în adăpostul lui acoperit cu piele. Avea
douăzeci de ani. Iar a doua zi, mulțime multă a urcat în mănăstirea
de mai înainte și neaflându-l pe el, auzind că este în munte, au
urcat acolo la el, ducând pe bolnavii lor stăpâniți de felurite
pătimiri, strigând cu plângere mare. Și văzând mulțimea s-a
întristat, fiindcă și acolo urcând nu l-au lăsat să se însingureze.
Dar văzând zdrobirea lor și jalea lor s-a milostivit de ei și
punându-și mâinile pe fiecare din ei, i-a slobozit sănătoși slăvind
pe Dumnezeu.
Un bărbat de la hotarele cu perșii, având demon cumplit
a aflat milă de la Dumnezeu. Căci a fost trimis îngerul Domnului și
i-a zis lui: „Du-te la robul lui Dumnezeu, Simeon, acesta își are
sălașul în Antiohia cea mare, lângă mare într-o mănăstire în munte.
Prin el îți va fi ție tămăduire de la Domnul”. Venind bărbatul la
sfântul i-a descoperit acestea. Iar sfântul chemând pe Fiul lui
Dumnezeu a certat demonul să iasă din el. Iar demonul se tânguia cu
putere, zicând: „Lasă-mă și voi ieși, căci știu cine ești și pe Cel
ce lucrează întru tine, Fiul lui Dumnezeu”. Acestea strigându-le
demonul vede împreună cu bărbatul ce pătimea o cunună strălucind ca
aurul și având mulțime de mărgăritare pe capul sfântului și o cruce
strălucind în cunună ca lumina soarelui și oștirile cerești
înconjurându-l pe el. Și neputând suferi diavolul arderea care
venea din cele ce vedea a ieșit urlând, neîndrăznind încă să se mai
apropie de suferind. Și a plecat omul în patria lui, mulțumind lui
Dumnezeu prin sfântul lui rob și vestind tuturor minunile Lui pe
care le-a văzutCineva cu numele Vigilius, care era slugă a
fericitului Patriarh Efrem, a fost paralizat la tot trupul. Acesta,
zăcând de trei ani în biserică și suferind multă îngrijire de la
doctori, n-a izbutit nimic, ci a ajuns mai rău, iar la urmă a
deznădăjduit. Auzind de minunile sfântului rob al lui Dumnezeu,
Simeon, săvârșite prin cuvânt și putere, închiriind un dobitoc și
legat fiind de el a venit cu credință și s-a aruncat înaintea lui.
A zis către el robul lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi că Fiul lui
Dumnezeu poate prin smerenia noastră să te vindece, ridică-te
îndată și umblă”. Iar el strigând cu glas mare, a zis: „Cred,
doamne, că Fiul lui Dumnezeu te-a sfințit pe tine și ești sfânt,
putând prin darul Lui să mă vindeci pe mine”. Acestea zicându-le și
multe altele asemenea, îndată s-a făcut sănătos în tot trupul și
sculându-se sărea și umbla, închinându-se lui, bucurându-se și
rugându-se și tinzându-și mâinile către cer, a coborât spre baia
numită Tiberinon și, spălându-se, iarăși urcă alergând. A făcut așa
în continuu până la șapte ori coborând și urcând în fiecare zi. Or,
distanța de la panta muntelui până la baia aceea este de trei mile.
În cele din urmă, fiind el binecuvântat și întorcându-se în cetate
l-au văzut pe el toți și s-au umplut de uimire pentru străina
minune a tămăduirii ce i s-a întâmplat lui.
Unui frate dintre ucenicii fericitului Simeon, cu numele
Ioan, i s-a dat prin rugăciunea sfântului duhul înțelepciunii ca
lui Bețaleel[15], ca să sculpteze felurit capitelurile coloanelor
bisericii construite de sfântul și închinată numelui Sfintei și de
viață făcătoarei Treimi. Căci a zis învățătorului: „Pune, părinte,
sfântă mâna ta pe inima mea și voi începe să cioplesc după cum îmi
va da mie Duhul care este întru tine”. Dar era bărbatul acesta
înțelept în cuvânt, dar total neiscusit în arta sculpturii în
piatră, numai prin credință a aflat harul. Și începând să sculpteze
capitelurile coloanei le-a terminat. Căci era osârduitor în
ascultarea sfântului și având inimă zdrobită, căuta să afle
virtuțile lui și minunile lui, uimit fiind de înțelepciunea și
Duhul în Care vorbea. Prin lucrarea și cuvântul acestuia păzea
poruncile curat, îmbrățișându-le pe acestea din adâncul inimii și
închinându-se în Duhul.
Pe acesta Domnul vrând să îl ia la sine ca pe un bun,
i-a descoperit robului Lui despre adormirea lui și în noaptea
aceea, pe când toți cântau rugăciunile de noapte, a întrebat Simeon
pe Domnul, zicând: „Doamne, oare l-ai scris pe el în cartea
vieții?” Și a zis Domnul: „L-am scris nu numai pe acesta, ci pe
toți ucenicii tăi pe care i-ai trimis mai înainte și îi vei trimite
după acestea și i-am rânduit pe ei în cartea vieții”. Pentru aceste
slăvite fapte, s-a închinat Simeon Domnului și când au terminat ei
psalmodia a zis în auzul tuturor: „Frate Ioane, pace ție, Domnul
te-a chemat pe tine”. Iar acela îndată îmbrățișându-l cu bucurie și
cu plângere și sărutând cojocul de piele al sfântului s-a schimbat
la față și a zis: „Părinte, în mâinile Tale îmi pun duhul meu și
duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul dreptății”[16]. Acestea
zicându-le, peste două zile a adormit și a fost mare plângere
pentru el, toți frații venind la el cu jale, s-au tânguit foarte
pentru el.
Dar fiindcă se cuvine să nu ascundem de voi, iubitorii
de Hristos, și această străină minune întâmplată prin sfântul lui
Dumnezeu slujitor, vă vom face vouă vădită și pe aceasta. Rămânând
foarte puțin grâu în grânarul mănăstirii, frații adunați în parte,
în număr de treizeci și patru, pe care i-a vindecat de diferite
răni și patimi, nemaiputând suporta strâmtorarea și întristarea din
munte, au adus lui rugăminți, zicând toți într-un glas:
„Îngăduie-ne nouă să luăm provizii din prinoasele aduse, ca să avem
spre hrană pâine din belșug pentru împuținarea noastră, ca să fim
fiii tăi întru răbdare și vei primi împreună cu celelalte fapte
bune ale tale și plată desăvârșită pentru noi și cunună, căci prin
tine nădăjduim să se mântuiască sufletele noastre și în mâinile
tale ne-am încredințat”. După ce au spus acestea, a poruncit ca
toți să se adune, având încinse mantiile lor și să stea înaintea
lui. Și venind ei la el, a mustrat cu multă blândețe necredința lor
și împuținarea sufletului lor, zicând: „Oare nu vă gândiți la
faptele Domnului că sunt minunate? Nici nu vă amintiți cum din
cinci pâini a săturat pe cei cinci mii, când ucenicii erau
nemulțumiți și cereau, când a venit seara, să slobozească mulțimile
din pricina pustietății locului și a lipsei de pâine? Căci luând
cele cinci pâini găsite, privind către cer, le-a binecuvântat pe
ele și, frângând, le-a dat prin mâinile ucenicilor celor cinci mii
de bărbați, precum se spune, săturându-i, de la care au luat
doisprezece coșuri pline cu firimituri care au prisosit celor ce au
mâncat. Cum iarăși, altă dată i-a întrebat pe ei Domnul: „Câte
pâini aveți?” și răspunzând ei „Șapte”, binecuvântându-le, a
săturat patru mii de bărbați fără femei și copii. Și acum Același
este Domnul, Același ieri și astăzi și în veci, și cercetând, va
vedea și nu va trece cu vederea răbdarea voastră. Căci este
puternic și vrea într-un fel oarecare să vă înmulțească vouă grâul,
dacă veți răbda cu mulțumire, iar dacă necrezând, nu veți lua
aminte la cele spuse de mine, iată, patru cărări sunt deschise în
pustia aceasta, pe care vreți să vă duceți, duceți-vă. Căci eu sunt
neagonisitor și, crezând lui Hristos, nu mă voi ruga omului pentru
oarece trebuințe trupești. Căci s-au lărgit milele îndurărilor
Sale, ca să nu-i părăsească pe robii Lui. „Pe cei flămânzi i-a
umplut de bunătăți[17] și nu este lipsă celor ce se tem de El[18]”.
Auzind acestea de la el și mai multe decât acestea spuse mustrător
către ei, s-au temut foarte, umplându-li-se inimile de bucurie și
ochii de lacrimi. Și punând metanie, au plecat. Și chemându-l
sfântul pe fratele Antonios de la grânar, i-a poruncit lui să adune
toate boabele de grâu rămase în grânar și să i le aducă. Și el
plecând și adunându-le, le-a dat în mâinile lui și arătându-le pe
acestea la cer lui Dumnezeu a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce
prin milele îndurărilor Tale ai binecuvântat cele cinci pâini și ai
săturat pe cei cinci mii, binecuvântează și înmulțește grâul acesta
spre slava și mulțumirea numelui Tău. Și tămâind l-a dat fratelui,
zicând: „Ducându-te, tămâiază grânarul și împrăștie acolo boabele
acestea de grâu și închizând ușile, pleacă. Iar acela a făcut așa.
Și a doua zi, în puterea nopții, a poruncit fratelui să se ducă și
să vadă grânarul. Și ducându-se acela a găsit grânarul, prin
binecuvântarea lui Dumnezeu plin ochi cu grâu, și, alergând cuprins
de frică, a vestit sfântului minunea întâmplată. Atunci poruncește
robul lui Dumnezeu să fie aduse făclii și a tămâiat și a zis ca
toți să plece genunchii și să se roage îndelung și a plecat și el
genunchii lipindu-și fruntea de stâlp și închinându-se Domnului și
mulțumind, zice împreună cu ei rugăciunea domnească, „Tatăl nostru
carele ești în ceruri”. Și așa în toată sâmbăta poruncea să se
tămâieze, dându-le lor porunci să facă pâine multă și să o dea
fraților care veneau și celorlalți și nu pridideau frații toată
noaptea și ziua să facă pâini și să le împartă. Căci era a vedea
mulțime nesfârșită de popor acoperind cea mai mare parte a
muntelui. Pentru trei ani au folosit grâul acela și nu s-a
cheltuit. Căci slujitorul lui Dumnezeu, Simeon, imita în toate
bunătatea și milostivirea propriului Stăpân.
Iarăși i-au adus lui un om mut. Dar era el și paralitic,
fiind din religia păgânilor. Pocăindu-se și crezând în Domnul
nostru Iisus Hristos, s-a făcut sănătos cu rugăciunile sfântului și
a plecat slăvindu-L pe Dumnezeu.
Dar avea el și un copil bolnav și luându-l pe el
împreună cu mama lui, l-a adus la sfântul. Dar s-a întâmplat să
moară copilul pe cale și, după ce s-a întâmplat aceasta, se
întorceau la casa lor. Dar pe când mergeau ei, cugeta el în sinea
lui și zicea: „Cel ce m-a vindecat pe mine puternic este să învieze
și pe fiul meu”. Și îndată au plecat la sfântul având cu ei și pe
fiul lor mort. Dar când să intre pe poarta mănăstirii, un
magistrianos antiohian îi împiedica pe ei să ducă mortul la sfânt,
zicând către ei cele scrise la Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat,
cum a vrut Domnul așa a și fost fie numele Domnului binecuvântat în
veci”[19]. „Chiar dacă credem că Domnul voia celor ce se tem de El
o va face, dar sufletul nimeni nu poate să îl slobozească”. Auzind
slujitorul lui Dumnezeu despre aceasta și văzând necredința
aceluia, a zâmbit și a zis: „Pe Tine Te slăvim, Hristoase, și la
Tine am îndrăznit să scăpăm, Cel ce înviezi pe morți, Cel ce ai
zis: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac
Eu și mai mari decât acestea va face”[20]. Acestea zicând a
poruncit să fie pus în față trupul copilului, și plecând sfântul
genunchii, s-a rugat și cu glas încrezător a chemat pe cel mort,
zicând: „Cel ce a chemat pe Lazăr cel de patru zile mort și
îngropat, te cheamă pe tine prin mine robul Lui”. Și îndată, în
văzul tuturor, a înviat mortul. Și i-a cuprins frica și uimirea pe
toți cei ce au văzut o asemenea minune și au slăvit pe Dumnezeu Cel
ce dă un asemenea har și putere sfinților Lui.
[1]Rom. 4, 3.
[2]In. 14, 6.
[3]Ieș. 20, 12.
[4]Acesta era un alt nume al cetății
Antiohia.
[5]Filip. 3, 14.
[6]Fc. 9, 3.
[7]Ps. 118, 134.
[8]Cf. Mt. 10, 8
[9]In. 16, 33.
[10]Cf. Ps. 117, 6.
[11]Mt. 26, 41.
[12]Ps. 104, 19.
[13]Mt. 5, 15.
[14]I Cor. 9, 27.
[15]Ieș. 31, 3-5.
[16]Ps. 142, 10.
[17]Lc. 1, 53. Ps. 106, 9.
[18]Ps. 33, 10.
[19]Iov, 1, 21.
[20]In. 14, 12.
Sursa: Doxologia
