Moto: Nu legea este rea, ci aplicarea
ei.
În istoria europeană dezastrul nu este prezent. Totul
înseamnă evoluţie. Apariţia indo-europenilor nu poate fi asimilată
unui dezastru, noi fiind indo-europeni. Distrugerea completă a
civilizaţiilor miceniene, doriene, ioniene este evoluţia spre
poporul antic grecesc şi completarea elementelor de civilizaţie cu
elemente de independenţă şi putere armată, fără de care nu s-ar fi
răspândit cultura. Revoluţia franceză este un element important în
care libertatea învinge tirania. Primul şi al doilea război mondial
reprezintă elemente de luptă în urma căreia învinge libertatea.
Însă fiecare în parte reprezintă câte un dezastru. Fiecare în parte
deosebit de răsunătoare, convulsive, ce lasă urme adânci în
conştiinţa popoarelor. Singurul dezastru acceptat este căderea
Imperiului Roman de Apus.
Cum motivele sunt căutate întotdeauna în altă parte,
căderea Imperiului Roman de Apus este datată convenţional. Însă
momentul ales este greşit din moment ce la acea dată exista o
ficţiune statală, nicidecum un stat în adevăratul sens al
cuvântului.
Dezastru dispariţiei statului roman se petrece cu mult
mai devreme. Iar dispariţia statului este legată d dispariţia
elementelor sale constitutive, şi nu într-o organizare iluzorie.
Practic statul roman dispare în timpul lui Theodosie cel
Mare.
Flavius Theodosius este, până la un punct,
o oglindă a lui Constantin cel Mare. El însuşi fiul unui strălucit
general, Theodosius cel Bătrân, are însă norocul de a nu sta în
umbra tatălui său. Participă la campanii militare, se distinge în
luptă, creându-şi un nume propriu. Acţiunile tatălui său îi creează
probleme majore. Conform spiritului epocii, Theodosius cel Bătrân
face parte din diferite conspiraţii, sfârşind prin a fi executat.
Fiului său i se ia titlul de dux al Moesiei şi, practic, este
exilat pe pământurile sale din Hispania. Pentru scurt timp.
Uciderea lui Valens, augustus în est, în lupta împotriva
goţilor de la Adrianopolecreează o problemă majoră în statul roman.
Aflat departe de Constantinopole, Gratian, augustus în vest,
face o alegere considerată normală, fără a putea bănui urmările
alegerii sale. Fără a-l numi de jure
augustus, îi acordă de factolui Theodosius conducerea
statului în est.
În 378 Flavius Theodosius se deplasează în Moesia. Ia
conducerea trupelor romane şi pacifică regiunea. Mai mult decât
atât, stabileşte o alianţă cu goţii extrem de benefică pentru el.
Aliaţi de nădejde, goţii vor participa la toate acţiunile sale
ulterioare.
Doi ani îi ia lui Flavius Theodosius să ajungă la
Constantinopole. Doi ani extrem de importanţi în care îşi
consolidează puterea, îşi creşte prestigiul şi pregăteşte acţiunile
ulterioare.
Nu se cunoaşte motivul pentru care adoptă
credinţa niceniană. Familia sa este creştină, însă
greu de crezut că sunt nicenieni. Este perioada în care arianismul
este religia creştină oficială, la Constantinopoleexistând un
patriarh arian. Goţii, aliaţii de nădejde, sunt arieni. Iar
nicenianismul este permanent persecutat.
Nici comportamentul său ulterior nu arată existenţa unei
persoane pioase, cuprinse de evlavie, ci din contră. Cu o
personalitate violentă, capricioasă, este capabil să masacreze
populaţia din Tessalonic doar pentru că este ucis comandantul
gărzilor gotice şi într-o formă rară. Cheamă populaţia la
circus, închide porţile, iar goţii sunt lăsaţi să ucidă
întreaga populaţie.
Cea mai plauzibilă este dorinţa de
legitimare, asemănătoare lui Constantin cel Mare,
putând astfel să conducă statul refăcut sub religia creştină
niceniană.
Motivele adevărate nu se cunosc, sunt arătate doar cele
oficiale, religioase. Cert este că, după pacificarea Moesiei şi
alianţa cu goţii, în primăvara anului 380 dă un edict, împreună cu
Gratian, prin care se arată că singura credinţă acceptată este
credinţa niceniană, fără a se interzice celelalte religii
considerate păgâne. Înainte de a intra în Constantinopole se
botează în credinţa niceniană, iar acţiunile sale ulterioare
întăresc nicenianismul.
La două zile după ce intră în Constantinopole, îl
înlocuieşte pe patriarhul arian cu unul nicenian. Pentru a întări
credinţa niceniană, destul de puţin răspândită, formează un al
doilea sinod, în 381, în care condamnă credinţa ariană
şi o înlătură definitiv.
Acţiunile iniţiale ale lui Theodosius sunt îndreptate
exclusiv împotriva arienilor. Cultele păgâne nu sunt atacate în
nici un fel, existând chiar personalităţi de marcă păgâne în
administraţia proprie. Acţiunile sale par nesigure, mai ales că nu
are conducerea în vest. Deşi par protective, legile prin care
permite păgânilor să îşi continue practicile religioase, sunt din
ce în ce mai restrictive. În 388 Flavius Theodosius înlocuieşte
toţi prefecţii subordonaţi, iar cei nou numiţi au sarcina precisă
de a distruge toate templele păgâne. Absolut toate religiile păgâne
sunt suprimate.
Însă acţiunile sale nu sunt pacifiste, desfăşurate sub
auspiciile păcii, ci extrem de violente. Creează două corpuri
armate. Una este formată din goţii aflaţi sub comanda sa, alta este
formată din creştinii radicali, în mare parte călugări din
mănăstirile din Egipt. Violenţa este excesivă, având loc ucideri în
pieţele publice, distrugerea templelor păgâne şi chiar lupte de
stradă. Cele două grupări trec prin foc şi sabie
întregul stat roman.Acţiunile culminează cu
uciderea, într-o singură zi, a peste 7000 de persoane la
Thessalonic.
Acţiunile sunt dezavuate de toată biserica. Deşi se face
în numele creştinismului, distrugerile fac numai rău. Ambrozie,
episcopul de la Mediolanum, în acuză pe Flavius Theodosius.
Împăratul, aflat în maximul său avânt, îl desfide şi refuză să se
oprească. Lupta surdă dintre cei doi începe. Pe de-o parte există
puterea imperială, cu toate caracteristicile sale, pe de cealaltă
parte există puterea creştinilor. Ceea ce părea imposibil se
produce.
Ameninţat cu excomunicarea, la un pas de a pierde totul,
Flavius Theodosius se târăşte în genunchi în faţa episcopului.
Obţine iertarea cu un preţ incalculabil.
În 392 Flavius Theodosius este numit, cu ajutorul
creştinismului, împărat în vest. Este ultimul şef de stat.
În scurt timp va produce elementele necesare
dispariţiei statului roman.
Se interzic toate cultele păgâne, inclusiv veneraţiile
din propria casă. Marile aglomeraţii urbane sunt păgâne,
creştinismul nereuşind să pătrundă. Este stinsă flacăra veşnică a
Templului Vesta, vestalele fiind alungate, se interzice orice formă
de ajutor bănesc. Însă cel mai important lucru este renunţarea la
simbolurile statale.
Dominus et Deus este numit,
şi rămâne astfel, Tatăl. Împăratul îşi pierde, astfel, principala
calitate statală.
Pontifex Maximus, funcţie
deţinută de la crearea Principatului, este preluată de către papă
sau patriarh, consfinţindu-se astfel supremaţia religioasă a
conducătorilor bisericeşti, în detrimentul
împăraţilor.
Pater familiae este acordat,
de jure, fără a se specifica, Fiului Iisus Hristos, ca protector al
tuturor creştinilor.
Distrugerea tuturor elementelor ce formează statul
roman, religie, structură politică, cât şi pierderea
caracteristicilor imperiale duc la dispariţia statului roman.
Din punctul meu de vedere, sfârşitul Imperiului Roman
ca stat, sfârşitul lumii romane are loc în anul 392.
Ce vaurma va reprezenta cu totul alt stat, cu alte caracteristici
şi alte componente politice şi sociale.
Prin acţiunile sale Flavius Theodosius distruge o lume.
Distrugerea nu se va produce simplu, ci în urma unui război. Este
un nou tip de război, mult mai devastator, ce nu va permite o pace
de compromis, ci doar o pace fără prizonieri – războiul
religios.
