Unirea
Preliminarii.
Imperiul Austro-ungar a fost un stat format din Imperiul
Austriac și nobilimea maghiară, în urma numeroaselor revolte ale
celor din urmă, dar și a înfrângerii austriece în războiul cu
Prusia din anul 1866. În anul 1857, la Budapesta, Franz Josef,
împăratul Austriei, este încoronat ca Rege Apostolic al Ungariei,
consfințind astfel uniunea austro-ungară.
Deși această uniune personală pare a rezolva problemele
imperiului, acestea se accentuează deoarece în imperiul este
multinațional, aici locuind cehi în Boemia, croați și sârbi în
Croația, slovaci și români în Ungaria și ucrainieni și polonezi în
Galiția, toate acestea reprezentând părți ale imperiului. Toate
aceste popoare sunt supuse coroanei, fără a avea drepturi
naționale, cu excepția ungurilor, aceștia din urmă conducând
acțiuni de deznaționalizare a popoarelor supuse lor.
Tensiunile din imperiu sunt mari, iar ele se vor
dezvălui cu ocazia Primului Război Mondial, în care armata
imperială, numită armata cezaro-crăiască, formată din
soldați de toate naționalitățile, se prezintă slab pregătită, slab
echipată, iar moralul soldaților este la pământ. Înfrângerile
numeroase, dublate de o conducere haotică, de foametea din armată
și din imperiu, peste care se așează despotismul ungurilor, fac ca
toate popoarele imperiului, începând cu românii, să își dorească
desprinderea de imperiu.
Destrămarea imperiului.
La sfârșitul anului 1916 situația pe frontul răsăritean
este dezastruoasă. Luptele din Galiția cu Imperiul Țarist stagnează
de peste 2 ani, cu numeroase victime, și numai problemele interne
ale Rusiei nu duc la o victorie zdrobitoare a rușilor. Peste toate
acestea se așterne moartea împăratului Franz Josef, în 21 noiembrie
1916. Împăratul care reformase imperiul, care condusese din 1848,
68 de ani neîntrerupți, lasă în urma sa un imperiu amorțit, un
imperiu incapabil să continue cu principiile existente până în acel
moment.
Pe tron este așezat un împărat tânăr, de 29 de ani, cu o
nouă viziune despre conducere, un împărat care înțelege că războiul
nu mai poate dura. Este vorba despre Carol I, ultimul
împărat al Austriei.
Două sunt țintele sale: ieșirea din război și reformarea
imperiului. Pentru ieșirea din război duce tratative directe și
secrete cu Franța, începând cu primele luni ale anului 1917.
Tratativele sunt greoaie, ele prelungindu-se enorm de mult, Franța
așteptând intrarea SUA în război, dorind distrugerea Germaniei și
Austro-Ungariei. Mai mult decât atât, Revoluția Rusă din februarie
1917, în urma căreia Țarul Rusiei, Nicolae al II-lea a fost
înlocuit, a adus atât o gură de oxigen pentru operațiunile
militare, dar și un avertisment serios pentru împărat. Împăratul
Carol I intensifică tratativele de pace, însă este puternic lovit
de Franța. În aprilie 1918 primul ministru francez, George
Clemenceau, publică scrisorile de negociere, zdruncinând din
temelii imperiul și pe împărat.
Imperiul intră într-o perioadă de dezagregare, popoarele
asuprite încep să ceară, din ce în ce mai insistent, drepturi
sporite. Războiul, sub presiunea trupelor și tehnicii militare
americane, se îndreaptă spre înfrângerea Germaniei și aliaților
săi, printre care și Austro-Ungaria.
Cum primul punct al politicii împăratului Carol I,
ieșirea din război, nu mai poate fi atins, acesta încearcă din
răsputeri salvarea prin reformare a vastului săi imperiu. Așa
încât, în data de 11 noiembrie 1918, dată la care se semnează
armistițiul între cele două părți beligerante, Carol I înaintează o
Proclamație prin care reformează imperiul. Recunoaște
dreptul la autodeterminare al popoarelor sale, dar le solicită să
formeze o federație, Statele Unite ale Austriei Mari, în care
popoarele să formeze state egale, sub conducerea
sa.
Deși în mod formal nu a existat o abdicare a
împăratului, sau un act de desfacere a imperiului, a doua zi, 12
noiembrie 1918, iau naștere Republica Germană a Austriei și
Republica Democrată a Ungariei, vastul stat central european
încetând să mai existe.
Românii din Transilvania în 1918. Iuliu
Maniu.
Românii din Transilvania au participat activ în cel
de-al doilea război mondial, atât în luptele din Galiția, cât și
cele din România. Cu toate încercările maghiarilor de împiedicare a
activității politice a românilor, prin Partidul Național Român,
acțiunile de câștigare a drepturilor de autonomie a românilor
continuă nestingherit. Se poate spune că încorporarea tinerilor
oameni politici în armată și numirea loc ca ofițeri ai trupelor
formate din români a dus la sudarea unei legături între politicieni
și popor, dar și la crearea unei forțe militare care au dat
posibilitatea consolidării mișcărilor politice.
Un exemplu elocvent este Iuliu
Maniu.
Om politic, parlamentar la Budapesta, asprul militant
pentru drepturile românilor din Transilvania, este încorporat în
anul 1915 și numit locotenent în Regimentul 64 Orăștie.
Acest regiment exclusiv român este ales să apere familia
împăratului și să pacifice Viena în acele momente tulburi. În
octombrie 1918, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului,
ajutat și de Aurel Popovici, românul care a gândit proiectul
Statelor Unite ale Austriei Mari, crează Comitetul Național
al Românilor din Transilvania, dar și Senatul Central
al Ofițerilor și Soldaților Români, armată națională a
românilor, mai ales că acestora li se interzice să depună jurământ
de credință altor popoare decât românilor. Proclamația din 11
noiembrie îl găsește la Viena, unde asigură liniștea capitalei
imperiale, dar și în pline tratative cu autoritățile maghiare
privind preluare autorității în Transilvania.
Negocierile, începute în octombrie, sunt anevoioase.
Partea maghiară dorește o minimă acordare de drepturi, în special
cele culturale, dar păstrarea Transilvaniei, precum și a celorlalte
teritorii, în cadrul Ungariei Mari. Cum la fiecare negociere partea
română solicită noi măsuri, în data de 15 noiembrie, întrebat: „ce
dorește partea română”, Iuliu Maniu răspunde: „Desprindere totală„.
Este semnalul de independență al românilor
transilvăneni.
Așa încât, pe 15 noiembrie 1918, Partidul Național Român
din Transilvania, trimite o proclamație Către popoarele
lumii, prin care se anunță dorința românilor de a organiza
o Adunare Națională la Alba Iulia, un referendum
privind la soarta românilor din Transilvania.
Cele trei posibilități ale românilor din
Transilvania.
Prima posibilitate, a reprezentat-o
rămânerea în noul stat maghiar, cu o autonomie extinsă, cu
reprezentare puternică în Parlamentul maghiar. Ar fi fost luată în
calcul dacă noul stat ar fi fost o federație, de forma vechiului
imperiu. Cum maghiarii doreau un stat unitar, Ungaria Mare,
posibilitatea a fost rapid înlăturată.
A doua posibilitate a reprezentat-o
crearea unui stat independent al Transilvaniei, posibilitate
luată în calcul de majoritatea reprezentanților
români.Între Transilvania și România exista în acel moment
un puternic decalaj economic, politic și social, superioritatea
Transilvaniei fiind evidentă. În același timp exista o puternică
neîncredere în politicienii de la București, precum și o dorință
clară de a nu mai exista o subordonare față de al centru de
putere.
A treia posibilitate o reprezenta unirea
cu Regatul României, idee puternic susținută de un mic grup
de politicieni, în frunte cu Iuliu Maniu.
Desfășurarea Adunării Naționale de la Alba
Iulia.
Conducerea adunării este asigurată de patru persoane, cu
idei și aspirații diferite:
-Gheorghe Pop de
Băsești, președinte al Partidului Național
Român, vechi
luptător pentru autonomia românilor, are 84 de ani în
anul 1918, decedând câteva luni mai târziu. Este neîncrezător față
de politicienii români, datorită faptului că politicienii din
Transilvania au fost părăsiți în anul 1881, dar și datorită
politicii duplicitare a românilor, așa încât este un ferm
susținător al independenței Transilvaniei, unirea urmând a se face
pe viitor.
-Episcopul Ioan I. Papp, episcop
ortodox al Aradului, cu o
puternică
acțiune politică, este cel care găzduiește negocierile
între partea maghiară și Iuliu Maniu la Arad. Prezența sa se
datorează faptului că episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, se
dovedise un antiregalist român, prin declarații și acțiuni în
timpul războiului, iar Iuliu Maniu avea nevoie de un sprijin în
Adunare.
- Episcopul Demetriu Radu, episcop greco-catolic
de Alba, antimaghiar fervent, nu are o acțiune politică
activă, însă nu sprijină acțiunile maghiare în perioada războiului,
spre deosebire de mitropolitul ortodox al Sibiului.
În desfășurarea Adunării, în scopul de a pune presiune
pe membrii Adunării, Iuliu Maniu deplasează la Alba Iulia trupele
române din Viena, hotărât fiind să impună cu forța armelor unirea,
dacă situația o va impune. În același timp alege ca oratori o seamă
de susținători ai unirii, astfel încât să nu existe
surprize.
Deși hotărârile partidului Național Român presupunea
prezentarea tuturor celor trei posibilități pentru a fi votate,
Iuliu Maniu organizează altfel Adunarea. Întâi prezintă un proiect
de rezoluție prin care avea să se nască Marele Sfat Național
al Românilor din Transilvania, noul parlament, dar și
Comitetul Dirigent, noul guvern, în fruntea căruia
este ales în unanimitate. Acestea nu însemnau nici
despărțirea de Ungaria, nici unirea cu
România.
Proaspăt numit ca șef al Comitetului Dirigent, Iuliu
Maniu ajunge în fața adunării pentru a prezenta cele trei opțiuni.
Începe cu rezoluția unirii, și propune votarea ei direct,
fără a citi celelalte rezoluții. Gheorghe Pop de Băsești
protestează vehement, însă este acoperit de ceilalți doi membrii ai
prezidiului, dar și de aclamațiile susținătorilor unirii. În
vacarmul general, se supune la vot rezoluția. După multe
presiuni, cu o mică majoritate, rezoluția este adoptată.
Imediat, Vasile Goldiș o prezintă celor 100.000 de români
prezenți afară, iar uralele mulțimii nu mai dau nicio posibilitate
de întoarcere. Chiar și cei mai înverșunați politicieni
împotriva unirii, printre care Miron Cristea, acceptă
unirea.
Unirea deplină
Deși a susținut cu ardoare unirea, Iuliu Maniu nu a
acceptat unirea imediată. El a condus Consiliul Dirigent vreme de
aproape doi ani, perioadă în care a dus negocieri cu Bucureștiul
pentru unirea deplină. Nu a acceptat prezența trupelor române în
Transilvania, conducând statul ca unul independent. Numai acțiunile
lui Bela Hun și a Ungariei Bolșevice aveau să înlăture Consiliul
Dirigent.
În data de 24 martie 1919 trupele maghiare bolșevice
încep acțiuni peste Tisa. Trupele române ale lui Iuliu Maniu fac
față momentan, fără intervenția Bucureștilor. În urma ofensivei
ruse de la Nistru, dar și în urma solicitării Franței, Regatul
României, începând cu 10 aprilie 1919 trupele române, reintră în
Transilvania. Din acel moment, de facto, independența
Transilvaniei se termină.
Trupele române ocupă Budapesta până la data de 25
februarie 1920, însă nu vor maii părăsi și Transilvania. Datorită
rezoluției unirii, dar și în urma presiunilor politice, atât din
Trasilvania, cât și de la București, deși protestează, la data de 4
aprilie 1920, Iuliu Maniu asistă la dizolvarea Comitetului
Dirigent. Astfel se produce unirea deplina și formarea
României Mari.
