Cine suntem noi, ce vrem şi care este locul nostru,
al românilor, în lume
În anul 1847, la Biblioteca Regală din Paris, Nicolae
Bălcescu şi Alexandru Golescu descoperă portretul lui Mihai
Viteazu. Pe loc cei doi tineri hotărâră să plătească o copie cu
scopul de a o aduce în Valhia şi de a o prezenta românilor.
Portretul avea să devină imaginea de suflet a tuturor românilor,
simbol al mândriei
naționale.
Aceasta este imagine fidelă a cunoaşterii istoriei
poporului român: să povesteşti despre trecutul tău fără nicio
informaţie, nici vizuală, nici scrisă.
Panteonul[i]român
a fost, în decursul timpului, aşezat în aşa fel încât să satisfacă
necesităţile politice ale momentului. Cu ridicări şi căderi, dese
şi aleatorii, istoria românilor a ajuns să nu fie cunoscută pe
deplin de societate, ci doar de istorici. Mai mult decât atât,
generaţii diferite au cunoştinţe istorice diferite, intrepretări
diferite, nu de puţine ori existând conflicte între generaţii din
această cauză.
Bunicul meu nu a fost un om cu multă carte. Însă, pentru
generaţia sa, născut în 1912, cele 7 clase primare, într-un popor
de ţărani analfabeţi, reprezenta îndeajuns de mult încât să aibă o
părere. Discuţiile mele cu el despre istorie, şi îi mulţumesc
pentru faptul că nu m-a expediat să îmi văd de treabă, au fost tot
timpul contradictorii. Atât cele despre perioada trăită de el,
perioada interbelică, anii 50, cât şi despre perioada mai veche, au
fost subiect de dispută. Eu ştiam despre Bălcescu ca exponent al
revoluţiei de la 1848, el ştia de Brătianu, eu ştiam despre Vasile
Goldiş, el ştia despre Iuliu Maniu, eu ştiam de Eremia Grigorescu,
el ştia de Averescu, eu ştiam ceva despre Antonescu şi legionari,
el altceva. De la el am primele informaţii apocrife despre istoria
românilor, de la el am înţeles că informaţia este trunchiată, în
funcţie de interesele politice de moment.
Acest tot unitar despre români şi istoria lor nu a fost
niciodată povestit, ci s-au prezentat doar anumite aspecte ce
conveneau politicii de stat din anumite momente, astfel încât nu a
mai rămas decât să se creeze legende cu aspect de istorie
adevărată.
Este o problemă, oricât de mult ar fi de considerată ca
neimportantă istoria ca ştiinţă. Pentru că pe baza istoriei,
povestea noastră, a naţiunii române, şi nu a poporului român, cu se
spune de atâtea ori, putem noi să răspundem la cele trei întrebări
definitorii: cine suntem, ce vrem şi care este locul nostru în
lume.
Din cauza faptului că istoria reală nu a fost niciodată
povestită, în locul lor au apărut miturile. Ridicate la nivel de
realitate, miturile istorice româneşti duc la aparţia unor
concepte, adânc înrădăcinate în conştiinţa românilor, care nu fac
decât să aşeze greşit valorile proprii, acestea, la rândul său,
ducând la o serie de erori în viaţa socială, îndeajuns de multe
încât să ne creeze disfuncţionalităţi. Deoarece am să încerc să le
prezint pe rând, nu le voi inventaria aici, ci doar prezint un
proverb, extrem de puternic, ce denotă un sentiment de frustrare
naţională: „Vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât!” Dar ce am
fost noi în realitate? S-a prezentat vreodată realitatea dură,
demistificată? Dacă ni s-ar spune că, din din 600 de ani de istorie
statală română, am fost independenţi, în medie, aproape 60 de ani,
am mai dori să „fim ce-am fost”? Dacă am spune că, în realitate,
Mihai Viteazu nu a stăpânit niciodată în mod legal Transilvania, el
fiind doar un subordonat al împăratului Rudilf al Austriei, şi că
la data la care ocupă tronul Moldovei, el îl numeşte pe fiul său
domn al Valahiei, am mai crede în mitul unirii de la 1600? Sau dacă
am şti că la 1848 Alexandru Ioan Cuza a fost arestat nu pentru că
participa la revoluţie, ci pentru că juca stos într-o cameră
alăturată, că acelaşi Cuza a fost ales domn al Moldovei şi Valahiei
deoarece era venal, lipsit de caracter, afemeiat, cu o
personalitate slabă, şi deci uşor de manevrat, ne-am mai dori un
astfel de conducător?
Demistificarea istoriei românilor nu este un proces de
distrugere a poporului, a conştiinţei naţionale, ci este necesar
pentru a înţelege, într-un final, cine suntem, care este locul
nostru în lume, pentru a spune în cunoştinţă de cauză ce vrem de la
noi. Străinii, atât de huliţi de unii români, ştiu cine suntem şi
care este locul nostru în lume, de aceea se comportă aşa cum se
comportă. Noi suntem cei care nu reuşim să ne eliberăm de
frustrarea extraordinară ce ne apasă.
Nu sunt nici nihilist, nu neg istoria noastră, ar fi şi
greu, nici anarhist, nu doresc o pâjolire, iar peste miriştea arsă
să treacă plugul, pentru a construi ceva nou. Nu vreau o nouă
Catargină. Vreau ca fata mea să ştie cine este, pentru a şti ce
vrea. Atât.
[i]Lucian
Boia, „Istorie şi mit în conştiinţa românească”
