Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
Moştenirea este pe patru planuri:
- Statal. Urmarea imediată este declanşarea unui război religios. Atâta timp cât se desfăşoară în
graniţele vechiului stat roman, nu sunt probleme cu
vecinii. În momentul în care se încearcă anumite atunci asupra
arienilor germanici, riposta lor este hotărâtă. Presaţi şi de
prezenţa hunilor în estul Europei, goţii lui Alaric se trezesc
atacaţi de trupele romane, imediat după moartea lui Flavius
Theodosius. Deşi făcuse parte din trupele lui Flavius Theodosius,
având o importanţă covârşitoare în victoria ultimului împărat,
religia sa ariană zgândără creştinismul. Aşezaţi în Moesia, ei sunt
o permanentă primejdie pentru nou instalaţii conducători, inclusiv
pentru comandanţii celor două armate – Rufinus şi Stilico. Cu toate
că goţii lui Alaric sunt buni luptători, şansele de victorie sunt
minime. Numai apariţia hunilor îi salvează.
Războiul religios practic se generalizează. Sunt atacaţi
aproape instantaneu francii şi vandalii. Scopul
final, impunerea creştinismului nicenian, duce la lipsa
unui calcul a urmărilor imediate. Cuprinşi, după mulţi ani, într-un
război ofensiv, fără o tactică unitară, cu un nou jucător, extrem
de dur, pe piaţă, vorbim aici de huni, creştinii sunt puşi în
situaţia grea de a se apăra pe toate fronturile.
În est situaţia se stabilizează relativ repede. În vest,
însă, problemele cresc. Împăraţii, deposedaţi de prerogativele
fundamentale, devin marionetele din mâinile potenţaţilor militari.
Atât Stilico, cât şi Alaric, numesc împăraţi şi îi apără cu
propriile armate. Însă în situaţiile de maximă tensiune, Alaric şi
trupele sale se apropie de două ori de Roma. A treia oară nu se mai
opresc, şi ocupă fosta capitală imperială. Ulterioarele prezentări,
toate creştine, arată că Alaric şi trupele sale distrug Roma din
temelii. Descoperirile recente demonstrează, fără
echivoc, faptul că Alaric a avut de împărţit ceva doar cu Papa şi
clerul nicenian, distrugând bisericile creştine, în conformitate cu
principiile intolerante ale creştinismului, fără a distruge oraşul
sau a ucide populaţie.
Dacă în est războiul religios este câştigat de
către nicenieni, în vest războiul este clar de către arienii
germanici.În est statul nicenian rezistă
încă 1000 de ani, definitiv structurat.În vest
autoritatea imperială este fictivă, conducerea aparţinând în mod
direct diverşilor comandanţi militari. Rând pe rând vechile
teritorii romane sunt ocupate de germanici. Ostrogoţii ocupă
Italia, vandalii Hispania, vizigoţii Aquitania, iar francii
presează şi ajung la Rin. Străvechile oraşe romane Colonia Claudia
– Koln şi Aquisgrarum – Aachen intră în subordinea francilor. În
timpul lui Flavius Aetius, „ultimul roman”, de origine tracică, se
reuşeşte, aproximativ, o readucere a vechii puteri militare,
datorită numai capacităţii sale. Învingătorul lui Attila este
acceptat de toţi germanicii, mai puţin de mica curte. Imediat după
uciderea sa, vechiului stat îi mai rămâne doar nordul Galliei, care
însă se declară la rândul său independentă în scurt
timp.
Paradoxal însă, o restauraţie a puterii imperiale o face
Odoacru în 476, an oficial al dispariţiei Imperiului Roman de Apus.
După trimiterea formelor statale la Constantinopole, se numeşte
magister militium, noua formă a
imperatorului.
Creştinismul nicenian nu dispare. Prin prezenţă
constantă, persuasiune şi cultură politică, papa reuşeşte să
convingă întreaga populaţie germanică că accepte nicenianismul.
După jumătatea anului 500 se produce acest lucru, iar încoronarea
lui Carol cel Mare de către Papă reprezintă finalul războiului. Ce
nu s-a reuşit armat, s-a reuşit politic.
- Social. Pătura plebeilor suferă cel mai mult. Eliberarea sclavilor, pe principii creştine, duce la
colapsul economic. Plebeii nu mai pot fi susţinut
material în marile oraşe, fiind pentru prima oară nevoiţi să
muncească. Stăpânii pământurilor, fie că sunt autohtoni, în est,
sau germanici, în vest, nu pot oferi un nivel de salarizare
superior sau îndestulător. Aşa încât, plebeii, după ce au părăsit
masiv vechile oraşe, Roma scăzând de la 2 000 000 locuitori la mai
puţin de 20 000 de locuitori, se mestecă cu sclavii eliberaţi,
formând noua categorie a colonilor. O
perioadă scurtă toţi sunt liberi, însă pentru a se stabiliza
economia este nevoie de forţă de muncă ieftină. Aşa încât, destul
de repede, sclavia reapare sub o altă formă, de data aceasta
acaparând toţi colonii, inclusiv plebeii sau urmaşii
acestora.
În privinţa păturii
conducătoare, în est situaţia rămâne stabilă. În
vest însă, pătura conducătoare devine cea germanică. Acest lucru
este evidenţiat până în zilele noastre, când nobilimea europeană,
cât şi puţinii monarhi, sunt în totalitate de origine germanică.
Aşa încât vechea aristocraţie şi cavalerii sunt nevoiţi să se
îndrepte spre singurul element stabil, biserica.
Practic întreaga biserică va fi umplută de
fosta pătură conducătoare, ce va conduce astfel, cu
abilitate, destinele creştinismului. Nici nu dispare, dar nici nu
îşi va mai exercita vreodată, în mod direct, puterea politică sau
militară: Forma va deveni din ce în ce mai rafinată, moştenirea
acestora coborând până în zilele noastre sub forma Bisericii
Catolice.
- Economic. Vechea economie se reaşează pe alte considerente. Financiar aureus-ul va domina încă
multe secole, până la momentul în care Carol cel Mare va
bate prima sa monedă unică. S-a spus că economia se transformă în
cea feudală. Cu atât mai greşit cu cât, atât forma economică, cât
şi mijloacele de producţie sunt aceleaşi. Masa sclavilor creşte
prin apariţia colonilor, numeroasă, aşa încât productivitatea poate
creşte exponenţial. Lucru demonstrat de dezvoltarea Imperiului
Bizantin. În vest nu creşte producţia deoarece nu are cerere. Aşa
încât, producându-se doar pentru necesităţile proprii, se intră
într-o lentă scădere a producţiei.
- Cultural. Dezastrul major este cultural. Secole s-a spus că Biblioteca din Alexandria a fost distrusă
de trupele arabe conform principiului: „Ce
este corect, scrie în Coran, iar ceea ce nu scrie în Coran trebuie
distrus. Aşa încât distruge-ţi tot”. Până la un
punct este corect, însă nu se vorbea despre Coran, ci despre
Biblie, iar distrugerea s-a produs în timpul lui Flavius
Theodosius. Dezastrul cultural se caracterizează prin interzicerea,
apoi distrugerea tuturor lucrărilor, de orice natură – politică,
filosofică, economică, socială, ce nu apăreau în gândirea creştină,
extrem de dogmatică, închistată şi intolerantă. Secole de
dezvoltare a gândirii şi a ştiinţei sunt aruncate în foc. Se spune
chiar că, la Alexandria, Hypatia reuşeşte să demonstreze că
Pământul este rotund şi că soarele se află în centru. Uciderea ei
şi arderea tuturor lucrărilor sale este reprezentativă pentru
dezastrul cultural.
Interzicerea filosofiei face ca abia în anii 1200 Toma
d`Aquino să îl redescopere pe Aristotel, prin intermediul arabilor.
Pâcla neagră a intoleranţei avea să mai producă victime
şi în perioade mai apropiate, prin
Inchiziţie.
Concluzionând, singura cauză care a dus la
dispariţia statului roman este intoleranţa creştinismului. Puterea
statală, dacă nu a putut fi subordonată, a fost suprimată. În locul
Imperiului Roman s-a aşezat, hotărât, Imperiul Bisericesc. Papa, în
momentul de apogeu al său, îşi aşează, cu mândrie, pe cap trei
coroane.
Legea creştină nu este rea, însă aplicarea ei este
dezastruoasă.
